Insurer's Suspension Bid Fails; Fine Upheld in Solvency II Breach Challenge

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 06.10.2020 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, a solicitat suspendarea Deciziei nr. 1137 emisă de Direcţia Supraveghere şi Control Asigurări Reasigurări a ASF în data de 28.09.2020 privind sancţionarea A. cu amendă în cuantum de 1.500.000 RON şi impunerea unor măsuri.

Prin Decizia comunicată la data de 29.09.2020 adoptată în urma hotărârii Consiliului ASF în şedinţa din 24.09.2020, Societatea a fost sancţionată cu amendă în cuantum de 1.500.000 RON în temeiul art. 163 alin. (2) lit. b), alin. (51) şi alin. (19) din Legea 237/2015, pentru săvârşirea următoarelor două contravenţii:

a) Calcularea necorespunzătoare a celei mai bune estimei a rezervelor tehnice conform principiilor Solvabilitate II, cu încălcarea prevederilor art. 53 alin. (1) şi (3) şi ale art. 54 alin. (3) din Legea 237/2015;

b) Neîndeplinirea cerinţelor privind fonduri proprii eligibile pentru a acoperi SCR prevăzute de art. 72 alin. (1) din Legea 237/2015 şi a cerinţelor art. 95 alin. (1) privind deţinerea fondurilor proprii de bază eligibile care să acopere MCR.

Totodată, prin Decizie, Societăţii i s-a impus o serie de măsuri de remediere.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 1115 din data de 02.11.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 1115 din data de 02.11.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A..

În dezvoltarea primului motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 165 alin. (5)1 din Legea 237/2015, întrucât în cadrul aceleiaşi şedinţe Autoritatea a emis, cu privire la aceleaşi fapte, mai multe decizii distincte de sancţionare, iar instanţa a reţinut că:

"dispoziţia cuprinsă în art. 166 alin. (51) din Legea nr. 237/2015, la fel ca şi cea cuprinsă în art. 10 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001, dispoziţii care arată cum se face cumulul în caz de concurs de contravenţii, operează atunci când două sau mai multe contravenţii au fost săvârşite prin acelaşi proces-verbal, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză";

"în condiţiile în care Decizia A.S.F. nr. 1136/28.09.2020 poate fi contestată separat, nu poate reţine aparenţa de nelegalitate a Deciziei A.S.F. nr. 1137/28.09.2020, prin raportare la dispoziţiile art. 163 alin. (51) din Legea nr. 237/2015."

Instanţa de fond a aplicat în mod eronat dispoziţiile art. 163 alin. (5)1 care prevăd că "în cazul constatării săvârşirii a două sau mai multe contravenţii, se aplică amenda prevăzută pentru contravenţia cea mai gravă, prin derogare de la prevederile art. 10 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare".

Aşadar, Legea 237/2015 derogă de la dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Ordonanţa nr. 2/2001, care prevăd următoarele:

"Când contravenţiile au fost constatate prin acelaşi proces-verbal, sancţiunile contravenţionale se cumulează fără a putea depăşi dublul maximului amenzii prevăzut pentru contravenţia cea mai gravă sau, după caz, maximul general stabilit în prezenta ordonanţă pentru prestarea unei activităţi în folosul comunităţii."

În primul rând, legea nu distinge după cum sancţiunile trebuie aplicate prin acelaşi act sancţionator. Mai mult, aceste dispoziţii speciale derogă în mod expres de la dispoziţiile art. 10 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001 care prevăd că acest principiu este aplicabil în cazul constatării prin acelaşi proces-verbal a săvârşirii mai multor contravenţii.

De altfel, în interpretarea propusă de ASF, ar însemna că autoritatea ar putea eluda această prevedere prin simpla emitere a mai multor acte de sancţionare, iar scopul legii nu ar mai fi atins.

În baza principiului conform căruia unde legea nu distinge, nici interpretul nu poate să distingă, consacrat prin adagiul latin ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, transpare cu claritate faptul că Legea nr. 236/2015 nu prevede condiţia constatării printr-un singur act a contravenţiilor.

În al doilea rând, în ceea ce priveşte distincţia între emiterea Deciziei în cadrul activităţii de supraveghere şi emiterea Deciziei nr. 1136/28.09.2020 în cadrul controlului inopinat, se arătă că:

a) Tematica controlului inopinat prevedea două obiective: (i) verificarea modalităţii de închidere a contractului B., încheiat cu reasiguratorii; şi (ii) modalitatea de calcul şi constituire a rezervelor tehnice.

b) Prin Decizia nr. 1136/28.09.2020 a fost analizat exclusiv cel de-al doilea obiectiv (modalitatea de calcul şi constituire a rezervelor), deşi procesul-verbal de control cuprindea şi analiza primului obiectiv;

c) Primul obiectiv al controlului inopinat a fost reţinut în cadrul Deciziei nr. 1137/28.09.2020 (referitor la ajustarea comisionului de reasigurare). În acest sens, la secţiunea 2.2., pagina 21/26 a Deciziei nr. 1137/28.09.2020 se arată că:

2.2. în obiecţiunile transmise prin adresa nr. x/21.09.2020. ca urmare a notificării x/4.09.2020, referitor la suma de 67.580.331 RON care provine din rezultatul reportat la sfârşitul anului 2019, societatea nu aduce clemente suplimentare referitoare la modul de calcul şi înregistrare a acestei sumei, faţă de cele comunicate cu ocazia controlului inopinat desfăşurat în societate, prezentând următoarele:

d. ASF a înţeles să constate şi să sancţioneze Societatea în cadrul aceleiaşi întruniri a consiliului ASF din data de 28.09.2020, cu privire la fapte care au făcut obiectul controlului inopinat, prin intermediul a două decizii de sancţionare distincte, aplicând mai multe sancţiuni pentru contravenţiile constate.

În concluzie, rezultă cu evidenţă că, în aplicarea dispoziţiilor art. 163 alin. (5)1din Legea nr. 237/2015, ASF ar fi trebuit să aplice doar sancţiunea pentru cea mai gravă contravenţie, iar nu aplicarea a două sancţiuni distincte.

Hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a principiului contravenţional conform căruia nimeni nu poate răspunde pentru aceeaşi faptă de două ori.

Astfel, dispoziţiile art. 163 alin. (19) din Legea 237/2015 prevăd că "în măsura în care prezenta lege nu dispune altfel, contravenţiilor prevăzute la alin. (1) le sunt aplicabile dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001." Or, acest principiu este prevăzut şi în cadrul prevederilor art. 5 alin. (7) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, conform cărora:

"Pentru una şi aceeaşi contravenţie se poate aplica numai o sancţiune contravenţională principală şi una sau mai multe sancţiuni complementare."

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă arată că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 9 din Norma 21/20X6. încălcarea principiului aşteptării legitime.

Societatea a fost sancţionată pentru raportările transmise la data de referinţă 30.06.2020. în conformitate cu dispoziţiile art. 9 - Retransmiterea cuprinse în Norma 21/2016, Societatea avea posibilitatea, în cazul în care intervin modificări semnificative ale informaţiilor raportate iniţial în legătură cu aceeaşi perioadă de raportare, de a retransmitere machetele raportate anterior.

Dispoziţiile alin. (4) al aceluiaşi articol arată că "Numărul permis de situaţii rectificative şi termenul maxim de depunere a acestora sunt cele prevăzute în Regulamentul Autorităţii de Supraveghere Financiara nr. 16/2014," ("Regulamentul 16/2014"), iar prevederile art. 33 alin. (4) din Regulamentul 16/2014 prevăd că:

"(4) în cazul transmiterii de către entităţile prevăzute la art. 12 şi 13 a unei situaţii rectificative, pentru o perioadă de raportare este admisă o singură situaţie rectificativă, transmisă până la termenul de depunere a următoarei raportări, cu excepţia raportării trimestrului IV sau a lunii decembrie, pentru care se acceptă transmiterea situaţiilor rectificative până la data închiderii situaţiilor financiare anuale ale asigurătorilor."

În concluzie, Societatea avea posibilitatea rectificării înregistrării sumei de 50 milioane în fonduri proprii, până la termenul de depunere a următoarei raportări, 31.10.2020. Mai mult decât atât, Societatea a informat ASF în mai multe rânduri, inclusiv prin obiecţiunile formulate împotriva notificărilor, că intenţionează să depună raportări rectificative cu privire la înregistrarea sumei de 50 milioane RON.

De altfel, această situaţie rectificativă a fost depusă de Societate în data de 30.09.202011 în termen legal şi util, drept consecinţă fapta reţinută prin Decizie - supraestimarea fondurilor proprii eligibile să acopere cerinţa de capital de solvabilitate cu sume de 50 de milioane de RON - nu există, iar emiterea Deciziei cu nesocotirea dreptului Societăţii de a depune situaţii rectificate este în mod evident nelegală.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă arată că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a art. 35 pct. 1 din Regulamentul 2015/35 potrivit cărora cea mai bună estimare se calculează în mod transparent şi în aşa fel încât să se asigure că metoda de calcul şi rezultatele care se obţin din aceasta pot fi revizuite de către un expert calificat.

În ceea ce priveşte invocarea acestui motiv de nelegalitate, instanţa a reţinut că "în acord cu pârâta, consideră că argumentele reclamantei din perspectiva respectării acestor dispoziţiile legale presupun o analiză a fondului, pe aspectele tehnice menţionate atât de reclamantă cât şi dezvoltate de pârâtă în preambulul deciziei contestate. De altfel, acest aspect este confirmat indirect şi de către reclamantă prin faptul că susţine că concluziile pe care autoritatea le-a dezvoltat ar fi trebuit confirmate de opinia unui expert calificat."

Or, Societatea a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 35 din Regulamentul 2015/35 tocmai pentru a permite instanţei o verificare preliminară a nelegalităţii emiterii Deciziei. Cu alte cuvinte, singurul aspect ce trebuia verificat de instanţă consta în absenţa opiniei unui expert calificat care să confirme concluziile ASF, atât timp cât Autoritatea are obligaţia de a respecta dispoziţiile art. 35 punctul 1 din regulament, absenţă confirmată chiar de ASF.

Prin emiterea Deciziei, ASF şi-a arogat, contrar legii, calitatea de expert calificat şi a stabilit în sarcina Societăţii pretinsa contravenţie constând în calcularea necorespunzătoare a celei mai bune estimări, fără ca aceste concluzii să fie verificate de un expert independent, aşa cum prevede Regulamentul 2015/35.

Hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea contenciosului administrativ care definesc "cazuri bine justificate" acele "împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natura să creeze o îndoială serioasa în privinţa legalităţii actului administrativ".

Cu titlu preliminar, arată că doctrina de specialitate a menţionat că existenţa unui caz bine justificat se reţine în situaţia în care, din împrejurările cauzei, ar rezulta o îndoială puternică si evidentă asupra prezumţiei de legalitate, care constituie unul din fundamentele caracterului executoriu al actelor administrative.

În jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat faptul că "existenţa cazului bine justificat nu presupune prezentarea unor dovezi de nelegalitate evidentă, căci o asemenea cerinţă ar echivala cu prejudecarea fondului [...] Cazul bine justificat rezidă [...] şi în argumentele juridice prezentate şi sumar probate, aparent valabile, de natură a crea însă o îndoială în ceea ce priveşte actele contestate [...] a căror legalitate nu a fost încă pe deplin confirmată.

Or, faptul că instanţa sesizată cu o cerere de suspendare a efectelor nu este chemată să judece fondul raporturilor litigioase, ci numai să verifice îndeplinirea condiţiilor legale pentru a cere suspendarea, care în cazul de faţă rezultă în mod direct din emiterea mai multor decizii de sancţionare în cadrul aceleiaşi şedinţe a Consiliului ASF, prin transferarea unor constatări din cadrul unei proceduri (control inopinat şi verificarea rezultatelor activităţii de control) în cadrul altor proceduri (pretinsă supraveghere off-site), deşi legea prevede expres obligativitatea emiterii unui singur act de sancţionare şi aplicarea celei mai mari amenzi, iar nu aplicarea simultană a mai multor sancţiuni.

În ceea ce priveşte paguba iminentă, instanţa de fond a reţinut că "În ceea ce priveşte analiza condiţiei referitoare la paguba iminentă, aceasta nu se mai impune, câtă vreme suspendarea nu se poate dispune decât în caz de îndeplinire cumulativă a tuturor acestor condiţii, aspect rezultat din folosirea de către legiuitor în textul legal a conjuncţiei "şi"."

Cu privire la acest aspect, recurenta-reclamantă invocă incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. considerând că sentinţa a fost pronunţată fără să cuprindă motivele pe care se întemeiază.

În continuare, recurenta-reclamantă arată că executarea imediată şi integrală a actelor administrative contestate sau susceptibile de a fi contestate poate, în anumite circumstanţe, cauza persoanelor un prejudiciu ireparabil şi pe care echitatea îl pune ca fiind de evitat în măsura posibilului.

Prin decizia contestată, societăţii i-au fost impuse măsuri a căror implementare are un efect direct asupra A. deoarece, modificarea metodei de evaluare a rezervelor va crea o deviaţie a acesteia de la standardele actuariale şi există posibilitatea ca rezultatele să fie false şi să genereze noi obligaţii de capitalizare din partea societăţii, suplimentare celor deja implementate până la data emiterii deciziei şi ignorate de ASF.

Societatea a adus la cunoştinţa ASF, cu privire la îndeplinirea cerinţelor privind fondurile proprii, faptul că a primit până în prezent sprijin financiar sub formă de credit subordonat în cuantum de 15,6 milioane RON. O parte din acest împrumut a fost primit înainte de 30 iunie 2020, iar o altă parte a fost încasată în cursul lunilor iulie şi august 2020. Totodată, o majorare suplimentară de capital a fost aprobată de acţionarii societăţii, astfel că există riscul iminent ca solvabilitatea societăţii să fie afectată dramatic prin crearea unei false stări de insolvabilitate, iar ignorarea metodelor actuariale aplicate de actuarii societăţii va duce la rezultate neconforme cu realitatea faptică.

Faţă de aceste argumente, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de suspendare.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 19 martie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 24 noiembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat suspendarea Deciziei nr. 1137 emisă de Direcţia Supraveghere şi Control Asigurări Reasigurări a ASF în data de 28.09.2020 privind sancţionarea A. cu amendă în cuantum de 1.500.000 RON şi impunerea unor măsuri.

Prima instanţă a respins, ca nefondată, cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă, că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile cerute de art. 15 raportat la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 deoarece aparenţa de nelegalitate trebuie să rezulte în urma analizei sumare a împrejurărilor de emitere a actului, fără a fi prejudecat fondul.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Printr-un prim motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea primei instanţe nu este motivată având în vedere că nu au fost analizate în concret condiţiile cerute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind suspendarea actului administrativ-fiscal şi anume existenţa îndeplinirii condiţiei pagubei iminente.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, sunt nefondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Obligaţia legală a instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanţa de control judiciar constată că hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în contextul faptic dat.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond."

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acţiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor reclamantului (până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autorităţile publice.

Îndeplinirea celor două condiţii, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcţie de circumstanţele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza argumentelor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube greu, sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanţa de judecată.

Referitor la noţiunea de caz bine justificat, aceasta a fost definită prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind reprezentată de acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

Aparenţa de nelegalitate a unui act administrativ trebuie să rezulte din acele împrejurări de fapt sau de drept care se constituie în "indicii de nelegalitate" şi care rezultă dintr-o simplă analiză prima facie, fără a presupune dovedirea unor motive de nelegalitate.

În cazul de faţă, cercetând "aparenţa de legalitate" a actului ce formează obiectul litigiului, fără a intra în analiza fondului, întrucât ar excede obiectului prezentei cereri, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut prima instanţă că motivele invocate în susţinerea existenţei cazului bine justificat de recurenta-reclamantă nu sunt întemeiate.

Astfel, în ceea ce privesc susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora decizia a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 163 alin. (51) din Legea nr. 237/2015, Înalta Curte, pe de o parte, constată că aceste susţineri au fost analizate de prima instanţă care în mod corect a reţinut că sunt nefondate.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că în afara faptului că au fost reluate aceleaşi aspecte referitoare la încălcarea principiului non bis in idem, conform căruia nimeni nu poate răspunde pentru aceeaşi faptă de două ori, încălcărea principiului proporţionalităţii şi principiului aşteptării legitime, recurenta-reclamantă nu arată în mod concret sub ce aspect s-a dat o interpretare greşită a normelor de drept material de către prima instanţă, care în mod corect a concluzionat că în susţinerea cererii de suspendare, recurenta-reclamantă a formulat critici cu caracter general ce nu pot fi de natură a permite instanţei o analiză de aparentă nelegalitate a deciziei contestate, ci o analiză care presupune antamarea fondului pe aspectele tehnice din perspectiva calculelor actuariale reţinute în act.

Faptul că structura de specialitate din cadrul A.S.F. a constatat săvârşirea contravenţiilor prin două acte de control diferite, ca urmare a exercitării, pe de o parte, a unui control permanent de la sediul autorităţii (supraveghere off-site), iar pe de altă parte, a unui control inopinat la sediul societăţii (supraveghere on - site), iar intimatul-pârât a emis două decizii de sancţionare în cadrul şedinţei Consiliului A.S.F. din data de 24.09.2020, respectiv Decizia A.S.F. nr. 1137/28.09.2020, prin care a fost aplicată amenda în cuantum de 1.500.000 RON şi Decizia A.S.F. nr. 1136/28.09.2020 prin care societăţii i-a fost aplicată amenda de 600.000 RON, nu reprezintă un argument în temeiul căruia s-ar putea considera a fi îndeplinită condiţia cazului bine justificat.

Înalta Curte constată că în conţinutul Deciziei A.S.F. nr. 1137/28.09.2020 este indicată fiecare abatere, actul normativ încălcat, cu indicarea articolului şi/sau a literei şi a conţinutului acestuia, iar analizarea amănunţită a acestor consemnări ţin de fondul cauzei deduse judecăţii.

Cu alte cuvinte, analizarea apărărilor formulate de recurenta-reclamantă în dovedirea cazului bine justificat antamează fondul cauzei, confundându-se practic cu acesta, ceea ce nu este permis în procedura de judecată sumară a unei cereri de suspendare a executării, întrucât cazul bine justificat nu se referă la critici de nelegalitate specifice acţiunii în anulare, ci la împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

În dreptul administrativ român operează, cu titlul de principiu, prezumţia de legalitate a actelor administrative, care sunt executorii din oficiu, iar cele două condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin sensul lor restrictiv imperativ, denotă caracterul de excepţie al măsurii suspendării executării actului normativ, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil, care să fie de natură a argumenta existenţa unui caz bine justificat şi iminenţa producerii pagubei.

Referitor la cea de-a doua condiţie prevăzută de lege, din dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 rezultă că noţiunea de pagubă iminentă are în vedere prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Prin urmare, pe de o parte, având în vedere că instanţei de contencios administrativ îi revine rolul de a aprecia dacă în raport de argumentele prezentate de recurenta-reclamantă, efectele actului a cărui suspendare se cere sunt de natură să producă un prejudiciu viitor sigur şi previzibil, iar pe de altă parte, în raport de dispoziţiile art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte constată că pentru a se putea dispune suspendarea actului administrativ trebuie îndeplinite cumulativ cerinţele obligatorii, această măsură neputând fi dispusă de instanţa de contencios administrativ dacă una dintre condiţii nu este îndeplinită.

În cazul de faţă, întrucât în mod corect s-a concluzionat că nu este îndeplinită cerinţa cazului bine justificat, ar fi de prisos a se trece la analiza cerinţei pagubei iminente, având în vedere că şi în ipoteza în care s-ar reţine că executarea actului administrativ este de natură să producă recurentei-reclamante un prejudiciu viitor sigur şi previzibil, măsura suspendării nu ar putea fi dispusă dacă nu există un caz bine justificat.

Concluzionând, Înalta Curte având în vedere că cele două cerinţe - cazul bine justificat şi paguba iminentă - se condiţionează reciproc, chiar dacă executarea actului administrativ ar produce o diminuare a patrimoniului recurentei-reclamante, această diminuare ar constitui o pagubă numai în sens economic, nu şi în sens juridic, câtă vreme nu este produsă de un act "vădit nelegal".

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, iar hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei nr. 1115 din 2 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 noiembrie 2021.