Taxpayer's challenge rendered moot by agency repeal, but ANAF appeal rejected and costs award upheld

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa sub nr. x/07.12.2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, solicitând instanţei să dispună anularea Ordinului nr. 2761/2018 pentru modificarea Ordinului preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1960/2018 privind modificarea Ordinului preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1849/2016, anularea Ordinului preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1960/2018 şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 69 din data de 13 martie 2019, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, a respins acţiunea introdusă în contradictoriu cu acest pârât pentru lipsa calităţii procesuale pasive a acestuia, a respins acţiunea promovată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală ca rămasă fără obiect şi a obligat pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la plata către reclamantă a sumei de 1340 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate în punctul I.2 anterior, a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, întemeiat, în drept, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea capătului de cerere privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiat.

În susţinerea căii de atac promovate, a învederat recurenta că prima instanţă a procedat la o eronată aplicare a normelor legale, în contextul în care, deşi a respins acţiunea ca rămasă fără obiect, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, ignorând faptul că partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces doar dacă se află în culpă procesuală, sau, prin atitudinea sa, în cursul derulării procesului, a determinat aceste cheltuieli. Or, apreciază recurenta că, în litigiul pendinte, nu se poate reţine reaua sa credinţă, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, pentru a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

De asemenea, susţine recurenta că principiul care trebuie sa guverneze soluţionarea oricărei cereri de acordare a cheltuielilor de judecata este acela conform căruia partea va putea obţine rambursarea cheltuielilor de judecata doar în măsura în care se stabileşte realitatea lor, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. Arată recurenta, pe de o parte, că intimata nu a probat cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, iar pe de altă parte că litigiul nu prezintă un grad de complexitate suficient spre a justifica cuantumul cheltuielilor acordate, câtă vreme nu prezintă caracter de noutate şi un nivel de dificultate sporit, cauza având alocate doar două termene de judecată. Totodată recurenta solicită şi reţinerea incidenţei art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sensul diminuării onorariilor acordate.

4. Apărările formulate în cauză

Deşi legal citaţi, intimaţii nu au formulat întâmpinări în faza de judecată a recursului.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 12 iulie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 24 noiembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte observă că recursul promovat de pârâtă vizează motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă nu se poate reţine, însă, incidenţa unui astfel de motiv de casare, Înalta Curte apreciind că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. este una conformă spiritului şi literei sus indicatei norme ce dispune că: Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală, pârâtul fiind într-un astfel de tip de culpă (procesuală) atât când cererea reclamantului este admisă în tot sau în parte, dar şi atunci când îşi execută obligaţiile pe parcursul procesului şi cererea reclamantului este respinsă ca rămasă fără obiect.

Astfel, trebuie realizată o departajare a ipostazei "lipsei de obiect" a cererii de chemare în judecata, de cea a "rămânerii fără obiect" a acesteia, întrucât între cele două nu există identitate. Lipsa de obiect a acţiunii vizează un viciu al cererii de chemare in judecata, ce, din punct de vedere temporal, este contemporan cu momentul învestirii instanţei, unde culpa pentru viciile cereri aparţine subiectului activ al procesului civil (i.e. reclamantul). Pe de altă parte, rămânerea fără obiect reprezintă un eveniment ulterior momentului învestirii instanţei, cu impact asupra unei cereri ce îndeplineşte condiţiile de admisibilitate reglementate de art. 30 si urm. C. proc. civ. şi care poate fi (ca în cazul de faţă) generat de acte ce provin de la pârât, ipostază în care faptul generator este independent de voinţa reclamantului.

Pe cale de consecinţă, în ipoteza rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, drept efect al îndeplinirii de către pârât, cu întârziere, pe parcursul procesului, a obligaţiilor pentru executarea cărora recurentul a recurs la forţa de coerciţie exercitată prin intermediul instanţelor de judecată, nu poate fi reţinută teza unei lipse de culpă procesuală a pârâtului, în contextul în care demersul judiciar a fost generat tocmai de conduita acestuia, iar cererea reclamantului nu a fost respinsă ca neîntemeiată.

De asemenea, după cum s-a reţinut şi în pct. 24 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 463 din 28 iunie 2016:

"Buna-credinţă a părţii care a pierdut procesul nu justifică exonerarea ei de plata cheltuielilor de judecată. Din acest punct de vedere, între partea care a obţinut câştig de cauză, dreptul ei fiind recunoscut prin hotărâre, şi partea care acceptă judecata şi pierde procesul, riscul acestei situaţii trebuie să fie suportat de această din urmă parte care, prin comportamentul său, chiar dacă nu a fost de rea-credinţă, a obligat pe partea potrivnică câştigătoare să angajeze cheltuielile din proces. Aşa fiind, textul criticat induce o culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul şi cu ocazia desfăşurării procesului.

Aplicând astfel de aspecte teoretice elementelor concrete ale cauzei de faţă, Înalta Curte reţine că cererea de chemare în judecată a fost formulată de intimata - reclamantă la data de 7 decembrie 2018. Prin întâmpinarea depusă la data de 27 decembrie 2018, recurenta - pârâtă a solicitat expres respingerea cererii de chemare în judecată (neexistând, astfel, un act de recunoaştere a pretenţiilor reclamantei), iar, în urma parcurgerii procedurii de regularizare a cererii, cauza a primit un prim termen de judecată la data de 13 februarie 2019. Ordinul nr. 171/2019, prin care Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a revenit şi a abrogat dispoziţiile care prevedeau obligativitatea deţinerii spaţiului de depozitare, cuprinse în Ordinele nr. 2761/2018, nr. 1960/2018 şi nr. 3236/2018 (contestate de intimata - reclamantă prin cererea de chemare în judecată), a fost publicat în Monitorul Oficial la data de 04.03.2019, ulterior primului termen de judecată la care părţile au fost, de altfel, legal citate.

Astfel, litigiul a implicat cheltuieli de judecată pentru partea reclamantă constând atât în taxă judiciară de timbru, achitată potrivit chitanţelor aflate la dosarul instanţei de fond, dar şi în onorariul avocaţial în sumă de 1190 RON, achitat de reclamantă potrivit dovezilor aflate la dosarul instanţei de fond.

Pe cale de consecinţă nu poate fi reţinută teza unei lipse a culpei procesuale a pârâtei sau inexistenţa cheltuielilor de judecată, motiv pentru care Înalta Curte apreciază că judecătorul fondului a realizat o corectă aplicare şi interpretare a prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.

În plus, instanţa de control judiciar observă că, prin calea de atac promovată, recurenta nu a invocat încălcarea prevederilor art. 454 C. proc. civ., ipoteză ce, de altfel, nici nu este incidentă cauzei în raport de data emiterii Ordinul nr. 171/2019 (ce este ulterioară primului termen de judecată).

Cât priveşte criticile aduse de recurentă manierei în care judecătorul fondului a apreciat necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că, în contextul actual al prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere exclusiv pentru motivele de nelegalitate (prevăzute limitativ în punctele 1-8 ale textului normativ în discuţie), neexistând posibilitatea promovării unui recurs devolutiv.

Deşi conform art. 451 C. proc. civ., instanţa are posibilitatea să reducă onorariul de avocat, atunci când acesta este "vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei", iar art. 451 alin. (2) C. proc. civ. prevede câteva repere în aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată, o astfel de aprecierea pe care judecătorul o face (din perspectiva cheltuielilor de judecată) reprezintă un aspect ce impune o evaluare a unor elemente de fapt, iar nu de drept.

În acest sens, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3/2020, privind examinarea recursului în interesul legii, s-a statuat că:

"34.(...) stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

35. În acest sens, art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că "Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său."

36. Este vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

37. În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.."

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte apreciază că setul de critici privind complexitatea cauzei şi activitatea efectiv desfăşurată de reprezentanţii convenţionali ai reclamantei, precum şi cele care vizează cuantumul cheltuielilor de judecată, sunt elemente ce ţin de netemeinicia hotărârii atacate şi de aprecierea probelor administrate, neputând forma obiectul controlului de legalitate în faţa instanţei de recurs.

În concluzie, aspectele invocate de recurenta-pârâtă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, aceasta fiind apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 69 din data de 13 martie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 69 din data de 13 martie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 noiembrie 2021.