Guarantee Fund payment claim perempted due to 90-day decadence deadline

Şedinţa publică din data de 25 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21.03.2019, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta, A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat admiterea contestaţiei, anularea deciziei atacate şi rejudecând obligarea pârâtului la plata sumelor stabilite prin titlul executoriu.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 297/2019 pronunţată la data de 21 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta A. întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a sentinţei atacate, şi rejudecând cauza, admiterea contestaţiei aşa cum a fost formulată, obligând FGA la plata sumelor datorate care se încadrează în limitele prevăzute de art. 15 alin. (2) din lege.

În motivarea căii de atac, recurenta a susţinut, în esenţă, că în mod greşit prima instanţă a respins acţiunea, hotărârea fiind dată cu încălcarea normelor de drept material aplicabile în cauză, în raport cu prevederile art. 14 şi 15 din Legea nr. 213/2015.

Susţine recurenta că rolul intimatei FGA este acela de a garanta protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar în condiţiile în care recurenta deţine o creanţă împotriva B. S.A. anterioară intrării acesteia în insolvenţă, FGA are obligaţia de a plăti sumele datorate de asigurătorul intrat în insolvenţă.

Arată recurenta că pentru recuperarea creanţei sale a formulat, în termen legal, şi o cerere de înscriere la masa credală în cadrul dosarului de insolvenţă al B. S.A. în cadrul dosarului nr. x/2016, fiind înscrisă la masa credală cu suma solicitată în cuantum de 77.000 RON.

Din interpretarea declarativă a Legii nr. 213/2015 rezultă că FGA garantează plata despăgubirilor datorate de către un asigurător în insolvenţă, până la limita maximă a sumei de 45.000 RON. Or, susţine recurenta că atâta vreme cât lichidatorul judiciar a înscris creanţa sa la masa credală a debitorului aflat în insolvenţă, intimata FGA este obligată ope legis să-i plătească despăgubirile stabilite prin titlul executoriu reprezentat de sentinţa penală nr. 1198/13.07.2016 pronunţată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin în cauza nr. 12059/225/2015 şi Decizia nr. 1935/20.12.2016 prin care s-a stabilit cu titlu de despăgubiri suma de 77.000 RON.

Drept urmare, în condiţiile în care există o cerere depusă la dosarul de faliment, cerere asemănătoare cu cea prevăzută de art. 14 din Legea nr. 213/2015 soluţia instanţei de fond este nelegală şi este de natură să vină în contradicţie flagrantă cu prevederile Legii nr. 213/2015.

4. Apărările intimatei

Intimatul-pârât Fondul de Garantare al Assiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei nr. 19319/04.03.2019 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 77.000 RON cu titlu de despăgubiri.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

Prin Decizia contestată autoritatea publică pârâtă a respins cererea de plată formulată de reclamantă ca tardivă, constatând că a fost depusă cu depăşirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, termen calculat cu începere din data de 17.03.2017 dată la care a devenit definitivă hotărârea Tribunalului Bucureşti de deschidere a procedurii de faliment faţă de B. S.A..

Constată Înalta Curte că judecătorul fondului a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor incidente cauzei.

Astfel, prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, stabilesc procedura şi condiţiile de efectuare a plăţilor din disponibilităţile Fondului, care prevăd:

"În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi.".

Totodată, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabileşte că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Art. 22 alin. (1) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor stipulează că "indemnizaţiile/despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice şi/sau juridice, potrivit condiţiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme.".

Procedura administrativă de plată a despăgubirilor a fost instituită pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului pentru valorificarea dreptului de creanţă întemeiat pe o poliţă de asigurare emisă de un asigurător aflat în faliment.

Astfel, exercitarea dreptului de a formula cererea adresată Fondului în vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care sunt prevăzute de legiuitor tocmai în ideea soluţionării amiabile, cu celeritate, a pretenţiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanţelor de judecată.

Altfel spus, Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor instituie o procedură necontencioasă pentru soluţionarea pretenţiilor formulate de creditorii de asigurări.

Aşadar, conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care îşi pot exercita drepturile de a obţine despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi.

Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispoziţiile legii şi a actelor normative emise pentru organizarea şi executarea legii cu relevanţă pentru situaţia lor juridică.

Se observă astfel că termenul de 90 de zile, prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi de art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015, este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripţie.

Prin urmare, criticile recurentei nu pot fi primite, în cauză fiind incidente prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, care prevăd un termen de 90 de zile în care persoana îndreptăţită trebuie să formuleze cererea de plată, iar acest termen este de decădere, aplicabil unei proceduri administrative obligatorii conform legii speciale, iar nu un termen de prescripţie.

De asemenea, se reţine că acest termen curge de la momente diferite, respectiv de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

În cauză, având în vedere că evenimentul rutier a avut loc la data de 20.03.2015, anterior deschiderii procedurii falimentului împotriva B. S.A, prin hotărârea pronunţatză la data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 care a rămas definitivă la data de 17.03.2017, momentul de la care curge termenul în discuţie, de 90 de zile, este cel al rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, respectiv 17.03.2017, aşa încât cererea de plată putea fi introdusă cel târziu la data de 16.06.2017.

Or, în aceste condiţii, cererea de plată a recurentei-reclamante din data de 30.01.2019 în mod evident este tardivă, fiind formulată cu depăşirea termenului legal de decădere, de 90 de zile, prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Constată Înalta Curte că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal stabilit de legiuitor, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, are legitimarea constituţională de a stabili procedura de judecată.

Înalta Curte reţine şi că instanţa de contencios constituţional, prin decizia nr. 185/2020 a clarificat atât natura termenului de 90 de zile cât şi distincţia dintre cererea de deschidere a dosarului de daună şi cerere de plată adresată FGA, cu privire la diferenţa dintre dreptul prevăzut la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi dreptul prevăzut de art. 14 alin. (1) din aceeaşi lege, potrivit căruia "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

Astfel, prevederile criticate vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraţilor deschiderea dosarului de daună, în vreme ce art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraţilor indemnizaţia/despăgubirea.

Ambele drepturi sunt acordate de către legiuitor cu condiţia exercitării acestora într-un anumit termen, în sensul prevăzut de art. 2.545 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia "Prin lege sau prin voinţa părţilor se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale."

Astfel, dreptul la solicitarea deschiderii dosarului de daune trebuie exercitat între data închiderii procedurii de redresare financiară şi cea a denunţării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului. În schimb, dreptul de a solicita despăgubirea/indemnizaţia trebuie exercitat în termen de 90 de zile fie (1) de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, fie (2) de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Prin urmare, nerespectarea acestor două termene atrage, în mod necesar, sancţiunea decăderii, în înţelesul dat acestei noţiuni de art. 2.545 alin. (2) din C. civ., potrivit căruia "Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor"".

În condiţiile în care Legea nr. 213/2015 instituie o anumită procedură pentru recuperarea creanţelor, creditorii de asigurare au obligaţia de a respecta atât procedura instituită de actul normativ respectiv cât şi termenele stabilie prin acelaşi act normativ. Împrejurarea că s-a formulat şi cerere de înscriere la masa credală a debitorului falit nu presupune obligaţia pentru intimată de a plăti despăgubirile solitate şi înscrise la masa credală. Cele două proceduri - procedura insolvenţei şi procedura instituită prin Legea nr. 213/2015 - sunt proceduri distincte, creditorul având posibilitatea în baza principiului disponibilităţii, de a accesa procedura de recuperare dorită.

În fine, Înalta Curte observă că termenul de 90 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în care persoana îndreptăţită trebuie să formuleze cererea de plată, este un termen de decădere, de drept material.

În aceste condiţii, potrivit dispoziţiilor art. 2548 alin. (1) şi (2) C. civ.:

"(1) Termenele de decădere nu sunt supuse suspendării sau întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel.

(2)Cu toate acestea, forţa majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea termenului, iar dacă termenul a început să curgă, el se suspendă, dispoziţiile art. 2534 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător. Termenul de decădere nu se socoteşte însă împlinit decât după 5 zile de la data când suspendarea a încetat.", doar forţa majoră constituie o cauză de suspendare a termenului de decădere instituit prin lege.

Faţă de toate aceste considrente, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, toate motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 297 din 21 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2021.