Standing of main credit budget holder in wage disputes and 30% cumulative cap on salary allowances for judicial personnel
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Cassation and Justice dismissed the appellants’ recourse and granted the cross-appeal filed by the Ministry of Justice, resulting in the partial annulment of the lower court’s judgment; specifically, the court upheld the rejection of the claim to annul the salary order but admitted the Ministry’s exception of lack of passive procedural standing regarding the pecuniary claims, thereby dismissing the request for wage differentials against the Ministry and maintaining the rest of the original judgment. The dispute involved eight judges challenging the Ministry of Justice’s order for salary calculation, arguing that the application of maximum salary allowances (30% of the base salary budget) should be interpreted per employee rather than per credit budget holder to allow for a higher cumulative rate (up to 45%) for justice system personnel. The decisive legal basis included the interpretation of Article 25(1) of Law No. 153/2017, which establishes a 30% cap on the sum of allowances for the entire budget of each credit budget holder rather than for individual employees, and the principle that the Ministry of Justice, as the main credit budget holder, lacks passive procedural standing in lawsuits concerning the payment of wage differences owed by specific judicial institutions (secondary/tertiary credit budget holders), in accordance with Decree No. 15/2021 and prior case law regarding the distinction between budgetary resource allocation and direct employment obligations.
Legislator headnote
AI generatedart. 25 din Legea nr. 153/2017, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 486 C. proc. civ, art. 201 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) C. proc. civ, art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017; Standing of main credit budget holder in wage disputes and 30% cumulative cap on salary allowances for judicial personnel: The dispute involved eight judges challenging the Ministry of Justice’s order for salary calculation, arguing that the application of maximum salary allowances (30% of the base salary budget) should be interpreted per employee rather than per credit budget holder to allow for a higher cumulative rate (up to 45%) for justice system personnel. The decisive legal basis included the interpretation of Article 25(1) of Law No. 153/2017, which establishes a 30% cap on the sum of allowances for the entire budget of each credit budget holder rather than for individual employees, and the principle that the Ministry of Justice, as the main credit budget holder, lacks passive procedural standing in lawsuits concerning the payment of wage differences owed by specific judicial institutions (secondary/tertiary credit budget holders), in accordance with Decree No. 15/2021 and prior case law regarding the distinction between budgetary resource allocation and direct employment obligations.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedMain ground for the verdict, providing the legal basis for the court's decision on the administrative litigation regarding the validity of the administrative act.
Procedural rule applied to determine the effect of the recourse, specifically the dismissal of the unfounded appeal and the handling of the cross-appeal leading to partial annulment.
Full text
Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2021
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 19.03.2018 sub nr. x/2018, reclamantele A., B., C., D., E., F., G. şi H. au formulat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Piteşti şi Tribunalul Argeş, plângere împotriva ordinului nr. 576/C/06.02.2018 emis de Ministrul Justiţiei prin care au solicitat:
i. anularea în parte a actului administrativ contestat şi obligarea Ministrului Justiţiei la emiterea unui nou ordin de salarizare, în care să fie acordate sporurile potrivit noii legi de salarizare, după cum urmează:
- sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 25%;
- sporul pentru păstrarea confidenţialităţii, în cuantum de până la 5%;
ii. obligarea pârâţilor la plata diferenţei, dintre remuneraţia care include sporurile solicitate şi cea plătită efectiv reclamanţilor, începând cu 1 ianuarie 2018, actualizarea cu indicele de inflaţie, precum şi la plata dobânzii legale aferente, de la data scadenţei fiecărui venit lunar, până la data plăţii efective.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 146 din data de 17 ianuarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei, ca neîntemeiată şi a respins acţiunea formulată de reclamante ca neîntemeiată.
3. Căile de atac exercitate în cauză
3.1. Împotriva hotărârii menţionate la punctul I.2 au formulat apel (recalificat, de instanţă, drept recurs) reclamantele D., H., C., G., B., F., A. şi E. prin care au solicitat, în esenţă, casarea hotărârii atacate iar, în rejudecare, admiterea acţiunii în contencios administrativ, astfel cum a fost formulată.
În motivarea căii de atac promovate, au arătat, în esenţă, reclamantele că instanţa de fond a procedat la o eronată interpretare şi aplicare a prevederilor art. 25 din Legea nr. 153/2017 şi a celor ale art. 4 şi 5 din Anexa V Cap. VIII a unui astfel de act normativ, în contextul în care soluţia judecătorului fondului pleacă de la premisa eronată a limitării cuantumului sporurilor la 30% per angajat, contravenind astfel prevederilor Legii nr. 153/2017, ce reglementează o aplicare a unei astfel de limitări per ordonator de credite.
Mai arată recurentele- reclamante, că potrivit anexei nr. 3 din ordinul contestat: sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică este acordat în procent de aproximativ 14%, în loc de cel de 25% reglementat prin Legea nr. 153/2017, iar sporul pentru păstrarea confidenţialităţii, în cuantum de până la 5%, nu a fost acordat, motiv pentru care apreciază că o astfel de modalitate de aplicare a legii conduce la anihilarea unor drepturi ce le sunt recunoscute în plan normativ.
Totodată, susţin recurentele - reclamante că dispoziţiile cuprinse în art. 25 din cap. III secţiunea III din Legea nr. 153/2017, ce limitează cuantumul sporurilor la 30% din suma salariilor de bază pentru fiecare ordonator de credite, reprezintă norme generale în materia drepturilor salariale, în raport de care prevederile Anexei V din acelaşi act normativ, ce reglementează, în domeniul de activitate al "Justiţie", sporuri în cuantum maxim total de 45%, au natura unor norme speciale, aplicabile acestei familii ocupaţionale şi derogatorii de la norma generală.
3.2. În cauză a formulat recurs incident şi pârâtul Ministerul Justiţiei, prin care, invocând motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea, în parte, a sentinţei civile nr. 146 din data de 17 ianuarie 2019, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive în ceea ce priveşte capătul de cerere privind plata drepturilor băneşti şi al respingerii acţiunii formulate în contradictoriu cu acesta, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
În susţinerea căii de atac, a arătat, în esenţă, recurentul - pârât că soluţia primei instanţe a ignorat faptul că Ministerul Justiţiei nu se află în niciun raport juridic cu recurentele-reclamante, de dreptul muncii ori de altă natură, fiind doar parte a unui raport juridic financiar, ce implică ordonatorii de credite, potrivit atribuţiilor prevăzute de Legea finanţatelor publice nr. 500/2002.
Susţine recurentul - pârât că, atâta vreme cât tribunalele şi curţile de apel au personalitate juridică, iar raporturile de muncă ale recurentelor - reclamante sunt stabilite cu Tribunalul Argeş, drepturile salariale ale acestora sunt datorate, calculate şi plătite direct de către instituţia angajatoare, Ministerul Justiţiei neputând fi atras în proces de personalul instanţelor de judecată, în cauzele care au drept obiect plata drepturilor băneşti.
În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii şi considerentele Deciziei nr. 13 din 13.06.2016 pronunţată, în Dosarul nr. x/2016 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
4. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare recurentul - pârât Ministerul Justiţiei a solicitat respingerea recursului formulat de recurentele - reclamante, ca nefondat şi menţinerea sentinţei civile nr. 146 din 17 ianuarie 2019, ca fiind temeinică şi legală în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra fondului cauzei.
Deşi legal citaţi, intimaţii pârâţi Tribunalul Argeş şi Curtea de Apel Piteşti nu au formulat întâmpinări.
5. Procedura de soluţionare a recursurilor
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 12 iulie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 24 noiembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantele D., H., C., G., B., F., A. şi E. este nefondat, însă apreciază ca fiind fondat recursul incident declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, pentru următoarele considerente:
1. Cu titlu prealabil, în vederea identificării limitelor învestirii, Înalta Curte, examinând calea de atac promovată de reclamante împotriva hotărârii primei instanţe, recalificată drept recurs, observă că, deşi sus indicatele părţi nu au încadrat expres criticile etalate în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., acestea tind la invocarea motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al unui astfel de text normativ, susţinând recurentele că modului în care Curtea de Apel Bucureşti a dezlegat chestiunea manierei de acordare, prin Ordinul nr. 576/C/06.02.2018, a sporurilor reglementate de anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, reprezintă o aplicare şi interpretare greşită a legii.
Înalta Curte nu poate împărtăşi, însă, opinia recurentelor - reclamante, apreciind criticile invocate de acestea ca fiind nefondate, iar soluţia instanţei de fond drept conformă prevederilor legale aplicabile materiei, nefiind incident motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Din această perspectivă, instanţa de control judiciar reţine că potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017:
"Suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz".
Aşadar, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 este prevăzut, în mod expres, faptul că suma sporurilor care se cuvin personalului căruia i se adresează actul normativ nu poate depăşi plafonul de 30% raportat la valoarea totală a fondului salariilor de bază la nivelul ordonatorului de credite. De asemenea, chiar dacă, prin legea de salarizare, s-a stabilit acordarea mai multor categorii de sporuri, respectiv 15% pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, 25% pentru sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică şi 5% pentru păstrarea confidenţialităţii, sensul textului legal menţionat nu este acela de a conferi salariatului un drept la acordarea sporurilor la nivelul de 45%, ci doar o obligaţie a ordonatorului de credite de a nu depăşi respectivul nivel instituit legal.
Procentele sus indicate reprezintă limite maxime stabilite de legiuitor, iar, în acord cu raţionamentul instanţei de fond, pe care îl apreciază ca fiind unul conform literei şi spiritului normei în discuţie, Înalta Curte reţine că recurentelor - reclamante nu le este recunoscut necondiţionat dreptul la acordarea cumulată a sporurilor într-un astfel de cuantum (maxim). Astfel, legiuitorul stabileşte în patrimoniul recurentelor doar dreptul la acordarea sporurilor, valoarea acestora urmând a fi determinată prin aplicarea dublei condiţionări invocate şi de judecătorul fondului, respectiv: încadrarea fiecărui spor în limitele maxime prevăzute în Anexa V şi, totodată, interdicţia depăşirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, de 30% din suma indemnizaţiilor de încadrare/salariilor de bază aferentă ordonatorului de credite.
Astfel, determinarea, în concret, a întinderii fiecăruia dintre sporuri intră în marja de apreciere a fiecăruia dintre ordonatori, în cadrul căreia acesta poate opta pentru cuantumul pe care îl consideră cel mai adecvat raportat la bugetul alocat.
Făcând aplicarea în cauză a celor mai sus menţionate, Înalta Curte consideră că autoritatea pârâtă a acţionat în limitele marjei de apreciere recunoscută de legiuitor, din cuprinsul anexei 3 la Ordinul nr. 576/C/06.02.2018 rezultând că recurentelor - reclamante le-au fost acordate atât sporurile pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase şi pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, dar şi cel pentru păstrarea confidenţialităţii, despre care recurentele afirmă, în mod nefondat, în calea de atac promovată, că nu ar fi fost conferit.
Astfel, nu există vreo pasivitate a ordonatorului de credite în aplicarea normelor legale, din moment ce sporurile se regăsesc în actul administrativ unilateral de stabilire a drepturilor salariale, faptul că acestea nu sunt acordate în procentul clamat de recurentele - reclamante nefiind de natură a genera nelegalitatea actului administrativ atacat, în condiţiile în care se respectă limita maximă prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017.
Aceste aspecte au fost, de altfel, dezlegate şi prin Decizia nr. 15/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care, în punctele 79-82 s-a statuat astfel:
79. Prin sintagma "fără a depăşi limita prevăzută la art. 25", care se regăseşte în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea - cadru nr. 153/2017, se instituie interdicţia stabilirii şi acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30% din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.
80. Prin art. 24 din Legea-cadru nr. 153/2017 se prevede că "limita maximă a sporurilor, compensaţiilor, indemnizaţiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor şi altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în lege şi în anexele nr. I-VIII". Aşadar, nivelul sporurilor este determinat în raport cu regulile pe care legea le stabileşte: încadrarea fiecărui spor în limitele prevăzute în lege şi în anexele sale şi interdicţia depăşirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017.
81. Aşa cum s-a reliefat mai sus, soluţia legislativă a limitării sporurilor salariale este consacrată prin prevederile art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, potrivit cărora suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază. Totodată, prin art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, pentru categoria de personal din sistemul justiţiei, categorie din care face parte şi personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi al parchetelor de pe lângă acestea, sunt stabilite următoarele sporuri:
a) Pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, această categorie de personal "beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizaţia de încadrare, corespunzător timpului lucrat" [art. 4 alin. (1)].
b) "Judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la curţile de apel, tribunale, tribunalele specializate şi judecătorii, procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, personal de specialitate juridică asimilat magistraţilor, magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, asistenţii judiciari, inspectorii judiciari, personalul auxiliar de specialitate, personalul de specialitate criminalistică şi personalul auxiliar de specialitate criminalistică din cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice şi al laboratoarelor de expertize criminalistice, ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară, precum şi specialiştii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, personalul de probaţiune beneficiază şi de un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidenţialităţii de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizaţia lunară de încadrare." (art. 5).
82. Prin raportare la conţinutul normativ al prevederilor art. 4 şi 5 redate anterior, rezultă că, în accepţiunea legii, sporurile nu sunt stabilite într-un procent fix, prestabilit din salariul de bază, deoarece sintagma "până la" semnifică limitarea lor, prin determinarea unui nivel maxim în care fiecare dintre aceste sporuri trebuie să se încadreze. Indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite şi acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru.
Sus indicatele aspecte (dezlegate pe calea recursului în interesul legii) vin să infirme şi teza caracterului prevederilor art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din Anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 de normă specială, faţă de prevederile art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, invocată de recurentele - reclamante.
Astfel, nu există un raport normă specială - normă generală, între cele două seturi de reglementări, câtă vreme acestea reglementează, în esenţă, ipoteze diferite. Astfel, limitele maxime prevăzute în Anexa V vizează suma salariului individual, în timp ce limita de 30%, prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, vizează suma salariilor de bază, la nivel de ordonator de credite.
Totodată, Înalta Curte reţine că, în mod contrar celor afirmate de recurentele - reclamante, din datele învederate de către pârâtul Ministerul Justiţiei la solicitarea primei instanţe, astfel cum sunt acestea redate prin notele de şedinţă din data de 9 ianuarie 2019, rezultă că la identificarea manierei de acordare a sporurilor, respectiv a încadrării acestora în limita de 30%, a fost avut în vedere impactul lor asupra fondului salariilor de bază al ordonatorului de credite reprezentat de Tribunalul Argeş, indicându-se că ponderea sporurilor în raport de nivelul indemnizaţiilor lunare de încadrare era, la momentul relevant cauzei, de 27,39%.
Contrar celor afirmate de recurentele - reclamante, în verificarea legalităţii actelor administrative atacate prin demersul judiciar pendinte, judecătorul fondului s-a raportat la criteriul sumei totale a salariilor de bază la nivel de ordonator de credite, iar o astfel de abordare reprezintă o corectă aplicare a prevederilor art. 25 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 153/2017, coroborate cu art. art. 3 alin. (4) din acelaşi act normativ, ce este conformă şi celor statuate prin punctele 84-85, respectiv 91-93 ale Deciziei nr. 15/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.
În concluzie, Înalta Curte constată că, din perspectiva aspectelor criticate de recurentele - reclamante, nu pot fi identificate elemente de nelegalitate care să atragă incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantele D., H., C., G., B., F., A. şi E. împotriva sentinţei civile nr. 146 din data de 17 ianuarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
2. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază drept fondat recursul incident promovat de pârâtul Ministerul Justiţiei, prin care acesta critică maniera în care prima instanţă a soluţionat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive din perspectiva capătului de cerere privind obligarea acestuia la achotarea pretenţiilor pecuniare, solicitate de reclamante, constatând instanţa de control judiciar că o astfel de obligaţie nu poate fi identificată, în actualul cadru legislativ, în sarcina autorităţii ministeriale.
Potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, bugetul curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiţiei, ministrul Justiţiei având calitatea de ordonator principal de credite, iar potrivit art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009, Ministerul Justiţiei asigură fondurile necesare, fundamentează şi elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituţiilor publice din sistemul justiţiei pentru care ministrul Justiţiei are calitatea de ordonator principal de credite şi a unităţilor subordonate Ministerului, repartizând creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite şi urmărind modul de utilizare a acestora.
Totodată, calitatea de ordonatori secundari/terţiari de credite revine, conform art. 125 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, curţilor de apel, parchetelor de pe lângă curţile de apel, tribunalelor şi parchetelor de pe lângă tribunale, care au în structură câte un departament economico-financiar şi administrativ, condus de un manager economic.
În raport de obligaţiile ce revin pârâtului Ministerul Justiţiei, Înalta Curte constată că formularea unor cereri având ca obiect plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite magistraţilor care activează în cadrul instanţelor de judecată nu poate să atragă obligarea Ministerului Justiţiei în acest sens, numai prin prisma calităţii de ordonator principal de credite. Raportul obligaţional, care are ca obiect plata salariului, se desfăşoară între recurentele - reclamante şi Tribunalul Argeş. Prin urmare, plata efectivă a drepturilor salariale se face de către curtea de apel/tribunal, ordonatori secundari/terţiari de credite, în baza ordinelor de salarizare individuale.
Chestiunea vizând existenţa unei obligaţii legale a Ministerului Justiţiei, privind plata diferenţelor salariale solicitate de reclamantele magistraţi prin acţiunile adresate instanţelor judecătoreşti, a făcut obiectul unei sesizări referitoare la pronunţarea unei hotărâri pentru dezlegarea unei chestiuni de drept vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiţiei în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.
Deşi sesizarea a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 60/2019, în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut următoarele aspecte, cu relevanţă pentru soluţia pronunţată în prezenta cauză:
"55. De altfel, prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, s-au stabilit, ca o consecinţă a admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, următoarele: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială".
56. În motivarea acestei decizii s-a menţionat, între altele, că "În măsura în care pretenţiile deduse judecăţii vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuţie atribuţiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze" (paragraful 49).
57. Mutatis mutandis, pentru identitate de raţiune, dezlegarea dată în recursul în interesul legii sus-menţionat poate fi avută în vedere, în mod corespunzător, şi în alte cauze similare."
Aşadar, Înalta Curte constată că, în sarcina pârâtului nu subzistă obligaţia de acordare a diferenţelor salariale solicitate de reclamante, în sensul plăţii efective a pretenţiilor băneşti, Ministerului Justiţiei revenindu-i doar obligaţia asigurării resurselor bugetare necesare plăţilor salariale, împrejurare de natură a conduce la reformarea sentinţei instanţei de fond de către instanţa de control judiciar, dată fiind incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantele D., H., C., G., B., F., A. şi E. împotriva sentinţei civile nr. 146 din data de 17 ianuarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat, însă va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva aceleiaşi hotărâri judecătoreşti şi va casa, în parte, sentinţa recurată. Totodată, în rejudecare, Înalta Curte va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei, în privinţa capătului cererii de chemare în judecată privind plata diferenţelor salariale şi va respinge un astfel de capăt de cerere în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanţii D., H., C., G., B., F., A. şi E. împotriva sentinţei civile nr. 146 din data de 17 ianuarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Admite recursul incident declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva aceleiaşi sentinţe.
Casează, în parte, sentinţa recurată şi, rejudecând:
Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei, în privinţa capătului cererii de chemare în judecată privind plata diferenţelor salariale.
Respinge capătul de cerere privind plata diferenţelor salariale, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Menţine restul dispoziţiilor sentinţei atacate.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 noiembrie 2021.