Insurer loses challenge to Guarantee Fund's refusal to cover late-payment penalties and costs from bankrupt insurer

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la 6 iulie 2018, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 15101/11.06.2018, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor (F.G.A), în analizarea cererii de plată nr. x/22.03.2017 şi a înscrisurilor nepuse la dosarul de daună referinţă A. Casco x/2015, solicitând admiterea contestaţiei, anularea Deciziei nr. 15101/11.06.2018, în ceea ce priveşte respingerea cererii de plată a sumei de 3405,16 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată aferente dosarului de instanţă nr. x/2015

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 614 din data de 19 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate în punctul I.2 anterior, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat, în drept, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea contestaţiei, astfel cum a fost formulată.

Din sinteza criticilor evocate de recurentă, rezultă că aceasta susţine o greşită aplicare, de către prima instanţă, a dispoziţiilor art. 2 alin. (3), art. 4 şi art. 18 din Legea nr. 213/2015, coroborate cu art. 25 alin. (3) din Norma nr. 16/2015 şi a dispoziţiilor Normei ASF nr. 23/2014, considerând recurenta că maniera în care a dezlegat judecătorul fondului chestiunea naturii juridice a sumei de 3405,16 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, contravine anterior menţionatelor prevederi normative.

Susţine, de asemenea, recurenta că din interpretarea dispoziţiilor legale mai sus menţionate, care reglementează activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor, rezultă faptul că pârâtul se poate înscrie la masa credală a asiguratorului aflat în faliment cu orice dobânzi şi/sau cheltuieli efectuate din disponibilităţile Fondului cu titlu de creanţe de asigurări. Astfel, apreciază recurenta că din interpretarea per a contrario a acestor dispoziţii rezultă că penalităţile de întârziere sunt un drept accesoriu faţă de despăgubirea achitată, iar în contextul incidenţei principiului de drept accesoriul urmează soarta principalului, decizia pârâtului de respingere la plată a sumei de 3405,16 RON este neîntemeiată.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea sentinţei recurate, ca fiind temeinică şi legală, reiterând, în esenţă, apărările formulate şi în faţa instanţei de fond.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 12 iulie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 24 noiembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/2017, recurenta - reclamanta, în calitate de asigurător Casco, a solicitat plata sumei de 3405.16 Ron reprezentând penalităţi de întârziere în cuantum de 3177,72 RON şi cheltuieli de judecată, în cuantum de 227,44 RON, la care asigurătorul în faliment B. S.A. Sibiu a fost obligat prin sentinţa civilă nr. 4218/19.08.2016 emisă de Judecătoria Sibiu în dosarul nr. x/2015.

Cererea de plată a fost respinsă, însă, de pârât prin Decizia nr. 15101/11.06.2018, iar prin sentinţa civilă nr. 614 din data de 19 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a apreciat că actul administrativ individual contestat este conform prevederilor legale în aplicarea cărora a fost emis, respingând cererea recurentei - reclamante, apreciind, în esenţă, instanţa că pretenţiile reclamantei nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile sale, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului B. S.A..

Deşi, prin memoriul de recurs, reclamanta A. S.A. susţine teza pronunţării unei astfel de hotărâri judecătoreşti cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 2 alin. (3), art. 4 şi art. 18 din Legea nr. 213/2015, coroborate cu art. 25 alin. (3) din Norma nr. 16/2015 şi a dispoziţiilor Normei ASF nr. 23/2014, Înalta Curte nu poate împărtăşi astfel de alegaţii, apreciindu-le ca fiind nefondate, în contextul în care prima instanţă a realizat atât o justă interpretare cât şi o corectă aplicare a acestora.

Înalta Curte aminteşte că potrivit prevederilor art. 9 din Norma ASF nr. 16/2015:

"(1) Fondul are ca destinaţie plata indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate, în condiţiile legii, cu societatea de asigurare fata de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condiţiilor de asigurare şi în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015.

(2) Fondul nu preia funcţiile unui asigurător şi nu are obligaţia de a opera în baza de date CEDAM şi de a elibera certificat privind daunele înregistrate."

De asemenea, art. 17 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 stipulează că "După data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, pronunţate împotriva unei societăţi de asigurare aflate în stare de insolvenţă, Fondul este în drept să efectueze plaţi din disponibilităţile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, în condiţiile Legii nr. 213/2015, completată cu prevederile Legii nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, ale Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă şi ale prezentei norme."

Astfel, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 şi ale Normei A.S.F. nr. 16/2015, rezultă că Fondul de garantare a asiguraţilor este constituit cu scop şi destinaţie specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvenţă şi nu preia obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

În acest sens sunt şi aspectele statuate prin Decizia nr. 26 din 20 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, referitoare la examinarea recursului în interesul legii, unde s-a arătat că nici din punct de vedere legal şi nici convenţional Fondului de garantare a asiguraţilor nu-i revine vreo obligaţie decurgând din subrogarea în calitatea de asigurător, el fiind doar un garant în ceea ce priveşte plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, în cadrul unei proceduri administrative strict reglementate, ce se constituie în singura modalitate de recuperare a creanţei de la această entitate juridică, în cazul falimentului unui asigurător.

Aşadar, în cazul Fondului de Garantare a Asiguraţilor există o societate de asigurare care are calitatea de subiect de drept, împotriva căreia s-a dispus deschiderea procedurii falimentului, iar din disponibilităţile FGA se asigură efectuarea plăţii despăgubirilor către creditorii de asigurări în cadrul unei proceduri administrative.

Raporturile dintre creditorii de asigurări şi FGA se derulează în cadrul procedurii speciale reglementate de Legea nr. 213/2015, iar potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 213/2015 "(1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:

a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)".

Din textul legal menţionat rezultă, fără echivoc, faptul că, pentru a îndeplini condiţiile prevăzute de lege şi a-şi putea recupera sumele solicitate din disponibilităţile FGA, este obligatoriu ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare.

Totodată, după cum corect a reţinut şi instanţa de fond, întrucât conform prevederilor art. 2214 C. civ. în cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În cauza de faţă, din considerentele sentinţei civile nr. 4218/19.08.2016, emisă de Judecătoria Sibiu, în dosarul nr. x/2015, rezultă că o astfel de instanţă a obligat asigurătorul B. S.A. Sibiu la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi, plus cheltuieli de judecată, reţinând, în temeiul art. 1357 C. civ. şi art. 453 C. proc. civ., culpa asigurătorului pentru efectuare cu întârziere a păţii sumei de 16.902,74 RON către recurenta - reclamantă.

În acest context, asigurătorul B. S.A. Sibiu datora penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată solicitate nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirii şi în demararea litigiului. Prin urmare, recurenta - reclamantă nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, respectiv penalităţi şi cheltuieli de judecată, a căror cauză este comportamentul culpabil al asiguratorului.

Referitor la stabilirea noţiunii legale de despăgubiri, relevante sunt şi prevederile art. 36 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, conform cărora:

"(6) În situaţia în care dosarul de daună conţine toate elementele necesare stabilirii dreptului la despăgubire şi cuantificării daunei, despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la completarea dosarului, dar nu mai târziu de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat", iar potrivit art. 37:

"Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere"

Norma specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului. Este nefondată interpretarea în sensul că, raportat la art. 25 din Norma nr. 16/2015, reprezintă creanţe de asigurări şi sumele avansate prestatorilor de servicii pentru instrumentarea şi lichidarea dosarelor de dauna, iar prin analogie, cheltuielile de judecată au aceeaşi natură juridică.

Totodată, însuşindu-şi raţionamentul juridic expus de instanţa de fond în hotărârea pronunţată, pe care îl apreciază legal şi temeinic, Înalta Curte consideră că interpretarea coroborată a prevederilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 (ce dispun că Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurenţa sumelor pe care le-a plătit din disponibilităţile sale, putând înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale), cu dispoziţiile art. 25 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015 (ce prevăd că: Fondul este îndreptăţit să înregistreze la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, orice sume achitate creditorilor de asigurări, precum şi orice dobânzi şi/sau cheltuieli efectuate din disponibilităţile Fondului cu titlu de creanţe de asigurări, conform art. 18 din Legea nr. 213/2015"), nu poate conduce la concluzia extinderii sferei noţiunii de "creanţă de asigurare", în sensul conferirii unei astfel de naturi şi penalităţilor de întârziere şi cheltuielilor de judecată. Potrivit unor astfel de prevederi Fondul se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări plătiţi, şi nu în drepturile asigurătorilor în faliment, iar sumele cu care FGA se poate înscrie la masa credală asupra averii asigurătorului falit trebuie să îndeplinească acele condiţii indicate în paragrafele anterioare spre a fi calificate drept creanţe de asigurări. Pe cale de consecinţă, FGA se poate înscrie la masa credală cu dobânzile şi/sau cheltuielile achitate creditorilor de asigurări, însă numai cu acelea care îndeplinesc condiţiile spre a fi calificate drept creanţe de asigure.

Or, în cazul penalităţilor de întârziere şi al cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, nu este îndeplinită condiţia reglementată de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanţă izvorât din comportamentul ilicit al asiguratorului, respectiv din nerespectarea obligaţiei de plată a acestuia şi din litigiul generat de o astfel de conduită, ambele născând drepturi şi obligaţii extrinseci contractului de asigurare şi numai între părţile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului în faliment.

În concluzie, constatând că sentinţa recurată este legală, fiind rezultatul unei corecte interpretări şi aplicări a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 614 din data de 19 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 614 din data de 19 februarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 noiembrie 2021.