Partially cassates annulment order; restitution claim remitted to State Commission for fresh merits review

Şedinţa publică din data de 25 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 25.05.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, anularea Deciziei nr. 7807/14.03.2018 emisă de Comisia Specială de Retrocedare, iar prin hotărârea pe care instanţa o va pronunţa să se dispună:

- în principal, obligarea pârâtei Comisia specială de retrocedare să emită o nouă Decizie cu respectarea tuturor prevederilor legale incidente;

- în subsidiar, să se constate calitatea reclamantei, A., de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilul teren din Botoşani, Calea x (fosta Sinagoga), fostă proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de către Statul Roman şi să se dispună restituirea în natură a acestui imobil;

- În măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, să se constate calitatea reclamantei, A., de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilul teren din Botoşani, Calea x, fostă proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de către Statul Român şi să se dispună acordarea de despăgubiri pentru acest imobil.

A solicitat reclamanta şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu soluţionarea prezentei cauze.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 36 din 19 martie 2019, Curtea de Apel Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis contestaţia formulată de reclamanta A., a anulat Decizia atacată nr. 7807/14.03.2018 şi a obligat pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România să emită o nouă decizie prin care să stabilească dreptul reclamantei de a primi despăgubiri pentru suprafaţa de 233 mp teren situat în municipiul Botoşani, Calea x.

A fost admisă şi cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.404,73 RON.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei nr. 36 din 19 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Suceava a formulat recurs pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cutelor religioase din România întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, rejudecând cauza, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În motivare se arată că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod eronat dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 atâta timp cât a considerat instanţa de fond că raportul de expertiză judiciară întocmit în cauză poate înlocui dovada existenţei dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului, teren în suprafaţă de 233 mp sau însăşi dovada abizitivităţii preluării.

Susţine recurenta că raportul de expertiză este menit doar să clarifice situaţia juridică actuală a imobilului ce face obiectul prezentului litigiu, în timp ce actele doveditoare de care reclamanta a înţeles să se prevaleze în susţinerea cererii de retrocedare trebuiau depuse în interiorul termenului de decădere instituit în procedura administrativă.

De asemenea, susţine recurenta că şi obligarea recurentei la emiterea unei dispoziţii prin care să se stabilească dreptul reclamantei de a primi despăgubiri pentru suprafaţa de teren de 233 mp este nelegală, având în vedere faptul că la dosar au fost depuse înscrisuri care atestă faptul că la nivelul anilor 1978 solicitanta nu deţinea decât un teren de 60 mp.

Se critică hotărârea atacată şi pe considerentul că intimata-reclamantă nu a făcut dovada preluării abuzive a imobilului solicitat, în termenul de decădere instituit în procedura administrativă.

Arată recurenta că în cadrul acestei proceduri administrative solicitantul are obligaţia de a dovedi îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1 alin. (1), respectiv existenţa şi întinderea dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului, precum şi preluarea abuzivă a imobilului de către Statul Romîn în perioada de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Cum, în prezenta cauză, aceste condiţii nu au fost îndeplinite de intimata-reclamantă, în special condiţia preluării abuzive de Statul Român a imobilului teren, în mod corect a fost respinsă cererea acesteia de retrocedare a imobilului teren situat în municipiul Botoşani, Calea x.

Susţine recurenta că în prezenta cauză nu operează prezumţia instituită de dispoziţiile art. 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000 întrucât însuşi textul de lege prevede sintagma "... se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive ...", or la dosarul aferent cererii de retrocedare nr. x/26.02.2003 nu a fost depus niciun act normativ care să ateste preluarea abuzivă a imobilului solicitat.

În ce priveşte menţiunea "expropriat" înscrisă în matricola nr. 403/1435 cu privire la imobilul din Calea x nu au fost depuse acte care să probeze acest fapt.

Se mai arată de către recurentă împrejurarea că în prezenta cauză nu s-a făcut dovada modalităţii în care imobilul solicitat a intrat în proprietatea statului. Intimata-reclamantă avea obligaţia să depună documentele solicitate de către Comisie în termenul de decădere imperativ de 120 de zile prevăzut de art. 32 din Legea nr. 165/2013, termen ce nu a fost respectat iar acest aspect nu poate atrage nelegalitatea Deciziei nr. 7807/14.03.2018 care face obiectul controlului de legalitate în prezenta cauză.

Cu referire la cheltuielile de judecată solicitate de intimata-reclamantă solicită recurenta ca acestea să fie respinse pentru aceleaşi argumente prezentate anterior.

4. Apărările intimatei-reclamante

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare, însă la termenul de judecată din data de 25.11.2021, a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii recurate ca fiind temeinică şi legală.

Cu prioritate, a solicitat intimata a se avea în vedere împrejurarea că în prezenta cauză nu fac obiect al analizei aspectele referitoare la existenţa dreptului de proprietate al Comunităţii Evreilor din Botoşani asupra imobilului în discuţie, unicul motiv pe care recurenta şi-a fundamentat soluţia de respingere a cererii de retrocedare fiind lipsa dovezii preluării abuzive.

În ce priveşte aspectul preluării abuzive, arată intimata că hotărârea recurată este legală reţinând în mod corect că lipsa actului de preluare a terenului nu poate fi imputată reclamantei, iar din cuprinsul adreselor emise de Primăria Municipiului Botoşani coroborat cu situaţia de fapt relevată de raportul de expertiză topografică rezultă indubitabil că terenul a fost preluat de Statul Român fără ca reclamanta să fi fost despăgubită potrivit actelor în vigoare la momentul preluării.

Faţă de această situaţie susţine intimata reclamantă că în mod corect a fost reţinută de către instanţa de fond prezumţia de preluare abuzivă, nefiind imputabil reclamantei împrejurarea că deşi imobilul a fost preluat de la fostul proprietar fără o justă despăgubire, actul formal de preluare nu există sau nu poate fi găsit.

Se mai arată faptul că în cauză dovada preluării abuzive rezultă în mod cert din cuprinsul Matricolei nr. 1435/1993 din perioada 1966-1970 şi Matricolei nr. 403/1435 din perioada 1981-1990 comunicate reclamantei de către Primăria Municipiului Botoşani prin adresa nr. x/07.05.2009.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.

Intimata-reclamantă A. a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ, pe calea prevăzută de art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, Decizia nr. 7807/14.03.2018, emisă de recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, prin care s-a respins cererea de retrocedare nr. x/26.02.2003, depusă de reclamantă, cu privire la retrocedarea imobilului situat în municipiul Botoşani, Calea x, judeţul Botoşani, reţinându-se că nu au fost depuse înscrisuri din a căror coroborare să reiasă dovada preluării abuzive a imobilului solicitat.

Soluţionând cauza, instanţa de fond a apreciat ca fiind întemeiate criticile de nelegalitate invocate de reclamantă, reţinând, în esenţă, că "lipsa actului de autoritate de preluare a terenului (actul de expropriere) nu poate fi imputată intimatei-reclamante cu atât mai mult cu cât deţinătorul şi proprietarul actual al terenului, Municipiul Botoşani, nu pare a fi interesat de obţinerea sau recuperarea acestuia. În soluţionarea prezentei cauze, instanţa reţine că pârâta nu a contestat existenţa în patrimoniul reclamantei a dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 233 mp teren, preluarea abuzivă fiind evidentă atât timp cât actualul proprietar s-a limitat la menţiunea "expropriat" în matricola 403/1435 perioada 1981-1985 coroborat cu celelalte relaţii operite reclamantei cu privire la situaţia imobilului".

Constatând că reclamanta a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, a admis contestaţia formulată, a anulat decizia atacată nr. 7807/14.03.2018 emisă de recurentă şi a obligat-o pe aceasta la emiterea unei noi decizii prin care să se stabilească dreptul reclamantei de a primi despăgubiri pentru suprafaţa de 233 mp teren situat în municipiul Botoşani, Calea x.

Această soluţie de obligare a recurentei-pârâte la emiterea unei noi decizii prin care să se stabilească dreptul reclamantei de a primi despăgubiri nu este însuşită de instanţa de control judiciar.

Prioritar, constată şi Înalta Curte că într-adevăr prin Decizia atacată nr. 7807/14.03.2018 recurenta a respins cererea intimatei reclamante de retrocedare a bunului imobil pe considerentul nedovedirii preluării abuzive a imobilului solicitat.

Din lecturarea acestui act administrativ, cât şi a apărărilor formulate în cauză, respectiv întâmpinarea depusă de către recurentă la instanţa de fond, se reţine, fără putintă de tăgadă, că ceea ce s-a avut în vedere de către recurentă la respingerea cererii de retrocedare a fost doar lipsa dovezii preluării abuzive de către Statul Român a imobilului solicitat a fi retrocedat, nu şi lipsa dovezii calităţii de proprietar asupra respectivului imobil.

În atare situaţie, în acord cu susţinerile intimatei-reclamante, criticile din recurs ce vizează lipsa dovezii calităţii de proprietar nu pot fi primite. Verificând înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă faptul că bunul imobil a cărui retrocedare se solicită s-a aflat până la preluarea abuzivă de către Statul Român în proprietatea intimatei-reclamante.

Pe de altă parte, observă Înalta Curte că dispoziţiile legale art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 instituie şi posibilitatea ca stabilirea dreptului de proprietate să se facă şi cu începuturi de dovadă scrise, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum şi orice acte care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate asupra imobilului la data preluării. Or, chiar recurenta recunoşte prin întâmpinarea depusă la instanţa de fond că "din analiza coroborată a acestor acte, reţinem faptul că reclamanta a depus la dosarul aferent cererii de retrocedare nr. x/26.02.2003 doar începuturi de dovadă scrisă a dreptului de proprietate asupra construcţiei, fostă B., fără însă a depune înscrisuri din a căror coroborare să reiasă dovada preluării abuzive de către Statul Român a imobilului solicitat, nedovedind astfel calitatea de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare".

S-au adus critici hotărârii recurate şi sub aspectul reţinerii în mod nelegal de către instanţa de fond a dovedirii în cauză a preluării abuzive a imobilului a cărui retrocedare se solicită, critici ce nu pot fi primite în raport de completarea adusă O.U.G. nr. 94/2000 prin Legea nr. 22/2020, care vizează regimul juridic al probatoriului în litigiile care intră sub incidenţa acestui act normativ, legiuitorul urmărind simplificarea dovezii preluării abuzive a imobilului.

Înalta Curte reţine că prin Legea nr. 22/2020 pentru modificarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România şi pentru completarea art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, publicată în Monitorul Oficial nr. 221/18.03.2020, la articolul 4 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 01 septembrie 2005, după alin. (5) s-a introdus un nou alineat, alin. (6), cu următorul cuprins:

"(6) În cazul în care pentru imobilul solicitat nu se poate face dovada formală a preluării abuzive de către stat în perioada de referinţă, iar imobilul respectiv se regăseşte sau s-a regăsit în patrimoniul statului, se prezumă că imobilul a fost preluat abuziv; prezumţia preluării abuzive poate fi înlăturată de deţinătorul imobilului, prin orice mijloc de probă, în faţa instanţei de judecată, în condiţiile art. 3 alin. (7). Aplicarea prezentului alineat se realizează cu îndeplinirea dispoziţiilor alin. (2)".

Din conţinutul acestei dispoziţii legale, rezultă că legiuitorul a instituit o prezumţie legală relativă de preluare abuzivă a bunului, atunci când nu se poate face dovada formală a preluării acestuia.

Fiind în prezenţa unei prezumţii instituită de legiuitor pentru a uşura dovada naşterii, modificării sau stingerii raporturilor juridice de drept substanţial, instanţa de control judiciar reţine că, în baza art. 6 alin. (1) şi (6) din C. civ., această prezumţie se aplică pentru viitor atât în raporturile juridice născute după intrarea ei în vigoare, cât şi cu privire la efectele viitoare ale raporturilor juridice aflate în desfăşurare la aceeaşi dată.

Aşa fiind, dispoziţiile art. 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, modificată prin Legea nr. 22/2020, urmează să se aplice pe viitor tuturor cererilor aflate în curs de soluţionare la Comisia specială, precum şi cererilor aflate pe rolul instanţelor de contencios administrativ în procedura reglementată de art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, deţinătorul imobilului putând răsturna prezumţia doar în faţa instanţei, prin orice mijloc de probă, în condiţiile art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000.

Drept urmare, invocarea de către recurentă a dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din acelaşi act normativ în susţinerea tezei conform căreia nu operează prezumţia instituită de lege, nu poate fi primită, recurentul redând conţinutul acestei prevederi legale doar parţial şi neobservând că şi prin această dispoziţie legală se instituie o prezumţie, în absenţa unor probe contrare, referitoare la existenţa, şi după caz, a întinderea dreptului de proprietate. Ca atare, art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000 se aplică acelor situaţii în care întinderea sau existenţa dreptului de proprietate nu poate fi dovedită, caz în care se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

În ce priveşte însă obligarea recurentei-pârâte la emiterea unei noi decizii prin care să se stabilească dreptul intimatei-reclamante de a primi despăgubiri pentru suprafaţa de 233 mp teren situat în municipiul Botoşani, Calea x, instanţa de control judiciar constată că soluţia adoptată de judecătorul fondului este una nelegală în condiţiile în care intimata-reclamată a făcut dovada condiţiilor impuse de art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, aşa cum s-a arătat anterior, situaţie în care recurenta-pârâtă urmează a se pronunţa pe fondul cererii de retrocedare formulate.

Ca o consecinţă a anulării actului, instanţa va avea în vedere dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care indică soluţiile pe care le poate da instanţa de contencios administrativ.

Astfel, potrivit acestui text de lege, instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, poate, după caz, să anuleze actul administrativ, în tot sau în parte, să oblige autoritatea publică să emită un nou act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.

În prezenta cauză, Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000 în conformitate cu care "Comisia specială de retrocedare sau, după caz, unitatea deţinătoare prevăzută la art. 2 va analiza documentaţia prezentată de solicitanţi pentru fiecare imobil şi va dispune, prin decizie motivată, retrocedarea imobilelor solicitate de cultele religioase, respingerea cererii de retrocedare, dacă se apreciază că aceasta nu este întemeiată, sau va propune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condiţiile stabilite prin legea specială. În situaţia în care imobilul este înscris în Lista monumentelor istorice, în decizia de retrocedare se va menţiona că proprietarul are drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege".

Norma juridică stabilind soluţiile pe care le poate dispune Comisia specială de retrocedare insitutie o competenţă specială în favoarea acesteia de a dispune, urmare verificării documentaţiei prezentate de solicitant, cu privire la restituirea bunului în natură sau prin echivalent.

Drept urmare, dacă imobilul nu poate fi retrocedat în natură, Comisia Specială va propune acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în condiţiile art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, decizia Comisiei Speciale urmând a fi transmisă Secretariatului Comisiei naţionale pentru Compensarea imobilelor care funcţionează în subordinea Cancelariei Primului-Ministru, această procedură fiind prevăzută imperativ de art. 21 şi următtoarele din Legea nr. 165/2013.

Aşadar, restituirea se poate dispune numai în condiţiile prevăzute de legea specială, respectiv O.U.G. nr. 94/2000, competenţa de a dispune cu privire la restituirea bunului în natură sau prin echivalent aparţinând entităţii prevăzute de această lege, respectiv Comisia Specială de retrocedare, care urmează să emită o nouă decizie prin care să se soluţioneze pe fond cererea.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 497 teza I din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate iar în rejudecare obligă pârâta la reanalizarea cererii formulate de reclamanta A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România împotriva sentinţei nr. 36 din 19 martie 2019 a Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi rejudecând:

Obligă pârâta să reanalizeze cererea formulată de reclamanta A..

Menţine în rest dispoziţiile sentinţei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2021.