FGA claim barred by 90-day term of expiration: distinction between damage file opening and payment request under Law 213/2015

Şedinţa publică din data de 25 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 4 martie 2019, reclamanta comuna Vorţa reprezentată legal prin Primar, a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţilor:

- anularea Decizia nr. 18960/08.02.2019 dată de directorul general al pârâtului Fondului de Garantare a Asiguraţilor şi drept consecinţă:

- obligarea pârâtului să-i plătească suma de 37.197,56 RON reprezentând costul reparaţiilor autoturismului marca "x" cu număr de înmatriculare x proprietatea subscrisei .avariat de autoturismul cu număr de înmatriculare x condus de numitul A. în data de 20.10.2011, pentru care deţinea Poliţa de asigurare de răspundere auto RCA seria x/02/X1/SP nr. x încheiată cu B. S.A. valabilă pentru perioada 07.04.2015 - 06.04.2016;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 284 pronunţată la data de 19 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Vorţa întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a sentinţei atacate, şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă pentru cercetarea fondului.

În motivarea căii de atac, recurenta a susţinut, în esenţă, că în mod greşit prima instanţă a respins acţiunea, hotărârea fiind dată cu încălcarea normelor de drept material aplicabile în cauză, în raport cu prevederile art. 12 şi art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015.

Astfel, contrar celor reţinute, a apreciat că termenul în care pot fi solicitate despăgubiri este de cinci ani, conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015, şi nu de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, iar în prezenta cauză dreptul la acţiune s-a născut la data de 20.10.2015, când a avut loc accidentul de circulaţie şi a fost avariat autovehiculul propriu de către alt autovehicul asigurat, şi se împlineşte la data de 20.10.2020.

Susţine recurenta că nedepunerea în termen a cererii tip nu exclude dreptul de a pretinde acordarea despăgubirilor în condiţiile în care subscrisa am formulat în termen cererea de deschidere a dosarului de daună conform modelului din Anexa 3 din Normele ASF nr. 16/2015.

Arată, de asemenea, recurenta că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că ar fi avut posibilitatea înscrierii la masa credală, respectiv posbilitatea efectuării unei solicitări de plată la FGA, întrucât dreptul de creanţă se năştea doar din momentul efectuării constatărilor şi evaluării pagubelor chiar de către agentul constatator al asiguratorului, creanţa neavând un caracter cert. Caracterul cert al creanţei putând fi dobândit exclusiv prin parcurgerea procedurii de evaluare care urma să fie făcută de reprezentantul pârâtei.

4. Apărările intimatei

Intimatul-pârât Fondul de Garantare al Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei nr. 18960/08.02.2019 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 37.197,56 RON cu titlu c/v reparaţii autoturism marca x.

Curtea de apel a respins acţiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

Prin Decizia contestată autoritatea publică pârâtă a respins cererea de plată formulată de reclamantă ca tardivă, constatând că a fost depusă cu depăşirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, termen calculat cu începere din data de 28.04.2016, dată la care a devenit definitivă hotărârea Tribunalului Bucureşti de deschidere a procedurii de faliment faţă de B. S.A..

Se reţine că recurenta a susţinut, în esenţă, că termenul în care pot fi solicitate despăgubiri este de cinci ani, şi nu de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

Din această perspectivă sunt relevante prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, care stabilesc procedura şi condiţiile de efectuare a plăţilor din disponibilităţile Fondului, care prevăd:

"În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi.".

Totodată, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabileşte că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Art. 22 alin. (1) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor stipulează că "indemnizaţiile/despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice şi/sau juridice, potrivit condiţiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme.".

Procedura administrativă de plată a despăgubirilor a fost instituită pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului pentru valorificarea dreptului de creanţă întemeiat pe o poliţă de asigurare emisă de un asigurător aflat în faliment.

Astfel, exercitarea dreptului de a formula cererea adresată Fondului în vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care sunt prevăzute de legiuitor tocmai în ideea soluţionării amiabile, cu celeritate, a pretenţiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanţelor de judecată.

Altfel spus, Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor instituie o procedură necontencioasă pentru soluţionarea pretenţiilor formulate de creditorii de asigurări.

Aşadar, conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care îşi pot exercita drepturile de a obţine despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi.

Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispoziţiile legii şi a actelor normative emise pentru organizarea şi executarea legii cu relevanţă pentru situaţia lor juridică.

Se observă astfel că termenul de 90 de zile, prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi de art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015, este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripţie.

Prin urmare, criticile recurentei în sensul că termenul în care pot fi solicitate despăgubirile este de 5 ani nu pot fi primite, în cauză fiind incidente prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, care prevăd un termen de 90 de zile în care persoana îndreptăţită trebuie să formuleze cererea de plată, iar acest termen este de decădere, aplicabil unei proceduri administrative obligatorii conform legii speciale, iar nu un termen de prescripţie.

De asemenea, se reţine că acest termen curge de la momente diferite, respectiv de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

În cauză, având în vedere că evenimentul rutier a avut loc la data de 20.10.2015, anterior deschiderii procedurii falimentului împotriva B. S.A, prin hotărârea nr. 9661/03.12.2015 care a rămas definitivă la data de 28.04.2016, momentul de la care curge termenul în discuţie, de 90 de zile, este cel al rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, respectiv 28.04.2016, aşa încât cererea de plată putea fi introdusă cel târziu la data de 28.07.2016.

Or, în aceste condiţii, cererea de plată a recurentei-reclamante din data de 28.11.2018 în mod evident este tardivă, fiind formulată cu depăşirea termenului legal de decădere, de 90 de zile, prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Constată Înalta Curte că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal stabilit de legiuitor, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, are legitimarea constituţională de a stabili procedura de judecată.

Înalta Curte reţine şi că instanţa de contencios constituţional, prin decizia nr. 185/2020 a clarificat atât natura termenului de 90 de zile cât şi distincţia dintre cererea de deschidere a dosarului de daună şi cerere de plată adresată FGA, cu privire la diferenţa dintre dreptul prevăzut la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi dreptul prevăzut de art. 14 alin. (1) din aceeaşi lege, potrivit căruia "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

Astfel, prevederile criticate vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraţilor deschiderea dosarului de daună, în vreme ce art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraţilor indemnizaţia/despăgubirea.

Ambele drepturi sunt acordate de către legiuitor cu condiţia exercitării acestora într-un anumit termen, în sensul prevăzut de art. 2.545 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia "Prin lege sau prin voinţa părţilor se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale."

Astfel, dreptul la solicitarea deschiderii dosarului de daună trebuie exercitat între data închiderii procedurii de redresare financiară şi cea a denunţării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului. În schimb, dreptul de a solicita despăgubirea/indemnizaţia trebuie exercitat în termen de 90 de zile fie (1) de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, fie (2) de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Prin urmare, nerespectarea acestor două termene atrage, în mod necesar, sancţiunea decăderii, în înţelesul dat acestei noţiuni de art. 2.545 alin. (2) din C. civ., potrivit căruia "Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor"".

Înalta Curte observă că termenul de 90 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în care persoana îndreptăţită trebuie să formuleze cererea de plată, este un termen de decădere, de drept material.

În aceste condiţii, potrivit dispoziţiilor art. 2548 alin. (1) şi (2) C. civ.:

"(1) Termenele de decădere nu sunt supuse suspendării sau întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel.

(2)Cu toate acestea, forţa majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea termenului, iar dacă termenul a început să curgă, el se suspendă, dispoziţiile art. 2534 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător. Termenul de decădere nu se socoteşte însă împlinit decât după 5 zile de la data când suspendarea a încetat.", doar forţa majoră constituie o cauză de suspendare a termenului de decădere instituit prin lege.

În fine, şi ultima critică urmează a fi respinsă, având în vedere că dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 213/2015 instituie posibilitatea pentru creditorul de asigurare de a urma separat şi procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014 în vederea recuperării creanţei sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Susţinerile recurentei conform cărora dreptul său de creanţă se năştea doar din momentul efectuării constatărilor şi evalurăii pagubelor de către agentul constatator al asigurătorului nu pot fi primite în raport de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 213/2015 care a definit atât creanţa de asigurare cât şi creditorul de asigurare.

Faţă de toate aceste considrente, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, toate motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Vorţa împotriva sentinţei nr. 284 din 19 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2021.