Miscategorization of graphic inserts as programs rather than commercial communications, misapplying minor protection rules in audiovisual law.

Şedinţa publică din data de 25 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 28.03.2019, reclamanta PRO TV S.R.L. a chemat în judecată pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, solicitând, în temeiul dispoziţiilor art. 93 alin. (3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, raportate la dispoziţiile art. 1 si 8 din Legea contenciosului-administrativ nr. 554/2004:

I. Anularea Deciziei nr. 280 emisă de Consiliul Naţional al Audiovizualului în data de 05.03.2019 şi comunicată la data de 11.03.2019, prin care reclamanta a fost sancţionată cu amendă în cuantum de 10.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 39 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

II. Obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 271 pronunţată la data de 14 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de PRO TV şi a anulat Decizia nr. 280/05.03.2019 emisă de Consiliul Naţional al Audiovizualului.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi rejudecând cauza, modificarea în tot a sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii intimatei-reclamante, urmând a constata că Decizia nr. 280/05.03.2019 emisă de recurent este temeinică şi legală.

Ca prim motiv de recurs, se critică hotărârea sub aspectul modului în care instanţa de fond a înţeles să motiveze hotărârea, sens în care arată că instanţa a preluat în proporţie de 95% motivele invocate de intimata-reclamantă.

În această situaţie apreciază recurentul că nu ne aflăm în prezenţa unei hotărîri motivate ci a unei sentinţe prin care judecătorul fondului a înţeles "să achieseze" la concluziile intimatei-reclamante copiind din cererea introductivă argumentele invocate de către aceasta în susţinerea cererii sale.

Cu referire la motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată recurentul că instanţa de fond a făcut o interpretare şi aplicare eronată a dispoziţiilor legale incidente cauzei.

Astfel, susţine recurentul că analiza Consiliului Audiovizualului s-a raportat la programele în care au fost prezentate în mod repetat, pe ecran, timp de 2 minute, inserturi grafice reprezentând numele comerciale sub care sunt cunoscute firme organizatoare de jocuri de noroc, şi nu spoturi, "comunicări comerciale".

Susţine recurentul că instanţa de fond nu a explicat inserarea repetată a acestor inserturi grafice pe ecran timp de 2 minute, pe parcursul desfăsurării meciului de fotbal.

Apreciază recurentul că în condiţiile în care intimata-reclamantă nu a anunţat că transmisiunea meciului este sponsorizată de respectivele firme comerciale, singura explicaţie este că afişarea pe cran în timpul unui program a logourilor A., B. şi C. avea scop publicitar, iar publicitatea prin definiţie are scopul de a promova furnizarea de bunuri şi servicii, în speţă, jocuri de noroc conform (art. 1 pct. 17 din Legea audiovizualului).

Cu privire la reţinerea de către instanţa de fond a aplicării în cauză a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 504/2002, sens în care s-a reţinut că decizia contestată nu conţine nicio motivare cu privire la modul în care materialul publicitar aduce atingere unor valori prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea audiovizualului, arată recurentul că motivarea actului administrativ contravenţional s-a făcut în raport de temeiul juridic al aplicării sancţiunii cu amendă, iar instanţa de fond ar fi putut să critice modul în care este motivată decizia cu raportare la art. 39 alin. (2) din Legea nr. 504/2002.

Susţine recurentul că în cuprinsul deciziei atacate se arată că promovarea în orice fel a jocurilor de noroc şi în orice program la ore accesibile minorilor are potenţial dăunător, fiind de natură să afecteze dezvoltarea psihică şi morală a copiilor, în condiţiile în care dependenţa de jocurile de noroc este considerată o boală cronică, dependenţă ce se instalează nu la maturitate, ci în adolescenţă.

Drept urmare, arată recurentul că norma ce se aplică în prezenta cauză este art. 39 din Legea audiovizualului, ca temei juridic al aplicării sancţiunii, normă ce reglementează protecţia minorilor în cadrul serviciilor de programe, în concordanţă şi cu prevederile Directivei 2010/13/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 10 martie 2010 - Directiva serviciilor mass-media audiovizuale.

Mai arată recurentul că membrii Consiliului au considerat că difuzarea inserturilor grafice prezentate în raportul de monitorizare la ore accesibile minorilor s-a făcut fără ca reclamanta să ţină cont de interesul superior al copilului. Nicio normă legală nu exceptează un program audiovizual de la regulile stabilite pentru difuzarea lui.

Decizia contestată a fost emisă pentru neluarea de către intimata-reclamantă a măsurilor cu privire la intervalul orar de difuzare a publicităţii pentru jocurile de noroc, fapt de natură sa prejudicieze interesele publicului minor. Art. 39 din Legea audiovizualului este norma din domeniul audiovizual care asigură protecţia copiilor în cadrul serviciilor de programe, indiferent de natura programului audiovizual, respectiv ştiri, dezbateri, programe pentru copii, emisiuni sportive, culturale ori publicitate (comunicări comerciale audiovizuale).

4. Apărările intimatei

Intimata-reclamantă PRO TV a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În esenţă, arată că legea prevede în mod expres distincţia între definiţia "programului" şi cea a "comunicării comerciale audiovizuale", programul fiind definit de dispoziţiile art. 1 pct. 4 din Legea nr. 504/2002, iar comunicarea comercială audiovizuală fiind definită art. 1 pct. 15 din acelaşi act normativ.

Din definiţiile date acestor noţiuni, arată intimata-reclamantă că cele două noţiuni sunt complet distincte sunt reglementate prin prevederi legale distincte şi trebuie analizate în consecinţă, aspecte pe care Consiliul în calitatea sa de autoritate publică, le cunoaşte şi ar trebui să le aplice cu stricteţe cu ocazia emiterii Deciziilor de sancţionare.

Or, instanţa de fond în moc corect a reţinut că s-a aplicat o sancţiune referitoare la încălcări aduse protecţiei minorilor în cadrul serviciilor de programe cu referire la inserturile grafice difuzate de intimată şi care constituie, în fapt, comunicări comerciale audiovizuale.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Intimata-reclamantă PRO TV a supus controlului de legalitate Decizia nr. 280/05.03.2019, prin care recurentul-pârât Consiliul Naţional al Audiovizualului a dispus sancţionarea societăţii cu amendă în cuantum de 10.000 RON, pentru încălcarea prevederilor art. 39 alin. (2) din Legea nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

În esenţă, sancţiunea a fost acordată pentru presupusa încălcare a art. 39 alin. (2) din Legea audiovizualului prin difuzarea de către postul de televiziune PRO X, în data 26.01.2019, pe durata meciului de fotbal dintre naţionalele de tineret Romania - Ţara Galilor a unor inserturi grafice. Consiliul a apreciat că în cadrul meciului de fotbal menţionat "într-un interval orar accesibil minorilor, 13:00-15:00, au fost prezentate inserturi grafice care promovau jocurile de noroc, faptă de natură să contravină dispoziţiilor art. 39 alin. (2) din Legea audiovizualului.(pag. 2 par. 2 din Decizie).

Prima instanţă a infirmat soluţia administrativă dispusă prin decizia contestată în cauză, arătând că din definiţia dată atât "programului" cât şi "comunicărilor comerciale audiovizuale" cele două noţiuni sunt distincte, fapt ce a determinat Curtea de Apel să aprecieze că inserturile grafice sunt comunicări comerciale audiovizuale, motiv pentru care verificarea eventualelor obligaţii încălcate ar fi trebuit să fie făcută în raport de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 şi nu în raport de art. 39 alin. (2) din acelaşi act normativ.

Soluţia primei instanţe este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor normative pertinente în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Răspunzând punctual motivelor de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:

Motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.: ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Cu referire la acest motiv de recurs, deşi recursul nu este întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din motivare reiese că se critică hotărârea recurată sub aspectul modului în care judecătorul fondului a înţeles să motiveze această sentinţă.

Reţine Inalta Curte că potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., "(1) Hotărârea va cuprinde:/…/b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;".

Hotărârea este actul prin care se finalizează procesul, ea reprezentând opera judecătorului al cărei conţinut este rodul raţionamentului prin care acesta supune o speţă determinată regulii generale de drept. Evoluţia acestui raţionament reprezintă "motivarea hotărârii". Motivarea hotărârii este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţile litigante, dar şi pentru a permite, când este cazul, instanţelor superioare să verifice dacă nu există lacune sau contradicţii în raţionamentul judecătoriilor.

Referindu-se la "obligaţia instanţelor de judecată de a-şi motiva deciziile", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 6 din Convenţie obligă, într-adevăr, instanţele să-şi motiveze hotărârile, dar această obligaţie nu trebuie înţeleasă în sensul că ele trebuie să răspundă în mod detaliat la fiecare argument al părţilor procesului. Întinderea obligaţiei de motivare a deciziilor variază în funcţie de natura acestora (Ruiz Torija contra Spaniei).

Constată Înalta Curte, că judecătorul fondului a analizat judicios legalitatea actului atacat prin prisma situaţiei de fapt reţinute în decizia D., cât şi a criticilor de nelegalitate invocate de intimata-reclamantă (împrejurare care nu poate fi considerată o transcriere a argumentelor reclamantei), raportat la prevederile art. 3, 29 şi 39 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, explicând în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că elementele dosarului au fost trecute prin filtrul propriei sale aprecieri.

Prin urmare motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material") este neîntemeiat, sentinţa recurată reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a arătat că este fără relevanţă reţinerea instanţei de fond conform căreia analiza Consiliului trebuia să se facă prin raportare la prevederile art. 29 alin. (2) din Legea nr. 504/2002 câtă vreme Consiliul nu a analizat spoturi, "comunicări comerciale" cu mesaj vizual sau sonor, ci programele în care au fost prezentate în mod repetat, pe ecran, timp de câte 2 minute, inserturi grafice reprezentând numele comerciale sub care sunt cunoscute firme organizatoare de jocuri de noroc.

Prin raportare la prevederile art. 39 alin. (2) din Legea nr. 504/2002, critica nu poate fi primită.

Conform acestei dispoziţii legale "Difuzarea în serviciile de televiziune şi de radiodifuziune a programelor care pot afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor se poate face numai dacă, prin alegerea intervalului orar de difuzare, prin codare sau ca efect al altor sisteme de acces condiţionat, se asigură faptul că minorii din zona de transmisie, în situaţii normale nu pot auzi sau vedea emisiunile respective".

În vederea protejării minorilor, legiuitorul a instituit anumite condiţii pentru acele programe ce ar putea afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor, respectiv impunerea ca difuzarea unor astfel de programe să se facă numai prin alegerea intervalului orar de difuzare, prin codare sau ca efect al altor sisteme de acces condiţionat, condiţii prin care să se asigure faptul că minorii din zona de transmisie, în situaţii normale, nu pot auzi sau vedea emisiunile respective.

Altfel spus, chiar dacă programele sunt difuzate prin alegerea intervalului orar de difuzare, prin codare sau ca efect al altor sisteme de acces condiţionat, radiodifuzorul are obligaţia de a se asigura că minorii din zona de transmisie, în situaţii normale, nu pot auzi sau vedea emisiunile respective.

Prin raportare la critica formulată, se impune a se lămuri cu prioritate dacă analiza obligaţiilor încălcate de intimata-reclamantă se face în raport de art. 39 alin. (2) din Legea nr. 504/2002 atât pentru difuzarea de programe care ar putea să afecteze dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor cât şi pentru comunicările comerciale audiovizuale/inserturi grafice.

Această chestiune juridică nu poate fi lămurită decât prin raportare la dispoziţiile legale ce definesc, pe de o parte, programul, iar pe de altă parte comunicarea comercială audiovizuală.

Observă Înalta Curte că prin "program" în accepţiunea Legii nr. 504/2002 se înţelege acel "ansamblu de imagini în mişcare, cu sau fără sunet, care constituie un întreg identificabil prin titlu, conţinut, formă sau autor, în cadrul unei grile ori al unui catalog realizat de un furnizor de servicii media audiovizuale, având forma şi conţinutul serviciilor de televiziune sau fiind comparabil ca formă şi conţinut cu acestea", iar prin comunicare comercială audiovizuală se înţelege "mesaje sonore sau în imagini, cu sau fără sunet, care sunt destinate să promoveze, direct ori indirect, bunurile, serviciile sau imaginea unei persoane fizice ori juridice care desfăşoară o activitate economică. Mesajele respective însoţesc sau sunt incluse într-un program în schimbul unei plăţi ori contraprestaţii sau în scopul autopromovării. Formele de comunicaţii comerciale audiovizuale includ publicitatea radiodifuzată şi televizată, sponsorizarea, teleshoppingul, plasarea de produse şi alte forme de publicitate"

Prin raportare la definiţiile date noţiunilor de "program" şi "comunicare comercială audiovizuală", reţine Înalta Curte, în acord cu instanţa de fond, că aceste noţiuni sunt distincte, şi în mod corect a statuat judecătorul fondului că inserturile grafice sunt comunicări comerciale audiovizuale, situaţie în raport de care, într-adevăr, verificarea eventualelor obligaţii încălcate de către intimata-reclamantă trebuiau să se efectueze prin raportare la dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 şi nu prin raportare la prevederile art. 39 alin. (2) din Legea nr. 504/2002.

Este adevărat că art. 39 din Legea audiovizualului este norma care reglementează protecţia minorilor în cadrul serviciilor de programe, aspect necontestat de altfel, însă câtă vreme inserturile grafice/comunicare comercială audiovizuală au o reglementare specială, trebuiesc verificate şi condiţiile impuse de norma specială.

Prin urmare corect a reţinut judecătorul fondului că analiza eventualelor obligaţii încălcare ar fi trebuit să se facă prin raportare la dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 şi nu prin raportare la art. 39 alin. (2) din acelaşi act normativ.

La emiterea acestui act administrativ, recurentul trebuia să aibă în vedere dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 în conformitate cu care:

"(1) Comunicările comerciale audiovizuale difuzate de furnizorii de servicii media audiovizuale trebuie să respecte următoarele condiţii:

a) să poată fi uşor identificate ca atare, comunicările audiovizuale cu conţinut comercial mascat fiind interzise;

b) să nu facă uz de tehnici subliminale;

c) să nu prejudicieze demnitatea umană;

d) să nu includă nicio formă de discriminare pe motiv de rasă, etnie, naţionalitate, religie, credinţă, handicap, vârstă, sex sau orientare sexuală;

e) să nu aducă ofensă convingerilor religioase sau politice ale telespectatorilor şi radioascultătorilor;

f) să nu stimuleze comportamente dăunătoare sănătăţii sau siguranţei populaţiei;

g) să nu stimuleze comportamente dăunătoare mediului;

h) să nu stimuleze comportamente indecente sau imorale;

i) să nu promoveze, direct sau indirect, practici oculte".

În raport de această dispoziţie legală recurentul avea obligaţia de a motiva modul în care materialul publicitar aduce atingere moralei sau dezvoltării fizice sau mentale a minorilor, de a arăta în ce mod conţinutul editorial al inserturilor grafice îi instigă în mod direct pe minori să cumpere un produs sau serviciu, în ce mod îi încurajează pe minori să îşi convingă părinţii să cumpere bunurile sau serviciile la care se face publicitate

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt nefondate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului împotriva sentinţei nr. 271 din 14 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2021.