Conflict of jurisdiction resolved in favor of Iasi Tribunal for administrative challenge to police service transfer orders

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2021

Asupra conflictului negativ de competenţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, sub nr. x/2020, Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din M.A.I., în numele şi pentru membrul de sindicat A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună:

· anularea, în parte, a Ordinului MAI nr. N/3176 din 06.06.2014, în ceea ce priveşte dispoziţia finală, de mutare a reclamatului A. în interesul serviciului la Direcţia Afaceri Europene şi Relaţii Internaţionale,

· anularea Notei Raport nr. x/2014, prin care a fost mutat reclamantul, în interesul serviciului, la Direcţia Generală Afaceri Europene, Schengen şi Relaţii Internationale, fapt ce conduce la imposibilitatea repunerii acestuia în funcţia ocupată prin concurs la IPJ Vaslui, în anul 2010;

· anularea, în parte, a Ordinului MAI nr. II/993 din 30.06.2020, în ceea ce priveşte dispoziţia de numire a reclamantului în funcţie, la Direcţia Generală Afaceri Europene, Schengen şi Relaţii Internaţionale;

· repunerea reclamantului în situaţia anterioară, pe funcţia pe care a obţinut-o prin concurs, de inspector şef adjunct al IPJ Vaslui sau pe o funcţie echivalentă;

· obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi actualizate, precum şi cu celelalte drepturi, de care ar fi beneficiat, în mod legal, în funcţia deţinută.

2. Hotărârile care au generat conflictul de competenţă

2.1 Prin sentinţa nr. 492 din 9 iunie 2021, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, în soluţionarea dosarului pendinte şi a declinat cauza în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Iaşi a reţinut, pe de o parte că sindicatul a formulat acţiunea nu în nume propriu, ci în numele reclamantului A., iar competenţa teritorială exclusivă este determinată de domiciliul acestuia din urmă.

Pe de altă parte, însă, a apreciat, în esenţă, instanţa că deşi domiciliul reclamantului, din cartea de identitate, este situat pe raza municipiului Iaşi, str. x, jud. Iaşi, acesta locuieşte efectiv şi îşi desfăşoară activitatea în Municipiul Bucureşti, având închiriată şi o locuinţă în aceste sens. Astfel, sus indicata instanţă a apreciat că noţiunea de domiciliu la care face referire art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, forma modificată de Legea nr. 212/2018, trebuie interpretată în sensul de adresă la care reclamantul locuieşte efectiv (indiferent dacă aceasta corespunde sau nu menţiunilor din cartea de identitate), impunându-se coroborarea unei astfel de norme cu prevederile art. 155 pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora prin locul citării se înţelege domiciliul persoanei fizice, iar în cazul în care aceasta nu locuieşte la domiciliu, citarea se va face la reşedinţa cunoscută ori la locul ales de aceasta.

Pentru aceste motive, constatând că locuinţa efectivă a reclamantului se afla, la data sesizării instanţei, în circumscripţia teritorială a Tribunalului Bucureşti, instanţa a apreciat ca întemeiată excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Iaşi, cu consecinţa declinării competenţei de soluţionare a cauzei.

2.2. Prin sentinţa civilă nr. 5505 din 30 septembrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a admis, la rându-i, excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru soluţionarea acestuia.

Pentru a dispune în acest sens, Tribunalul Bucureşti a apreciat, în esenţă, că prezenta cauză are drept obiect raportul de serviciu al funcţionarului public, iar competenţa de soluţionare a acesteia revine, în mod exclusiv, secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, în condiţiile prevăzute de art. 536 din Codul administrativ, adoptat prin O.U.G. nr. 57/2019, motiv pentru care competenţa teritorială pentru aceste cauze nu poate fi determinată prin aplicarea unor dispoziţii legale dintr-o altă materie/alt domeniu de competenţă, cum este cel al litigiilor de muncă sau al celor civile.

Reţinând, la rândul său, că, în cauza de faţă, sindicatul nu are calitatea de reclamant, întrucât chiar acesta a precizat că acţionează în calitate de reprezentant, Tribunalul Bucureşti a arătat că situarea sediului acestuia în Bucureşti, nu poate atrage competenţa Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal.

Pe cale de consecinţă, constatând că, în prezentul litigiu, reclamantul are domiciliul în judeţul Iaşi şi calitatea de funcţionar public cu statut special, Tribunalul Bucureşti a apreciat că, în aplicarea prevederilor art. 10 alin. (3) teza întâi şi alin. (4) din Legea nr. 554/2004, în vigoare din data de 02.08.2018, este competent în soluţionarea litigiului Tribunalul Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

3. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând prezentul conflict negativ de competenţă, în raport de hotărârile pronunţate şi de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze cauza este Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că, în cauza de faţă, ne aflăm în contextul unui conflict negativ de competenţă tipic, întrucât dispoziţiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., republicat, dispun că există conflict de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competenţă îl constituie problema instanţei competente teritorial să soluţioneze cauza, în raport cu prevederile legale incidente în materie.

Din perspectiva cadrului procesual, se constată că prin cererea dedusă judecăţii, reclamantul A., prin Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din M.A.I, a învestit instanţele de judecată cu un litigiu ce intră, potrivit prevederilor art. 536 din Codul administrativ, în sfera contenciosului administrativ, având drept obiect anularea, în parte, a Ordinului MAI nr. N/3176 din 06.06.2014, în ceea ce priveşte dispoziţia finală, de mutare a reclamatului, în interesul serviciului, la Direcţia Afaceri Europene şi Relaţii Internaţionale, anularea, în parte, a Ordinului MAI nr. II/993, din 30.06.2020, în ceea ce priveşte dispoziţia de numire a reclamantului, în funcţie, la Direcţia Generală Afaceri Europene, Schengen şi Relaţii Internaţionale şi anularea Notei Raport nr. x/2014, prin care a fost mutat, în interesul serviciului, la Direcţia Generală Afaceri Europene, Schengen şi Relaţii Internationale, fapt ce conduce la imposibilitatea repunerii sale pe funcţia ocupată prin concurs la IPJ Vaslui, în anul 2010. De asemenea, a mai solicitat reclamantul obligarea pârâtului la repunerea sa în situaţia anterioară, în funcţia pe care a obţinut-o prin concurs, de inspector şef adjunct al IPJ Vaslui sau pe o funcţie echivalentă. În plus, a mai solicitat reclamantul şi obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi actualizate, precum şi cu celelalte drepturi, de care ar fi beneficiat în funcţia deţinută, în mod legal.

Analizând conflictul negativ de competenţă intervenit între cele două instanţe, Înalta Curte constată, dintr-o primă perspectivă, că atât Tribunalul Iaşi, cât şi Tribunalul Bucureşti au reţinut corect calitatea în care Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din M.A.I a acţionat în prezenta cauză, respectiv de reprezentant al reclamantului, iar nu de parte, precum şi faptul că zona de amplasare a sediului acestuia nu produce efecte asupra determinării competenţei teritoriale.

Pe de altă parte, aspectul ce a generat conflictul supus analizei, în prezenta cauză, vizează înţelesul noţiunii de "domiciliu" în sens procedural, diferenţa juridică dintre această noţiune şi aceea de "reşedinţă", respectiv de adresă la care reclamantul locuieşte efectiv, precum şi efectul pe care această distincţie îl produce asupra competenţei instanţei de judecată.

Se impune a fi observat faptul că prevederile art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004 reglementează o competenţă teritorială exclusivă, de la care nu se poate deroga, stabilită în raport cu domiciliul reclamantului, persoană fizică şi nu în raport cu locuinţa în fapt a acestuia.

Sub acest aspect, Înalta Curte, în regulatorul de competenţă, constată că, din punct de vedere juridic, nu se poate susţine că domiciliul părţii este echivalent cu locuinţa în fapt, apreciind că aceasta din urmă nu poate constitui temei al stabilirii competenţei, ea având relevanţă doar sub aspectul comunicării actelor de procedură.

Potrivit art. 87 din C. civ., prin "domiciliu" se înţelege locul unde persoana fizică declară că are locuinţa principală, iar "reşedinţa" este locul unde persoana fizică are locuinţa secundară. Cele două noţiuni nu se suprapun, din punct de vedere al evidenţei populaţiei, iar dovada fiecăreia se realizează prin menţiuni diferite în actul de identitate.

De asemenea, în cuprinsul C. proc. civ. se regăseşte utilizarea alternativă a celor două sintagme, însă doar în scopul asigurării legalităţii procedurii de citare, respectiv înştiinţării corespunzătoare a părţilor aflate în litigiu, cu privire la existenţa şi obiectul pricinii.

Din analizarea dispoziţiilor art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004, rezultă că, în materia individualizării instanţei competente, legiuitorul nu a utilizat alternativ, ca în cazul procedurii de citare, cele două sintagme, textul de lege referindu-se expres la domiciliul reclamantului şi nu la reşedinţa acestuia.

De altfel, în materia dreptului public, respectiv a dreptului administrativ, fiind în discuţie competenţa exclusivă a instanţei, de esenţa noţiunii de domiciliu este existenţa menţiunilor înscrise, în acest sens, în actul de identitate.

Înalta Curte nu poate reţine silogismul exhibat de Tribunalul Iaşi, potrivit căruia prin interpretarea noţiunii de "domiciliu", în sensul de locuinţă principală (astfel cum este aceasta consemnată în actul de identitate al părţii) s-ar divaga de la scopul real al modificării aduse Legii nr. 554/2001, prin Legea nr. 212/2018, câtă vreme actul material al declarării locuinţei principale (domiciliului) reprezintă, conform art. 89 alin. (3) C. civ., o expresie a manifestării de voinţă a părţii. De asemenea, Înalta Curte reţine şi incidenţa prevederilor art. 90 alin. (1) C. civ., în sensul că reşedinţa va fi considerată domiciliu doar când acesta nu este cunoscut.

În plus faţă de acestea, trebuie observat faptul că soluţia legislativă anterioară modificării operate prin Legea nr. 212/2018 reglementa un criteriu alternativ de individualizare a competenţei, reclamantul putându-se adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Astfel, modificarea operată prin anterior indicatul act normativ a vizat intenţia legiuitorului de a stabili competenţa teritorială în favoarea instanţei în a cărei rază îşi are domiciliul partea reclamantă, în sensul acestei noţiuni de locuinţă principală, reanunţându-se, astfel, la soluţia unei competenţe alternative.

De asemenea, prin Soluţia de principiu adoptată la data de 02 noiembrie 2020, de către secţia de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a reţinut că: noţiunea de "domiciliu", ca element de determinare a competenţei instanţelor judecătoreşti, trebuie interpretată în sens restrâns, respectiv ca adresa domiciliului înscris în actul de identitate.

Întrucât, din actele dosarului, rezultă că reclamantul este domiciliat în oraşul Iaşi, jud. Iaşi, acţiunea în contencios administrativ promovată de acesta se află, conform art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004, în competenţa de soluţionare a instanţei din circumscripţia teritorială a localităţii de domiciliu, respectiv Tribunalul Iaşi.

Pentru considerentele expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din M.A.I. în numele şi pentru membrul de sindicat A. şi A. şi pe pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din M.A.I. în numele şi pentru membrul de sindicat A. şi A. şi pe pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 noiembrie 2021.