Payment claim under concession contract assigned to district court as civil jurisdiction prevails

Şedinţa publică din data de 25 noiembrie 2021

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Miercurea Ciuc la data de 16.03.2021, sub nr. x/2021, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor şi Direcţia Sanitară -Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Harghita: obligarea ANSVSA să aloce din bugetul propriu către pârâta DSVSA Harghita fondurile necesare plăţii către reclamantă a sumei prevăzute de O.U.G. nr. 117/2020 pentru luna august 2020; obligarea pârâtei DSVSA Harghita la plata sumei de 10.000 RON aferentă drepturilor cuvenite pentru luna august 2020 în baza O.U.G. nr. 117/2020, precum şi dobânda legală calculată asupra sumelor datorate lunar, de la data scadenţei acestora şi până la data plăţii efective, sume ce urmează a fi actualizate cu rata inflaţiei calculată pentru aceeaşi perioadă, respectiv de la data scadenţei şi până la data plăţii efective.

A solicitat şi acordarea cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Hotărârea Judecătoriei Miercurea Ciuc

Prin sentinţa civilă nr. 775/2021 din 27 mai 2021, pronunţată de Judecătoria Miercurea Ciuc în dosarul nr. x/2021, s-a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâte prin întâmpinare, şi s-a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor (A.N.S.V.S.A.) şi Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Harghita, în favoarea Curţii de Apel Târgu-Mureş.

În considerentele sentinţei a reţinut că în speţă nu se pune în discuţie executarea unor contracte administrative, ci existenţa unui refuz nejustificat din partea unei autorităţi publice, asimilat actelor administrative, iar ANSVSA este o autoritate publică centrală ce atrage competenţa curţii de apel, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

2.2. Hotărârea Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal

Prin sentinţa nr. 81 din 08 octombrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu; a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulate de către reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor şi Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Harghita, în favoarea Judecătoriei Miercurea-Ciuc; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în vederea soluţionării acestuia.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că sumele pretinse în temeiul O.U.G. nr. 117/2020 sunt prevăzute în executarea unor contracte administrative de concesiune sau prestări servicii asimilate contractelor adminstrative, că valoarea pretenţiei este de 10.000 RON, iar art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a stabilit competenţa de soluţionare a unor astfel de litigii în favoarea instanţei civile de drept comun.

II. Decizia ÎCCJ pronunţată în regulator de competenţă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu stabilirea regulatorului de competenţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 135 din C. proc. civ., analizând obiectul cauzei deduse judecăţii şi dispoziţiile legale incidente, va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Miercurea Ciuc, pentru considerentele ce urmează:

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Înalta Curte constată că, în cauză, ne aflăm în faţa unui conflict negativ de competenţă tipic, întrucât dispoziţiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., republicat, dispun că există conflict de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Problema de drept care a generat conflictul negativ de competenţă priveşte natura juridică a litigiului din speţă, cu înrâurire asupra competenţei materiale şi funcţionale de soluţionare a cauzei.

În speţă, B., persoană fizică autorizată, a încheiat cu Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei contractul de concesiune nr. x din 01.09.1999 pentru circumscripţia sanitar-veterinară Sâncrăieni, judeţul Harghita, având ca obiect "realizarea activităţilor sanitare veterinare de interes public naţional, prevăzute în Programul acţiunilor stategice de supraveghere, profilaxie şi combatere a bolilor la animale, de prevenirea transmiterii de boli de la animale la om (...), b) efectuarea acţiunilor de depistare şi imunoprofilaxie susţinute financiar de stat, c) catagrafierea efectivelor de animale din gospodăriile populaţiei, d) apărarea sănătăţii animalelor şi prevenirea transmiterii de boli de la animale la om."

Ulterior, la data de 31.08.2020, a fost încheiat actul adiţional la contractul de concesiune nr. x din 01.09.1999, între Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Harghita şi S.C. A. S.R.L., prin administrator B..

Prin acţiunea care face obiectul prezentei cauze, se solicită obligarea pârâtelor Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor şi Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Harghita, potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, astfel cum a fost modificată prin art. IV din Legea nr. 236/2019, la plata drepturilor băneşti, în sumă de 10.000 RON lunar, aferente lunii august 2020.

Potrivit art. IV din Legea nr. 236/2019: "Beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, până la finalizarea acestora."

Conform art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ:

"Litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competenţa de soluţionare a instanţelor civile de drept comun".

Din interpretarea acestei dispoziţii legale rezultă că legiuitorul a instituit o regulă de competenţă specială, derogatorie de la regulile instituite de art. 10 din acelaşi act normativ, astfel că, ori de câte ori este incidentă ipoteza prevăzută la art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, criteriile valoric şi cel privind rangul autorităţii emitente pe care le consacră art. 10 din acelaşi act normativ nu îşi mai găsesc aplicabilitatea pentru stabilirea instanţei competente.

Plecând de la această premisă, Înalta Curte constată că în speţă este incidentă ipoteza prevăzută de la art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, având în vedere că raporturile contractuale dintre părţi se circumscriu noţiunii de contract de concesiune de servicii publice.

Or, contractele de concesiune prin care se asigură prestarea unui serviciu public, în speţă, serviciul de supraveghere, prevenire şi control a bolilor la animale, a celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, de identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor şi ecvideelor, sunt definite de art. 2 alin. (1) lit. c) indice 1 ca fiind contracte administrative.

În plus, chiar dacă temeiul juridic al pretinsei obligaţii de plată, care formează obiectul contractului şi actului adiţional încheiat între părţi, îl constituie o prevedere legală, acest fapt nu este de natură a determina concluzia că litigiul dintre părţi nu ar fi unul privind executarea contractului administrativ, de vreme ce atât temeiul juridic invocat în susţinerea acţiunii, cât şi legea în sine are ca premisă conferirea unui drept în favoarea titularului contractului de concesiune.

Prin urmare, litigiul dintre părţi este unul care priveşte executarea unui contract administrativ, astfel că pentru stabilirea competenţei materiale trebuie avute în vedere exclusiv prevederile art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, nu şi cele ale art. 10 din acelaşi act normativ, consecinţa fiind aceea că le revine instanţelor civile de drept comun competenţa materială de soluţionare a prezentei cauze.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că finalitatea acţiunii o reprezintă stabilirea obligaţiei de plată a unei sume de bani lunare în temeiul unor prevederi legale apărute în timpul derulării raporturilor contractuale dintre părţi.

În ceea ce priveşte instanţa competentă să soluţioneze cauza, dintre instanţele civile la care face trimitere art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, aplicabile şi cu privire la pretenţiile derivate din Contractul de concesiune şi actul adiţional, instanţa constată că reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei de 10.000 RON, aferente lunii august 2020, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare.

În aceste condiţii, nu se depăşeşte plafonul de 200.000 RON instituit de legiuitor la art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., care delimitează competenţa judecătoriilor şi a tribunalelor, ca instanţe civile, la suma de 200.000 RON.

Chiar dacă s-ar considera că temeiul juridic al pretenţiilor reclamantei nu îl constituie contractul de concesiune încheiat între părţi, ci direct dispoziţiile art. 15 din O.G. nr. 42/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 236/2019, nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 554/2004.

Instanţa de contencios administrativ nu soluţionează cereri în pretenţii decât în măsura în care cererea este accesorie cererii principale care are ca obiect anularea în tot sau în parte a actului/obligarea autorităţii pârâte la emiterea unui act administrativ, eliberarea unui alt înscris sau efectuarea unei anumite operaţiuni administrative, sau dacă se constituie într-o cerere principală formulată în temeiul art. 19, ulterior anulării actului administrativ (când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri).

Refuzul de a efectua o plată asumată în baza unui contract, chiar şi administrativ, nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004, iar în urma admiterii cererii, instanţa de judecată nu ar putea obliga pârâtul autoritate publică la executarea obligaţiei contractuale, întrucât executarea obligaţiei (în cazul de faţă obligaţia de a da o sumă de bani) nu poate fi echivalată cu emiterea unui act administrativ, eliberarea unui alt înscris sau efectuarea unei anumite operaţiuni administrative. A primi o astfel de susţinere ar însemna a transforma orice litigiu legat de executarea contractului administrativ într-un litigiu administrativ, prin formularea unei cereri de executare urmată de tăcerea administraţiei sau refuzul explicit de executare, în contra dispoziţiilor art. 8 alin. (2) teza finală din Legea nr. 554/2004.

Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acţiunii judiciare.

Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal, este reglementată de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora "(1)Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de RON se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".

Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal, în raport cu organul emitent al actului şi în funcţie de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.

S-a reţinut că potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004:

"Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public".

În interpretarea dispoziţiilor legale menţionate, cu referire la art. 18 din Legea nr. 554/200, în acord cu doctrina de specialitate, s-a statuat că "Suntem în prezenţa unui litigiu în care competenţa revine instanţei de contencios administrativ exclusiv in cazurile în care persoana vătămată într-un drept sau interes legitim solicită să anuleze ori să modifice actul administrativ atacat, să oblige organul autorităţii publice să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege şi să acorde daune cauzate de autoritatea publică particularului prin actul administrativ de autoritate adoptat sau emis, ori prin refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege".

În situaţia de speţă, conflictul judiciar dedus spre soluţionare nu îşi are izvorul într-un act administrativ - tipic sau asimilat, emis de autoritatea pârâtă (neexistând un refuz al acesteia), prin urmare, nu sunt incidente dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, întrucât nu este supus cenzurii instanţei de contencios administrativ un act emis sau încheiat de autoritatea publică, iar litigiul nu se referă la taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora.

Competenţa instanţei de contencios administrativ nu este una intuitu personae, respectiv calitatea de instituţie/autoritate publică a uneia din părţi nu atrage automat aplicarea jurisdicţiei contenciosului administrativ - care în accepţiunea art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004, semnifică:

"activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim".

Deoarece competenţa instanţei de contencios administrativ este una specială, derogatorie de la dreptul comun şi care intervine doar în cazurile şi condiţiile expres şi limitativ prevăzute de legiuitor, simpla calitate de autoritate publică a părţilor implicate nu atrage automat competenţa instanţei de contencios administrativ.

Astfel fiind, instanţa de drept comun, competentă să soluţioneze prezenta cauză, din punct de vedere al criteriului valoric, este Judecătoria Miercurea Ciuc, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 94 pct. l lit. k) C. proc. civ.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Judecătoriei Miercurea Ciuc.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa soluţionării cauzei privind pe reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Harghita şi Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, în favoarea Judecătoriei Miercurea Ciuc.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 25 noiembrie 2021.