Guarantee Fund Liability Cap and Interest on Delayed Insurance Indemnity

Şedinţa publică din data de 2 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 06.02.2020, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020, reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, au solicitat anularea Deciziilor nr. 21759/18.11.2019 şi nr. 21760/18.11.2019 în sensul obligării pârâtului la plata următoarelor sume:

1). 18080 RON cu titlu de despăgubiri civile pentru B., reprezentând contravaloarea autoturismului marca x cu nr. de înmatriculare x an fabricaţie 2006, serie caroserie x, la care să fie aplicată dobânda legală şi indicele de inflaţie al preţurilor de la data scadenţei şi până la plata efectivă respectiv

2). 6795 RON lunar, cu titlu de rentă viageră pentru A. şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 110 din data de 02.02.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată; a admis, în parte, contestaţia formulată de reclamanta B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat, în parte, Decizia nr. x din 18.11.2019 emisă de pârât, în sensul că suma admisă la plată este 17.326 de RON şi nu 4.636 de RON, a obligat pârâtul la plata către reclamanta B. a sumei de 12.690 RON precum şi actualizarea acesteia cu indicele de inflaţie şi dobânda legală începând cu data de 18.11.2019 şi până la data plăţii efective, precum şi la plata sumei de 1300 de RON cheltuieli de judecată către reclamanta B..

3. Cererile de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 110 din data de 02.02.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamantele A. şi B., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., formulate de reclamantele A. şi B. se arată că soluţia adoptată faţă de pretenţia constând în renta viageră solicitată de A. este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, în speţă a prevederilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, apreciind că pârâtul poate fi obligat peste plafonul de 450.000 RON la care a făcut referire instanţa de fond, întrucât "Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurenţa sumelor pe care le-a plătit din disponibilităţile sale".

Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.

În condiţiile alin. (1) şi (2), Fondul este îndreptăţit să înregistreze şi să recupereze, în cadrul procedurii falimentului societăţii de asigurare/reasigurare debitoare, toate sumele achitate creditorilor, pe măsura plăţilor efectuate, ca urmare a producerii riscurilor asigurate după momentul deschiderii procedurii falimentului."

Pentru aceste motive solicită admiterea recursului cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. recurentul-pârât arată că soluţia instanţei de fond este neîntemeiată deoarece nu s-a apreciat corect starea de fapt, având în vedere că FGA nu a avut la bază o expertiză care să stabilească suma recunoscută de instanţă.

Instanţa de fond consideră:

"Curtea reţine că începând cu data scadentei (reprezentată de chiar data emiterii deciziei de plată), pârâtul se află în culpă pentru nerecunoaşterea dreptului la despăgubire în cuantumul stabilit de instanţă; astfel, în vederea reparării integrale a prejudiciului cauzat prin neplata despăgubirilor la scadenţă se impune acordarea dobânzii legale anterior amintite".

Cu alte cuvinte, FGA a fost în culpă pentru "nerecunoaşterea" dreptului la despăgubire, dar într-un cuantum stabilit de instanţă, instanţă care nu cunoaştea nici ea cuantumul despăgubirii până nu a fost efectuată expertiza.

Recurentul-pârât susţine că nu cunoaşte raţionamentul pentru care prima instanţă nu a acordat suma solicitată prin cererea introductivă de instanţă, respectiv suma de 18.080 RON ci a acordat doar suma de 17.326 RON.

Consideră că, instanţa de fond printr-o interpretare excesivă şi zeloasă a stabilit existenţa unei răspunderi civile a FGA prin neacordarea unei sume însuşite de instanţa de fond, în urma efectuării unei expertize în prezenta cauză, FGA trebuind să aibă calităţi nostradamice în ceea ce priveşte aprecierea cuantumului daunelor.

Reclamanta nu a justificat în concret cererea de daune, nici prin cererea de plată formulată FGA-ului şi nici măcar prin cererea introductivă de instanţă.

Existenţa unei răspunderi civile este o condiţie sine qua non pentru ca o instanţa să poată stabili şi obliga o autoritate administrativă la plata de daune morale.

Atragerea unei răspunderi civile din partea FGA putea să ducă la "sancţionarea" FGA la plata de daune potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 prin actualizarea sumei stabilite de instanţă (sumă pe care nici instanţa nu o cunoştea la data introducerii contestaţiei) cu indicele de inflaţie şi dobânda legală începând cu data de 18.11.2019 (data emiterii deciziei FGA, contestate) şi până la plata efectivă.

Instanţa de fond putea să observe că, prin cererea de plată reclamanta B. nu a solicitat nici o sumă, situaţie în care FGA a analizat şi a apreciat raportat la înscrisurile existente la dosarul de daună şi inevitabil a fost emisă o decizie de respingere.

Conform principiului de drept restitutio in integrum, în cazul admiterii cererii în anulare a actului administrativ sau de recunoaştere a dreptului încălcat, instanţa va hotărî şi asupra daunelor materiale şi morale pretinse, sarcina probei privind existenţa şi întinderea prejudiciului revenind reclamantului, în aplicarea unui alt principiu, actori incumbit onus probando.

Regulile de drept comun ale angajării răspunderii delictuale (cuprinse în art. 998 şi 999 din C. civ. anterior şi în articolele corespunzătoare din Capitolul IV, Răspunderea civilă, inclus în Titlul II, Izvoarele obligaţiilor, din Cartea a V-a a Noului C. civ.), impun ca reclamantul să facă dovada îndeplinirii cumulative a următoarelor condiţii:

(i) existenţei prejudiciului;

(ii) caracterului ilicit al faptei pârâtului - care în materia supusă analizei poate consta într-un act administrativ, tipic sau asimilat, nelegal;

(iii) existentei vinovăţiei în săvârşirea faptei ilicite;

(iv) raportului de cauzalitate dintre prejudiciul respectiv şi fapta pârâtului.

Or, instanţa de fond a stabilit, de la sine putere, existenţa caracterului ilicit al faptei FGA - care constă în opinia instanţei de fond în neacordarea sumei apreciate şi însuşită de instanţă, existenţa vinovăţiei FGA în săvîrşirea faptei ilicite, precum şi existenţa unui raport de cauzalitate dintre prejudiciul respectiv şi fapta FGA.

Faţă de aceste motive, recurentul-pârât solicită admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi prin rejudecarea litigiului să se constate că decizia FGA este legală şi temeinică.

4. Apărările formulate în cauză.

În cauă nu s-au formulat întâmpinări.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 09 iunie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 02 februarie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate, pentru următoarele considerente:

Recurentele-reclamante au învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care au solicitat anularea Deciziilor nr. 21759/18.11.2019 şi nr. 21760/18.11.2019 în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 18.080 RON cu titlu de despăgubiri civile pentru B., reprezentând contravaloarea autoturismului marca x cu nr. de înmatriculare x an fabricaţie 2006, serie caroserie x, la care să fie aplicată dobânda legală şi indicele de inflaţie al preţurilor de la data scadenţei şi până la plata efectivă respectiv şi suma de 6795 RON lunar, cu titlu de rentă viageră pentru A. şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prima instanţă a admis, în parte, cererea dedusă judecăţii, a anulat, în parte, Decizia nr. x din 18.11.2019 emisă de pârât, în sensul că suma admisă la plată este 17.326 de RON şi nu 4.636 de RON, a obligat pârâtul la plata către reclamanta B. a sumei de 12.690 RON precum şi actualizarea acesteia cu indicele de inflaţie şi dobânda legală începând cu data de 18.11.2019 şi până la data plăţii efective, precum şi la plata sumei de 1300 de RON cheltuieli de judecată către reclamanta B..

Învestită cu soluţionarea cererilor de recurs de faţă, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Cu privire la recursul declarat de către reclamante prin care se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Subsumat acestui motiv de recurs, recurentele-reclamante critică hotărârea primei instanţe în ceea ce priveşte soluţionarea capătului de cerere prin care s-a solicitat obligarea intimatului-pârât la plata sumei de 6795 RON lunar cu titlu de rentă/prestaţie viageră pentru A..

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă.

Astfel, pe de o parte Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment.

Prin urmare, nicio sumă ce depăşeşte plafonul de 450.000 de RON pentru fiecare solicitant ce are calitatea de creditor de asigurare în înţelesul art. 4 coroborat cu art. 12 din Legea nr. 213/2015 nu poate fi acordată de recurentul-pârât FGA, astfel că justeţea pretenţiilor recurentelor-reclamante trebuie analizată cu luarea în considerare a plafonului stabilit prin dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

În raport de aceste dispoziţii legale şi având în vedere considerentele deciziei nr. 5019 din data de 24.10.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în mod corect a reţinut prima instanţă că dezlegarea dată de instanţa supremă cu privire la chestiunea limitei de despăgubire (fiind atins plafonul de garantare de 450.000 de RON/creditor de asigurare), se bucură de efectul pozitiv al lucrului judecat, conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ., iar argumentul pârâtului care a procedat la respingerea cererii reclamantei A. apare ca judicios.

Pe de altă parte, în temeiul dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 213/2015, creditorul de asigurări poate urma separat şi procedura de faliment a asiguratorului prevăzută de Legea nr. 85/2014 în vederea recuperării creanţei sale din activele asiguratorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma care depăşeşte plafonul de garantare prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentele-reclamante este nefondat şi va fi respins.

Cu privire la recursul declarat de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că acesta se întemeiază pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Instanţa de control judiciar constată că pârâtul nu a prezentat o motivare circumstanţiată acestui motiv de recurs, criticile expuse raportându-se la aspecte ce ţin de aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor legale, circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat, atât ca urmare a neînfăţişării unor critici care să susţină acest motiv de casare, cât şi ca urmare a faptului că, în raport de considerentele hotărârii atacate, aceasta explică în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a pronunţat soluţia în cauză.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul-pârât critică raţionamentul primei instanţei cu privire la cuantumul despăgubirilor materiale şi invocă interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004 în temeiul cărora a fost obligat la plata daunelor morale, precum şi la plata dobânzilor, susţinând că aceste sume nu pot fi considerate creanţe de asigurare în sensul Legii nr. 213/2015.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă.

Prin decizia nr. 21760 din data de 18.11.2019, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a admis cererea de plată pentru suma de 4.636 RON daune materiale, justificate cu factura fiscală nr. x/03.11.2015 (4.036 RON - cv. sicriu, cruce, servicii funerare) şi factura fiscală nr. x/27.10.2015 (600 RON - cv. servicii funerare), iar cererea de acordare a daunelor materiale reprezentând contravaloarea autoturismului avariat a fost respinsă.

În vederea stabilirii valorii de piaţă a autoturismului avariat, prima instanţă a încuviinţat proba cu expertiză tehnică de specialitate, iar prin raportul de expertiză s-a concluzionat că valoarea maximă de care putea beneficia partea reclamantă este de 12.690 RON.

Prima instanţă a reţinut în mod corect că la stabilirea despăgubirii datorate creditorului de asigurare, Fondul de Garantare avea obligaţia de a ţine cont de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare, care stau la baza cererii de despăgubire, respectiv de dispoziţiile capitolului 5 5.1 din Condiţiile speciale privind asigurarea de avarii şi furt a autovehiculului ale C. S.A. potrivit cărora:

"constatarea şi evaluarea daunelor vor fi făcute de către Asigurător împreună cu asiguratul şi/sau prin experţi", iar în măsura în care se produce daună totală economică, despăgubirea nu va depăşi valoarea autovehiculului la momentul producerii riscului asigurat, din care se scade la valoarea la acelaşi moment a epavei autovehiculului (art. 5.6 lit. b) din Condiţiile speciale).

Astfel, plecând de la valoarea maximă a despăgubirii, astfel cum aceasta a fost determinată de expertul tehnic judiciar 13.190 RON din care s-a scăzut suma de 500 RON - valoarea epavei, în final prima instanţă a concluzionat că valoarea maximă de despăgubire de care putea beneficia reclamanta este de 12.690 RON şi în mod corect a anulat, în parte, Decizia nr. x din 18.11.2019 emisă de pârât, în sensul că suma admisă la plată se compune din cele două sume 12.690 RON plus 4.636 RON, rezultând un total de 17.326 RON.

Potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, "în cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru".

În acest sens, în mod corect a reţinut prima instanţă că începând cu data scadenţei (reprezentată de chiar data emiterii deciziei de plată), recurentul-pârât se află în culpă pentru nerecunoaşterea dreptului la despăgubire în cuantumul la care era îndreptăţită reclamanta, astfel încât, în vederea reparării integrale a prejudiciului cauzat prin neplata despăgubirilor la scadenţă se impune acordarea dobânzii legale.

De asemenea, în mod corect s-a reţinut că acordarea dobânzii are caracter sancţionator faţă de conduita nelegală a pârâtului, fără a-şi găsi fundamentul direct în raportul contractual cu societatea de asigurare falită şi are ca scop repararea prejudiciului cauzat reclamantei, iar susţinerile pârâtului referitoare la faptul că nu poate fi obligat la plata dobânzii întrucât aceasta excede sferei "creanţei de asigurare" în sensul Legii nr. 213/2015, sunt lipsite de pertinenţă, în speţa de faţă.

Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentului-pârât sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 110 din 2 februarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. prin reprezentant legal B. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 februarie 2022.