Salary compensation for penitentiary official: Base position vs. temporary delegation upon criminal dismissal

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 17 septembrie 2015, pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor ("ANP"), Directorul general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi Penitenciarul Craiova, a solicitat:

(i) anularea, în parte, a Deciziei nr. 640/14.08.2015, emisă de Directorul general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi obligarea la emiterea unei noi decizii în care să se menţioneze drepturile de care beneficiază ca urmare a clasării cauzei în care a fost urmărit penal, respectiv drepturile corespunzătoare funcţiei director penitenciar I;

(ii) obligarea pârâţilor la plata către acesta a drepturilor de care a fost privat pe perioada punerii la dispoziţie, 07.10.2011 - 31.01.2014, reprezentate de diferenţa dintre drepturile salariale corespunzătoare gradului de comisar şef de penitenciare şi cele corespunzătoare funcţiei director penitenciar I şi a drepturilor aferente perioadei 01.02.2014 - 30.06.2015, reprezentate de diferenţa dintre drepturile salariale corespunzătoare funcţiei de şef tură I şi cele corespunzătoare funcţiei director penitenciar.

2. Hotărârea instanţei de fond pronunţată în primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 58 din 10 februarie 2016, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul Penitenciarul Craiova şi a respins acţiunea formulată de reclamantul A., împotriva pârâţilor Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Craiova şi Directorul General al ANP.

3. Recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 58 din 10 februarie 2016 şi decizia instanţei de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 58 din 10 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii

Prin decizia nr. 2951 din 24 septembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 58 din 10 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

4. Hotărârea instanţei de fond, pronunţată în rejudecare după casare

Prin sentinţa civilă nr. 60 din 1 februarie 2019, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis în parte acţiunea formulata de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Directorul general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi Penitenciarul Craiova;

(ii) a anulat în parte Decizia nr. 640/14.08.2015 emisă de Directorul General al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor;

(iii) a obligat pârâtul la emiterea unei noi decizii în care să fie menţionate drepturile de care a fost privat pe perioada 07.10.2011-31.01.2014, ca fiind cele corespunzătoare funcţiei director penitenciar I;

(iv) a obligat pârâţii la plata către reclamant a drepturilor de care a fost privat pe perioada punerii la dispoziţie - 07.10.2011-31.01.2014, reprezentate de diferenţa dintre drepturile salariale corespunzătoare gradului de comisar şef de penitenciar şi cele corespunzătoare funcţiei director penitenciar I;

(v) a respins în rest acţiunea;

(vi) a obligat pârâţii la plata către reclamant a sumei de 750 RON cheltuieli de judecată.

5. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 60 din 1 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamantul A., pârâtul Penitenciarul Craiova, precum şi pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

5.1. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate, în ceea ce priveşte respingerea petitului vizând obligarea pârâţilor la plata către reclamant a drepturilor aferente perioadei 01.02.2014 - 30.06.2015, reprezentate de diferenţa dintre drepturile salariale corespunzătoare funcţiei de şef tură I şi cele corespunzătoare funcţiei de director penitenciar I şi, în rejudecare, admiterea în tot a acţiunii.

5.2. Recursul declarat de pârâtul Penitenciarul Craiova a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii, ca neîntemeiate.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pârâtul susţine existenţa unor considerente contradictorii în sentinţa atacată, instanţa reţinând, pentru primul capăt de cerere, că acţiunea este întemeiată sub aspectul cererii de anulare în parte a Deciziei nr. 640/14.08.2015, iar pentru capătul următor că acţiunea este nefondată. Motivele expuse în susţinerea acestei soluţii sunt contradictorii întrucât argumentul pentru care a fost respins, ca nefondat, cel de-al doilea capăt de cerere este aplicabil şi în privinţa primului petit, care, însă, a primit o soluţie diferită.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât arată că reclamantul nu s-a aflat în situaţia tipică a unui director de penitenciar numit în urma unui concurs, ci a fost împuternicit să exercite această funcţie de ministrul justiţiei, potrivit OMJ nr. 1662/C/2011 - Anexa 1, art. 55 alin. (3) din Legea nr. 293/2004 şi art. 9 alin. (1) din Anexa VII din Legea nr. 284/2010, situaţie pe care instanţa de fond nu a avut-o în vedere.

În acest context, arată recurentul, prin OMJ 2035/11.10.2011 s-a dispus cu prioritate încetarea prelungirii împuternicirii reclamantului pe funcţia de director I şi revenirea pe funcţia de şef tură I, începând cu data de 07.10.2011, iar în temeiul acestui ordin s-a emis Decizia nr. 894/2011, de către Directorul general al ANP, în temeiul atribuţiilor ce-i revin conform art. 5 din OMJ nr. 1662/C/2011. Prin decizie s-a dispus punerea reclamantului la dispoziţie până la soluţionarea definitivă a cauzei penale, acesta beneficiind pe perioadă respectivă de drepturile ce i se cuvin în calitate de funcţionar public cu statut special, mai puţin indemnizaţia de conducere. Urmare a ordonanţei de clasare emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul penal nr. x/2011 în care era urmărit reclamantul, Directorul general al ANP a emis decizia nr. 640/14.08.2015, prin care s-a stabilit că reclamantul beneficiază de drepturile de care a fost privat pe perioada punerii la dispoziţie.

Consideră recurentul-pârât că aceste acte sunt emise conform dispoziţiilor legale şi în limitele competenţelor fiecărei instituţii.

Totodată, arată că Penitenciarul Craiova nu are competenţa anulării unei decizii emise de Directorul general al ANP, având doar obligaţia punerii în aplicare a dispoziţiilor acesteia, respectiv calculării drepturilor restante cuvenite reclamantului în raport de prevederile legale în materie, precum şi dispoziţiilor deciziei amintite şi adresei nr. x/14.08.2015, emise de Directorul general al ANP.

5.3. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor a solicitat casarea sentinţei recurate şi respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, pârâta susţine că Decizia nr. 640/2015 a fost emisă cu respectarea art. 65 alin. (4) din Legea nr. 284/2010, repunerea în drepturi a reclamantului fiind făcută în raport de drepturile băneşti avute la data punerii la dispoziţie, respectiv cea de şef de tură. Instanţa de fond a reţinut în mod greşit că punerea la dispoziţie a reclamantului, în aplicarea art. 58 alin. (2) din Legea nr. 293/2004, a fost dispusă odată cu încetarea detaşării la Penitenciarul Târgu Jiu. Reclamantul a fost împuternicit pe funcţia de director I, iar prin încetarea modificării raporturilor de serviciu prin detaşare, a revenit pe funcţia de bază de şef tură I, din care a fost pus la dispoziţie.

Consideră recurenta-pârâtă că toate efectele actului administrativ de împuternicire în funcţia de director penitenciar au încetat la momentul la care a încetat detaşarea acestuia de la Penitenciarul Craiova la Penitenciarul Târgu Jiu, iar încetarea detaşării s-a realizat cu respectarea art. 55 din Legea nr. 293/2004 şi art. 4 din Anexa 1 la OMJ nr. 1662/C/2011.

Învederează recurenta-pârâtă că punerea la dispoziţie s-a realizat de pe funcţia de şef de tură, potrivit art. 2 din Decizia nr. 849/2011, funcţie pe care reclamantul a revenit ca urmare a încetării detaşării, începând cu data de 07.10.2011. Aşadar, reclamantului i-a fost încetată detaşarea şi după aceea a fost pus la dispoziţie de pe funcţia pe care era numit la Penitenciarul Craiova, respectiv cea de şef de tură. Prin Decizia nr. 111/25.02.2014, începând cu daza de 01.02.2014, reclamantului i-a încetat punerea la dispoziţie, revenind pe funcţia pe care a fost încadrat anterior punerii la dispoziţie, aceea de şef de tură.

Mai arată recurenta că, de la data de 12.10.2011, a fost detaşat şi împuternicit un alt ofiţer pe funcţia de director I al penitenciarului Târgu Jiu, care a exercitat efectiv atribuţiile funcţiei şi care a făcut formele de predare-primire a funcţiei de conducere cu reclamantul,

6. Apărările formulate în cauză

6.1. Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, recurenta-pârâtă ANP a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de reclamant, pentru nemotivare, iar în subsidiar a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată.

6.2. Recurentul-pârât Penitenciarul Craiova a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi respingerea recursului declarat de reclamantul A., ca nefondat.

6.3. Recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare faţă de recursurile declarate de pârâţi, solicitând respingerea acestora, ca nefondate.

Susţine reclamantul că doar Directorul general al ANP poate formula critici faţă de soluţia de anulare a Deciziei nr. 640/14.08.2015, în calitate de emitent al actului, iar nu şi Penitenciarul Craiova, care a fost chemat în judecată pentru obligarea la plata drepturilor salariale restante. Cei doi pârâţi nu pot aduce critici sentinţei instanţei de fond în privinţa soluţiei asupra petitelor care nu le vizează.

Arată reclamantul că măsura de încetare a prelungirii detaşării şi cea de punere la dispoziţie au intervenit la aceeaşi dată, 7 octombrie 2011, iar nu la date diferite, potrivit Deciziei nr. 849/18.10.2011, emisă de Directorul general al ANP.

Mai învederează că dispoziţiile art. 65 alin. (4) din Legea nr. 284/2010 şi art. 58 alin. (5) din Legea nr. 293/2004 nu fac nicio distincţie între modalitatea de ocupare a postului la data punerii la dispoziţie, definitiv sau detaşare. Clasarea dispusă de organul de urmărire penală trebuie să aibă ca efect repunerea în toate drepturile băneşti avute la data punerii la dispoziţie, inclusiv compensarea drepturilor salariale de care a fost privat reclamantul pe perioada punerii la dispoziţie, iar pentru o completă reparare a prejudiciului suferit, această compensare trebuie să se refere la drepturile salariale corespunzătoare funcţiei director penitenciar I.

II. Soluţia instanţei de recurs

II. 1. Analizând, în raport de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului declarat de reclamant, Înalta Curte constată că recursul este nul, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) şi art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., republicat:

"(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni:

d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".(...)

(3) Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e),(...), sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii."

Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, prevede că:

"Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

Conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., republicat:

"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3).", iar potrivit art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., republicat:

"Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488."

Examinând recursul declarat în cauză prin raportare la aceste dispoziţii legale, Înalta Curte constată că cererea de recurs nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care reclamantul îşi întemeiază cererea, criticile formulate neputând fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., în raport de conţinutul concret al hotărârii atacate.

Motivarea recursului declarat de reclamant cuprinde redarea soluţiei instanţei de fond, a menţiunii că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material întrucât pentru acordarea drepturilor pretinse nu se impunea contestarea Deciziei nr. 111/2014, urmată de reluarea aspectelor înfăţişate în fond în susţinerea cererii de obligare a pârâţilor la plată. Recursul nu cuprinde argumente referitoare la sentinţa atacată, respectiv critici efective la adresa soluţiei instanţei de fond şi a raţionamentului juridic pe care s-a întemeiat aceasta, limitându-se la o critică generică şi nesusţinută, împrejurare care nu este suficientă pentru a se considera îndeplinită cerinţa motivării recursului.

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.:

"Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înţelegând să încadreze recursul în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanţa de recurs fiind învestită cu analiza conformităţii hotărârii recurate în raport de dispoziţiile legale incidente, prin prisma motivelor de casare expuse de art. 488 C. proc. civ.. De aceea, simpla indicare formală a încadrării recursului într-unul dintre motivele de casare prevăzute de acest text de lege, nu este suficientă pentru a se considera îndeplinită condiţia motivării recursului, atât timp cât criticile expuse nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege.

Deoarece reclamantul nu s-a conformat exigenţelor cerute de lege şi nu a formulat critici care să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte va aplica sancţiunea nulităţii recursului, în conformitate cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite excepţia nulităţii recursului şi va anula, ca nemotivat, recursul declarat de reclamantul A..

II. 2. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul Craiova sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, cât priveşte criticile formulate de recurentul-pârât Penitenciarul Craiova, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea se subsumează pct. 8 al aceluiaşi articol, urmând a fi analizate din această perspectivă. Totodată, întrucât recursurile pârâţilor cuprind critici similare, ele vor fi analizate împreună, primind un răspuns comun, în raport de chestiunile litigioase invocate.

Pentru a răspunde criticilor formulate de pârâţi, Înalta Curte consideră necesar a prezenta, prealabil, contextul factual care a dus la promovarea litigiului de faţă, cu menţionarea cronologică a actelor administrative emise în privinţa situaţiei profesionale a reclamantului A..

Reclamantul a fost împuternicit de ministrul Justiţiei şi detaşat în funcţia de director penitenciar I la Penitenciarul Târgu Jiu, prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 190/C/25.01.2011, anterior acesta ocupând funcţia de şef tură I la Penitenciarul Craiova. Împuternicirea şi detaşarea au fost prelungite prin Ordinul nr. 991/C emis de ministrul Justiţiei la data de 03.05.2011, pentru o perioadă de 6 luni, dar nu mai mult de data ocupării funcţiei prin concurs în condiţiile legii.

Prin adresa nr. x/2011, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova - Biroul Teritorial Târgu Jiu a comunicat că s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de reclamant.

Urmare a acestei adrese, prin Ordinul nr. 2035/11.10.2011, ministrul Justiţiei a dispus, începând cu data de 07.10.2011, încetarea prelungirii împuternicirii reclamantului în funcţia de director penitenciar I. Prin Decizia emisă de Directorul general al ANP sub nr. x/18.10.2011, s-a dispus, începând cu data de 07.10.2011, încetarea detaşării reclamantului la Penitenciarul Târgu Jiu şi, potrivit art. 2 din aceasta decizie, reclamantul a fost pus la dispoziţia directorului Penitenciarului Craiova, urmând să beneficieze de drepturile băneşti corespunzătoare gradului de comisar sef de penitenciare la nivelul de bază.

Decizia nr. 849/2011, emisă de Directorul general al ANP, a fost modificată şi completată în ceea ce priveşte art. 2, prin Decizia nr. 493/21.05.2012, acest articol având următorul conţinut:

"Funcţionarul public cu statut special menţionat la art. 1 beneficiază, pe perioada punerii la dispoziţie, ca efect al începerii urmăririi penale, de salariul funcţiei de bază avut, cu excepţia salariului de comandă, precum şi de celelalte drepturi salariate avute anterior punerii la dispoziţie".

Având in vedere modificarea legislativă a art. 58 alin. (2) din Legea nr. 293/2004, în vigoare de la data de 01.02.2014, precum şi faptul că până la data de 25.02.2014 nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva reclamantului, Directorul general al ANP a emis Decizia nr. 111/25.02.2014, prin care a încetat punerea la dispoziţie a reclamantului începând cu data de 01.02.2014. Începând cu aceeaşi data, reclamantul a revenit pe functia în care a fost încadrat anterior punerii la dispoziţie, respectiv aceea de şef de tură.

Prin Ordonanţa din data de 30.06.2015, emisă în dosarul nr. x/2011 de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova, s-a dispus clasarea cauzei în care reclamantul a fost urmărit penal.

Urmare a acestei ordonanţe, Directorul general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor a emis Decizia nr. 640/14.08.2015, care prevede că reclamantul, pentru perioada 07.10.2011 - 31.01.2014, beneficiază de drepturile de care a fost privat pe perioada punerii la dispoziţie, iar potrivit adresei nr. x/14.08.2015, s-a precizat că aceste drepturi sunt calculate în raport de funcţia de şef de tură I .

Nemulţumit de modul de calcul a drepturilor salariale, potrivit acestei decizii, reclamantul s-a adresat instanţei de contencios administrativ, susţinând, pe de-o parte, că această decizie nu reglementează drepturile salariale aferente perioadei 01.02.2014 - 30.06.2015 şi, pe de altă parte, că pentru perioada 07.10.2011 - 31.01.2014 aceste drepturi nu sunt calculate în raport de funcţia de director penitenciar I, pe care o ocupa la data punerii la dispoziţie, ci de aceea de şef de tură I, ocupată anterior detaşării sale la Penitenciarul Târgu Jiu.

În fond, prima instanţă a considerat a fi doar parţial întemeiate aceste motive de nelegalitate, reţinând, în aplicarea art. 58 alin. (2) din Legea nr. 33/2004, că funcţia ocupată de reclamant la data punerii la dispoziţie este cea de director penitenciar I, detaşarea sa în această funcţie încetând odată cu punerea la dispoziţie. A fost respinsă acţiunea cu privire la pretenţiile referitoare la perioada 01.02.2014 - 30.06.2015, în raport de existenţa Deciziei nr. 111/25.02.2014, prin care reclamantului i-a încetat punerea la dispoziţie, acesta revenind pe funcţia în care a fost încadrat anterior, respectiv şef tură şi de împrejurarea că nu a contestat acest act administrativ prin care se stabileşte nivelul său de încadrare.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare în cauză a prevederilor art. 58 alin. (5) din Legea nr. 293/2004 şi art. 65 alin. (4) din Secţiunea a 6-a, Capitolul I, Anexa VII a Legii nr. 284/2010.

Astfel, conform art. 58 alin. (2) din Legea nr. 293/2004 şi art. 63 din Secţiunea a 6-a, Capitolul I, Anexa VII a Legii nr. 284/2010, funcţionarul public cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare pus la dispoziţie beneficiază de drepturile băneşti corespunzătoare gradului profesional pe care îl are, la nivelul de bază, cu excepţia salariului de comandă, precum şi de celelalte drepturi salariale prevăzute de lege.

Încetarea cauzei care a dus la punerea la dispoziţie produce efecte cu privire la drepturile salariale ale funcţionarul public cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare. Astfel, potrivit art. 58 alin. (5) din Legea nr. 293/2004:

"În cazul în care s-a dispus clasarea, renunţarea la urmărirea penală, achitarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, precum şi în cazul încetării procesului penal, funcţionarul public cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare va fi repus în toate drepturile anterioare, inclusiv compensarea celor de care a fost privat pe perioada punerii la dispoziţie, respectiv a suspendării din funcţie, potrivit competenţelor stabilite prin ordin al ministrului justiţiei.", iar potrivit art. 63 din Secţiunea a 6-a, Capitolul I, Anexa VII a Legii nr. 284/2010:

"În cazul în care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală ori achitarea, precum şi în cazul încetării urmăririi penale ori a procesului penal, persoanele cărora li s-au aplicat prevederile alin. (1)-(3) vor fi repuse în toate drepturile băneşti avute la data punerii la dispoziţie, respectiv a suspendării din funcţie, inclusiv compensarea drepturilor salariale de care au fost private pe perioada punerii la dispoziţie, respectiv a suspendării din funcţie, actualizate potrivit majorărilor sau indexărilor salariale."

În speţă, chestiunea litigioasă priveşte funcţia din care reclamantul a fost pus la dispoziţie, şi anume (i) cea de director penitenciar I, cum susţine reclamantul, opinie la care s-a raliat instanţa de fond sau (ii) cea de şef de tură, cum susţin pârâţii.

Pentru a tranşa această problemă, Înalta Curte consideră necesar a analiza actele administrative emise cu privire la încetarea prelungirii împuternicirii şi detaşării reclamantului şi punerea sa la dispoziţie, analiză din care rezultă că încetarea prelungirii împuternicirii reclamantului pe funcţia de director penitenciar I s-a dispus conform Ordinului ministrului Justiţiei nr. 2035 din 11.10.2011, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 1 şi art. 2 lit. h) din Anexa 1 la OMJ nr. 1622/C/2011. Decizia directorului general al ANP nr. 849/18.10.2011, emisă ulterior, a dispus doar încetarea prelungirii detaşării la Penitenciarul Târgu Jiu şi punerea reclamantului la dispoziţia directorului Penitenciarului Craiova.

Cronologic, mai întâi s-a dispus, de către ministrul Justiţiei, încetarea prelungirii împuternicirii, cu efectul revenirii reclamantului pe funcţia avută anterior acestei împuterniciri, aceea de şef tură I, iar ulterior s-a decis, de către directorul general al ANP, încetarea detaşării la Penitenciarul Craiova şi punerea la dispoziţie. Aşadar, măsurile luate de directorul general al ANP sunt dispuse după revocarea împuternicirii acordate reclamantului pentru ocuparea funcţiei de director penitenciar I, astfel încât atât încetarea detaşării, cât şi punerea la dispoziţie a reclamantului s-au făcut din funcţia de şef tură I, nu din cea de director penitenciar I.

Pe cale de consecinţă, drepturile salariale cuvenite reclamantului au fost corect stabilite prin Decizia nr. 640/14.08.2015 [emisă de directorul general al ANP în aplicarea art. 58 alin. (5) din Legea nr. 293/2004 şi art. 65 alin. (4) din Secţiunea a 6-a, Capitolul I, Anexa VII a Legii nr. 284/2010], în raport de funcţia de şef tură I, pe care reclamantul o ocupa la momentul punerii sale la dispoziţie, iar soluţia instanţei de fond este nelegală, sub acest aspect, decizia atacată nesuferind de viciul de nelegalitate susţinut de reclamant.

Nu poate fi primit argumentul reclamantului A., din întâmpinarea depusă în recurs, în sensul că atât ordinul ministrului Justiţiei, cât şi decizia directorului general al ANP menţionează aceeaşi dată, 07.10.2011, pentru încetarea prelungirii detaşării, respectiv pentru punerea la dipoziţie.

În prim rând, prin OMJ nr. 2035/11.10.2011 nu s-a dispus încetarea prelungirii detaşării, ci încetarea prelungirii împuternicirii pe funcţia de director penitenciar I, încetarea prelungirii detaşării fiind atribuţia directorului general al ANP, conform art. 4 şi art. 5 lit. k) şi l) din Anexa 1 la OMJ nr. 1662/C/2011.

În al doilea rând, după cum s-a arătat anterior, OMJ nr. 2035/11.10.2011 a dispus cu prioritate încetarea prelungirii împuternicirii, iar măsurile luate de directorul general al ANP, de încetare a detaşării şi de punere la dispoziţie, au fost dispuse ulterior. Prin urmare, chiar dacă măsurile care îl vizează pe reclamant (încetarea prelungirii împuternicirii, respectiv încetarea detaşării şi punerea la dispoziţie) au fost dispuse cu începere din aceeaşi zi, cronologic măsura dispusă de ministrul Justiţiei are întâietate, fiind anterioară măsurii luate de directorul general al ANP.

Totodată, Înalta Curte apreciază că este lipsit de relevenţă argumentul recurentului-reclamant, în sensul că dispoziţiile Legii nr. 239/2004 şi ale Legii nr. 284/2010 nu fac distincţie după cum persoana în cauză se afla în funcţie definitiv sau prin detaşare. Nerelevanţa acestei susţineri este dată de concluzia anterior menţionată, potrivit căreia prelungirea împuternicirii încetase la data punerii la dispoziţie, astfel încât nu există o dispută asupra modului de exercitare a funcţiei de către reclamant (definitiv/detaşare), câtă vreme acesta nu mai exercita efectiv funcţia de director penitenciar I.

Recurentul-reclamant a mai invocat, prin întâmpinarea depusă în dosarul instanţei de recurs, că doar Directorul general al ANP poate formula critici faţă de soluţia de anulare a Deciziei nr. 640/14.08.2015, în calitate de emitent al actului, iar nu şi Penitenciarul Craiova. Înalta Curte nu subscrie acestei opinii, având în vedere că toate părţile cadrului procesual al fondului cauzei au dreptul de a exercita calea de atac împotriva sentinţei pronunţate în contradictoriu cu acestea. Mai degrabă, problema invocată de reclamant priveşte interesul procesual al declarării căii de atac, dar şi din această perspectivă, instanţa consideră că Penitenciarul Craiova justifică interesul atacării sentinţei, această hotărâre cuprinzând dispoziţii de obligare a sa, alături de pârâta ANP, la plata către reclamant a unor diferenţe de drepturi salariale. Totodată, Penitenciarul Craiova justifică şi interesul atacării soluţiei de anulare a Deciziei nr. 640/14.08.2015, deşi nu are calitatea de emitent al actului, întrucât această soluţie constituie fundamentul obligării sale la plata unor sume de bani către reclamant.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că sunt fondate criticile de nelegalitate formulate de pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul Craiova cu privire la sentinţa recurată, prima instanţă aplicând greşit normele de drept incidente speţei, cu privire la drepturile salariale cuvenite reclamantului în perioada 07.10.2011 - 31.01.2014, în raport de actele administrative emise cu privire la situaţia profesională a reclamantului, din care rezultă, incontestabil, că funcţia efectiv deţinută la data punerii la dispoziţie era aceea de şef tură I, iar nu cea de director penitenciar I.

Este de observat că, în privinţa soluţiei de respingere a acţiunii pentru pretenţiile aferente perioadei 01.02.2014 - 30.06.2015, recursul reclamantului a fost anulat, ca nemotivat, astfel încât considerentele instanţei de fond nu pot fi reanalizate de instanţa de recurs, concluzia legalităţii modului de calcul a drepturilor salariale în această perioadă, conform Deciziei nr. 111/25.02.2014, impunîndu-se instanţei de recurs.

În consecinţă, constatând incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâţi, va casa sentinţa recurată şi, în rejudecarea cauzei, va dispune respingerea în tot a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca nemotivat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 60 din 1 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Admite recursurile declarate de pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul Craiova împotriva aceleiaşi sentinţe.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Craiova şi Directorul general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 noiembrie 2021.