Judicial rotation in collegiate panels and limits of disciplinary control over procedural interpretation

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin contestaţia înregistrată la data de 17.10.2018 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2018, contestatoarea A. a solicitat:

- Desfiinţarea Rezoluţiei din 14.09.2018, emisă de intimata Inspecţia Judiciară in lucrarea nr. x/2018 şi constatarea încălcării de către doamnele B. şi C., judecătoare la Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a obligaţiilor deontologice, stabilite prin art. 9 alin. (2) din Codul deontologic al Judecătorilopr şi Procurorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328 din 24.08.2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 815/08.09.2005, încălcare ce atrage răspunderea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) şi art. 991 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

- Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conform art. 519 C. proc. civ., în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care să se dea rezolvare de principiu sintagmei "prin rotaţie", prevăzută de art. 52 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, raportat la Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti, în care se arată:

"Completul de judecată este prezidat, prin rotaţie, de unui dintre membrii acestuia", sintagmă folosită de Inspecţia Judiciară ca motiv de clasare a Lucrării nr. x/2018, de a cărui lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

2. Sentinţa instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1087 din data de 20 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată, a respins cererea de sesizare a Î.C.C.J. cu dezlegarea unei chestiuni de drept, ca inadmisibilă şi a respins contestaţia formulată de contestatoarea D., împotriva Rezoluţiei din 14.09.2018, dispusă de intimata Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 1087 din data de 20 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta D. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin care să se dea rezolvare de principiu sintagmei "prin rotaţie", prevăzută de art. 52 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară raportat la Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti.

Recurenta-reclamantă a formulat, în esenţă, următoarele critici în susţinerea motivelor de casare invocate:

Hotărârea instanţei de fond cuprinde motive contradictorii faţă de natura cauzei, deoarece, Curtea nu a acordat nicio importanţă cauzei, acest aspect fiind dovedit prin faptul că, după propria-i precizare, a decis să se pună "în acord, cu intimata pârâtă, deşi era evident faptul că inspectorul judiciar desemnat pentru efectuarea verificărilor în lucrarea nr. 6124/IJ/2770/2018,nu a făcut nicio verificare prealabilă înainte să dispună clasarea sesizării fiindcă dacă ar fi făcut, ar fi constatat că judecătoarele împotriva cărora formulasem sesizarea au încălcat Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti când au schimbat între ele funcţia de preşedinte al completului de judecată fără o decizie, care să justifice rotaţia/schimbarea, a Consiliului de conducere.

Reţinând dispoziţiile art. art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 şi Art. 19 lit. j) din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti, recurenta arată că "cele două preşedinte de complet de judecată, nu au făcut nicio menţiune în încheiere, rotaţia trebuind motivată, aspect ce demonstrează faptul că, contrar motivării Curţii, cele două judecătoare criticate şi-au exercitat funcţia cu rea credinţă sau gravă neglijenţă, abatere disciplinară prevăzuită de Art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Curtea punându-se, din acest motiv, în acord cu intimata pârâtă Inspecţia Judiciară, cea care, nefăcând nicio verificare prealabilă, nu a constatat că lipseşte aprobarea Colegiului de conducere conform art. 19 lit. h) şi lit. j) din Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti,astfel ca să se poată pune în discuţie "însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, fiindcă faptei săvârşită de judecătoarele criticate chiar nu i se poate găsi o justificare legală, ceea ce era cazul în cauza de faţă "şi nu contrar cum a decis Curtea cu privire la acest aspect:, însă nu este cazul în cauza de faţă., . "În plus, Curtea subliniază faptul că, "sub aspectul laturii subiective,judecătorul care acţionează cu rea credinţă realizează o distorsionare conştientă a dreptului,prin aplicarea greşită a legii,în mod voit,în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia "ori, cele două magistrate chiar asta au făcut, arată reclamanta.

Dacă sesizarea ar fi fost verificată conform legii de către inspectorul judiciar, acesta ar fi constatat că aspectele reclamate se confirmă dar acesta nu a verificat nimic iar Curtea, dacă nu s-ar fi pus de acord cu intimata pârâtă, conform propriei sale precizări, ar fi constatat la rândul său că contestaţia formulată nu este doar o nemulţumire a contestatorului faţă de modalitatea diferită de a sa, în care, "judecătorul/judecătorii au interpretat şi aplicat normele legale materiale sau procedural pe parcursul soluţionării cauzei. A admite astfel ar însemna,pe de o parte,nesocotirea principiului independenţei judecătorului,iar, pe de altă parte,încălcarea dispoziţiei constituţionale potrivit căreia hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar.,,.

Or, această exprimare dovedeşte clar faptul că, Curtea a interpretat greşit contestaţia întrucât sesizarea contestată a fost formulată cu privire la fapta celor două judecătoare de a schimba între ele, nejustificat şi neaprobat de Colegiul de conducere, cum am arătat mai sus, funcţia de preşedinte al completului de judecată şi nicidecum cu privire la faptul că "judecătorul/judecătorii au interpretat şi aplicat normele legale materiale sau procedural pe parcursul soluţionării cauzei "astfel încât contestaţia să fie respinsă pe de o parte pentru "nesocotirea principiului independenţei judecătorului,iar, pe de altă parte,încălcarea dispoziţiei constituţionale potrivit căreia hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar.,,

Totodată, arată reclamanta că dispunerea soluţiei de respingere a contestaţiei, de către curte, cu motive contradictorii faţă de natura cauzei, realizează elementul material ce a condus la aplicarea greşită a normelor de drept material. Această acţiune a curţii, de a ignora inexistenţa deciziei Colegiului de conducere, deşi cunoştea faptul că o asemenea decizie trebuia să existe la dosar şi să fie motivată conform legii realizează elementul material ce a condus la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material prev de Art. 488 al 8) noul C. proc. civ.

Curtea a dispus respingerea contestaţiei în acord cu intimata, folosind aceleaşi considerente şi aceeaşi bază legală ca şi Inspecţia Judiciară.

Curtea, în motivarea Hotărârii, deşi face trimitere, şi foloseşte, la baza legală a intimatei, nu dovedeşte că a înţeles temeiul sesizării formulate către această instituţie, mai exact, să verifice dacă magistraţii judecători, B. şi C., de la Curtea de Apel Craiova, secţia Civilă, care au făcut parte din completul de judecată care a judecat Cererea de Revizuire formulată împotriva deciziei civile nr. 2266/26.09.2017-Apel, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I, în Dosarul nr. x/2016, la redactarea încheierii civile nr. 3582/2017 din 12.12.2017 în dosarul nr. x/2017 al Curţii de Apel Craiova, secţia civilă, au respectat normele de procedură civilă, când şi-au însuşit funcţia de preşedinte de complet de judecată, pentru a se stabili dacă a fost sau nu au fost săvârşite abateri disciplinare din cele prevăzute de Legea privind Statutul judecătorilor şi procurorilor respectiv: "exercitarea funcţiei cu rea-credinta sau gravă neglijenţă abatere disciplinară prevăzută de către legiuitor la art. 99 alin. (1)lit. t) din Legea nr. 303/2004 republicată. SAU, mai mult, au săvârşit în complicitate, infracţiunea de Fals în înscrisuri şi uz de fals, fapte prevăzute şi pedepsite de C. pen. în vigoare.

Neprecizarea obligaţiei Curţii de a arăta, în cadrul hotărârii, baza legală care i-a format convingerea că inspectorul judiciar a procedat corect şi legal când a clasat sesizarea formulată către Inspecţia Judiciară împotriva judecătoarelor B. şi C., duce la nulitatea htărârii curţii întrucât consider că mi s-a adus o vătămare morală ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acestei Hotărâri pe care o consider total nedreaptă şi care corespunde cerinţelor privind existenţa unor considerente contradictorii.

Deşi, abuzul de putere, de care a dat dovadă inspectorul judiciar când a dispus soluţia de clasare a sesizării este evident, curtea a respins contestaţia formulată, contrar susţinerilor probate cu probe determinante, fără să arate de ce a fost nevoie de un mod excepţional pentru ca ambele judecătoare din cauză să fie preşedinte de complet de judecată în aceeaşi cauză, care este explicaţia acestei excepţionalităţi, de ce s-a ajuns la excepţional în această cauză deloc complicată şi mai ales, cine a autorizat această rotaţie şi pentru care motive, ţinând cont că nu era nicio urgenţă, de altfel, cauza a avut doar două termene.

Necesitatea schimbării abuzive săvârşită de către judecătoarele în cauză nu a fost lămurită şi dovedită, nici de inspectorul judiciar, nici de curte, ceea ce dovedeşte clar că fapta săvârşită de către acestea, nu a fost autorizată de Colegiul de conducere iar în cauză "nu au fost respectate normele de procedură de către magistraţii vizaţi de sesizare, contrar susţinerilor Curţii care, se declară "în acord cu autoritatea intimată, fără să motiveze care sunt şi cum au fost respectate, normele de procedură de către magistraţii vizaţi de sesizare. Prin trimiterea la, art. 52 din Legea nr. 303/2004 privind organizarea judiciară, Curtea, dovedeşte că nu a înţeles corect obiectul sesizării Inspecţiei Judiciare şi nici pe cel al contestaţiei rezoluţiei dispuse în sensul că, în acţiunile formulate împotriva judecătoarelor amintite nu am solicitat verificări cu privire la -schimbarea membrilor completelor.

În concluzie, rotirea magistraţilor nu este justificată, ceea ce dovedeşte faptul că folosirea sintagmei "prin rotaţie, este nejustificată fiind folosită doar pentru închiderea definitivă a dosarelor.

În concluzie, actul administrativ contestat nu este legal, contrar aprecierii Curţii care a constatat că susţinerile formulate în cauză sunt neîntemeiate, contestaţia fiind astfel respinsă din acest motiv. În cauză nu au fost respectate normele de procedură de către magistraţii vizaţi de sesizare cum pretinde curtea, în acord cu autoritatea intimată.

Faţă de cele arătate în prezenta acţiune de recurs arăt şi următoarele aspecte pe care Curtea nu le-a reţinut:,,-Inspectorul judiciar nu a procedat la verificarea pretinselor fapte de încălcare a dispoziţiilor legale. Nu a fost identificat cazul concret ce ar exclude efectuarea de verificari prealabile.

-Nu au fost analizate faptele care ar putea întruni elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzută de art. 99lit. t) raportat la art. 991 alin. (1) din Legea 303.2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, constand în exercitarea funcţiei cu rea-credinţa.

- Singurul caz în care nu se fac verificări prealabile este gestionat în procedura specifică prevazută de art. 10 alin. (3) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară, conform căruia,

Sesizările care nu sunt semnate de petenţi, nu conţin datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situaţiei de fapt care a determinat sesizarea, după înregistrarea în registrul general de evidenţă a lucrărilor Inspecţiei Judiciare, se clasează de către inspectorul-şef, prin rezoluţie definitivă.".

4. Apărarea intimatei-pârâte

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a sentinţei recurate.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de reclamanta D., Înalta Curte urmează să o respingă, avându-se în vedere că, în speţă, nu este întrunită ipoteza prezentată în cele două soluţii de principiu invocate de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

Astfel, soluţiile de principiu au în vedere acţiuni aflate pe rolul instanţei de contencios administrativ în anul 2017 şi anterior acestui an, pe când, acţiunea de faţă a fost introdusă la instanţă, în data de 15.10.2018 (data poştei).

Prin Legea nr. 234/2018 au fost modificate dispoziţiile Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, prin introducerea art. 451, care permite contestarea rezoluţiei inspectorului şef prin care au fost respinse plângerea şi Rezoluţia de clasare, în termen de 15 zile de la comunicare, la CAB - SCAF, iar soluţia instanţei de fond poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Este adevărat că aceste modificări au intrat în vigoare la 11.10.2018, iar sesizarea reclamantei a fost adresată Inspecţiei Judiciare în data de 29.08.2017.

Dispoziţiile tranzitorii din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., care statuează că procesele începute prin cereri depuse în condiţiile legii la poştă, unităţi militare sau locuri de deţinere înainte de data intrării în vigoare a C. proc. civ., rămân supuse legii vechi, chiar dacă sunt înregistrate la instanţă după această dată, invocate de intimata-pârâtă, se referă la cererile depuse la instanţele de judecată.

Or, intimata-pârâtă invocă cererea/plângerea administrativă formulată de reclamantă la Inspecţia Judiciară.

Procedura derulată în faţa Inspecţiei Judiciare este o procedură administrativă şi nu reprezintă reperul în privinţa căii de atac ce poate fi exercitată împotriva unei hotărâri judecătoreşti.

Calea de atac împotriva hotărârii judecătoreşti este cea existentă, prevăzută de lege la data formulării acţiunii în instanţă, în speţă - 15.10.2018 (data poştei).

În acest moment era în vigoare Legea nr. 234/2018 de modificare a Legii nr. 317/2004, prin introducerea art. 451, conform căruia hotărârea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti poate fi atacată cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal în termen de 15 zile de la comunicare; cererea fiind formulată de către reclamantă la 01.08.2019, pe rolul acestei secţii.

Examinând actele şi lucrările dosarului, precum şi dispoziţiile legale incidente, instanţa va respinge cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea ronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de recurenta-reclamantă, pentru considerentele ce urmează:

Conform art. 519 din C. proc. civ.:

"Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, iar, în doctrină, ele au fost identificate după cum urmează:

- existenţa unei cauze aflate în curs de judecată;

- instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă;

- cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;

- soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;

- chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă.

Instanţa constată că în speţă sunt îndeplinite primele patru condiţii sus mentionate, dar nu şi ultima condiţie.

Pe lângă cerinţa noutăţii pe care trebuie să o îndeplinească chestiunea de drept supusă dezlegării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este necesar ca problema de interpretare a unui text de lege să fie reală, dificilă.

Art. 519 C. proc. civ. nu defineşte noţiunea de "chestiune de drept". În doctrină s-a arătat, însă, că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a subliniat cu consecvenţă că, prin mecanismul reglementat de art. 519 şi următoarele din C. proc. civ., se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată, în interpretarea unor norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare, care sunt determinante pentru soluţionarea pe fond a cauzei. Finalitatea demersului constă în împiedicarea apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în materie, astfel că instanţa supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu însăşi interpretarea şi aplicarea legii în scopul soluţionării cauzei respective, atribut ce intră şi trebuie să rămână în sfera de competenţă a instanţei de judecată.

Se susţine majoritar în teorie, dar şi în practică, faptul că dificultatea chestiunii de drept supuse dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, întrucât altfel s-ar nesocoti principiile fundamentale ale organizării judecătoreşti din România, respectiv independenţa judecătorilor - prerogativa judecătorilor de a interpreta ei înşişi legea şi de a o aplica aşa cum apreciază la circumstanţele cauzei; dispoziţiile de excepţie nu pot fi extrapolate şi nici nu înlătură principiul independenţei, ci chiar îl confirmă - accesul liber la justiţie, organizarea ierarhică a instanţelor şi dublul grad de jurisdicţie, colegialitatea instanţelor, obligaţia legală a instanţelor de a judeca, etc.

Solicitarea de interpretare a unei chestiuni de drept de către Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu trebuie să aibă ca scop obţinerea unei dezlegări asupra obiectului dedus judecăţii în faţa instanţei de trimitere, ci o rezolvare de principiu, astfel cum se stabileşte în cuprinsul prevederilor art. 519 din C. proc. civ.

În acest sens se reţine că simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept sau divergenţa de interpretare care există între reclamant şi pârât nu poate constitui temei pentru iniţierea acestui mecanism de unificare jurisprudenţială.

Or, în speţă, recurenta reclamantă invocă în susţinerea cererii de sesizare tocmai diferenţa de interpretare a dispoziţiilor art. 52 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară existentă între ea si autoritatea pârâtă.

Astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa Înaltei Curţi în legătură cu pronunţarea unei hotărâri prealabile (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5.10.2016), operaţiunea de interpretare şi aplicare a textului de lege la diferite circumstanţe ce caracterizează fiecare litigiu nu poate fi atribuită completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, ci revine instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei. Instanţei de judecată îi revine rolul de a realiza o interpretare cazuală sau judiciară, care presupune ca, anterior soluţionării cauzei, să studieze circumstanţele particulare ale speţei deduse judecaţii, să realizeze calificarea juridică a cererii şi, ulterior, interpretarea normei de drept şi aplicarea acesteia, pentru emiterea actului jurisdicţional final.

În litigiul de faţă se regăseşte această situaţie, în sensul că se urmăreşte, prin cererea de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, interpretarea şi aplicarea prevederilor legale în discuţie, în vederea pronunţării unei soluţii de către instanţa de recurs.

Interpretarea legii civile reprezintă o etapă necesară în procesul aplicării legii civile, conţinutul interpretării fiind tocmai stabilirea sensului voinţei legiuitorului, exprimată într-o anumită normă.

Necesitatea interpretării normei juridice rezidă în împrejurarea că, în procesul aplicării legii, judecătorul trebuie să stabilească conţinutul exact al normei puse în faţa sa, prin clarificarea şi lămurirea sensului acesteia, pentru a fi adecvată situaţiei de fapt prezentată, întrucât normele legale au întotdeauna un caracter general şi impersonal, din care trebuie să se extragă esenţa aplicabilă la cazul concret.

Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie să aibă ca obiect o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită şi care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme, în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.

Trebuie subliniat că, pronunţând o decizie interpretativă, instanţa supremă îşi îndeplineşte rolul său constituţional, pronunţând însă o decizie aditivă (prin care adaugă conţinut nou textului supus interpretării) sau substitutivă (prin care înlocuieşte regula enunţată de legiuitor cu o altă regulă), în absenţa îndeplinirii condiţiilor expuse, instanţa supremă devine legiuitor pozitiv sau înlocuieşte instanţa competentă să "spună dreptul" în cauza dedusă judecăţii, ceea ce nu este permis.

Faţă de aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile reglementate de disp. art. 519 C. proc. civ., instanţa va respinge cererea de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând contestaţia formulată împotriva Rezoluţiei de clasare nr. x/2018 din data de 14.09.2018, emisă de pârâtă, şi constatarea încălcării de către doamnele B. şi C., judecătoare la Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a obligaţiilor deontologice, stabilite prin art. 9 alin. (2) din Codul deontologic al Judecătorilopr şi Procurorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328 din 24.08.2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 815/08.09.2005, încălcare ce atrage răspunderea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) şi art. 991 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

Curtea de apel a respins contestaţia reclamantei, ca neîntemeiată.

Faţă de criticile formulate de recurenta-reclamantă subsumate cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu sunt fondate.

Trebuie precizat mai întâi faptul că exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti este o garanţie a caracterului echitabil al procedurii şi împotriva arbitrariului instanţei, fiind reglementată de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Potrivit acestui text, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Transpunând dispoziţiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurent, Înalta Curte apreciază că obligaţia instanţei de fond de a motiva sentinţa pe care a pronunţat-o, priveşte, în esenţă, arătarea situaţiei de fapt pe care a reţinut-o şi a considerentelor de fapt şi de drept pentru care a pronunţat soluţia criticată în recurs, criterii legale pe care sentinţa recurată le îndeplineşte. Motivarea hotărârii judecătoreşti nu reprezintă o chestiune de cantitate şi nici nu obligă instanţa să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept ale părţilor, instanţa putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive şi apărări care sunt esenţiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigenţelor Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Revenind la prezenta cauză, în contextul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a formulat susţineri de maximă generalitate "Curtea nu a acordat nicio importanţă cauzei, acest aspect fiind dovedit prin faptul că, după propria-i precizare, a decis să se pună "în acord, cu intimata pârâtă…", "au dat dovadă atât de rea credinţă cât şi de gravă neglijenţă totodată, aspect interpretat de Curte, contrar realităţii evidente, drept o nemulţumire a contestatorului...", "Curtea punându-se, din acest motiv, în acord cu intimate pârâtă Inspecţia Judiciară, cea care, nefăcând nicio verificare prealabilă, nu a constatat că lipseşte aprobarea Colegiului de conducere conform art. 19 lit. h) şi j) din Regulamanetul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti, astfel ca să se poată pune în disciţie "însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală", fiindcă faptei săvâşită de judecătoarele criticate chiar nu i se poate găsi o justificare legală, ceea ce era cazul în cauza de faţă, şi nu contrar cum a decis Curtea cu privire la acest aspect "însă nu este cazul în cauza de faţă; indiferent că se reclamă nemotivarea hotărârii, indicarea unor motive contradictorii de către instanţa sau a unor motive străine de natura pricinii, recurenta era ţinută să indice instanţei de recurs şi să dezvolte atare ipoteză de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate lipsa motivării, caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanţa de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) şi să indice acele considerente străine de natura pricinii.

Lecturând considerentele sentinţei de fond, Înalta Curte arată că se poate concluziona că hotărârea instanţei de fond este clară, precisă şi inteligibilă, conţine referiri la probele administrate în cauză şi este în concordanţă cu acestea, răspunde în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările formulate de părţi şi conduce în mod logic şi convingător la soluţia cuprinsă în dispozitiv.

Contrar susţinerilor recurentei, prima instanţă a explicitat aspectele analizate din perspectiva dispoziţiilor incidente prevăzute de art. 45 din Legea nr. 317/2004 şi art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 şi art. 52 din Legea nr. 304/2004, îndeplinindu-şi, prin considerentele sale punctuale şi concise, rolul bivalent de informare cu privire la motivele de înlăturare a criticilor invocate şi de mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlul judiciar ulterior.

Cu toate acestea, recurenta îşi exprimă dezacordul faţă de concluzia instanţei şi faţă de sentinţa pronunţată, nemulţumirea acesteia, valorificată în cadrul acestui motiv de casare, rezultă din faptul că prima instanţă ar fi preluat necenzurat argumentele părţii adverse, fără a acorda o egală valoare argumentelor sale; nu pot fi reţinute nici aceste susţineri ca fiind de natură să atragă incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Dacă argumentele şi probele administrate de către pârâtă au format convingerea instanţei în sensul soluţiei adoptate şi dacă judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a preluat în motivare parte din respectivele argumente, acest lucru nu poate echivala sub nicio formă cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei.

În consecinţă, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, întrucât motivarea primei instanţe răspunde argumentelor prezentate de părţi, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept, nefiind astfel identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond şi nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. să nu-şi găsească incidenţa în cauză.

În continuare, examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor din întâmpinare, din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond. Aceasta întrucât instanţa a aplicat judicios dispoziţiile de drept substanţial, considerentele prezentate justificând soluţia adoptată.

Se reţine că, prin sesizarea adresată autorităţii pârâte, reclamanta a solicitat cercetarea disciplinară a doamnelor judecător B. şi C. din cadrul Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă în legătură cu respectarea normelor de procedură în instrumentarea dosarului nr. x/2017, cu referire la modul în care acestea au înteles să schimbe funcţia de preşedinte al completului de judecată.

De asemenea, petenta a mai solicitat să se verifice dacă la judecarea cererii de revizuire ce formează obiectul dosarului nr. x/2017 s-au respectat normele de procedură civilă, atunci când s-a dispus respingerea cererii, iar hotărârea a fost redactată de către doamna judecător C., preşedintele completului de judecată, cu toate că de-a lungul procesului a fost preşedinte de complet doamna judecător B..

Astfel, a apreciat recurenta că au fost încălcate prevederile art. 99 alin. (1) lit. t) şi art. 52 din Legea nr. 303/3004 privind organizarea judiciară şi ca atare se impune sancţionarea magistraţilor judecători pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă sau "mai mult, au săvârşit în complicitate, infracţiunea de fals în înscrisuri şi uz de fals, fapte prevăzute şi pedepsite de C. pen. în vigoare".

Prin Rezoluţia nr. x/2018 din data de 14.09.2018 contestată, autoritatea pârâtă a dispus clasarea sesizării reclamantei, în temeiul dispoziţiilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, reţinând că, în urma verificărilor prealabile efectuate, nu au fost identificate elemente care să releve comiterea de către doamnele judecător B. şi C. din cadrul Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă a vreunei abateri disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004.

Împotriva rezoluţiei de clasare reclamanta a formulat contestaţie, iar prin sentinţa nr. 1087 pronunţată la data de 20 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti a respins contestaţia ca neîntemeiată.

Instanţa de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentei care, în esenţă, sunt centrate pe încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente, în raport cu împrejurarea că, în opinia părţii, prin modul de instrumentare a dosarului penal nr. x/2017, s-au încălcat mai multe prevederi legale (norme de procedură), ceea ce constituie abateri disciplinare, în sensul reţinerii exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, prevăzute şi sancţionate de Legea nr. 303/2004.

Din această perspectivă sunt relevante dispoziţiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, în care se prevede că reprezintă abatere disciplinară, "exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.".

Potrivit dispoziţiilor art. 991* alin. (1) "Există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.".

Referitor la abaterea prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, se reţine, aşa cum s-a arătat, că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie sau gravă neglijenţă a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

Cu alte cuvinte, există abatere disciplinară în sensul art. 991 din Legea nr. 303/2004 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în măsura în care judecătorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

Prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional a statuat cu privire la art. 99 lit. t), art. 991 din legea nr. 303/2004 că acestea:" nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, ci sancţionează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunţă sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege"; "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti."

De asemenea, relevante sunt şi considerentele extrase din cuprinsul Deciziei nr. 96/2017 pronunţate de ICCJ-Completul de 5 judecători în dosar nr. x/2016 şi referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 99 indice 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004:

"(i) Din punctul de vedere al laturii obiective, poate intra în sfera răspunderii disciplinare adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată şi de bună-credinţă) nu poate găsi o justificare, astfel că pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greşeli care au un caracter evident, neîndoielnic, fiind în vădită contradicţie cu dispoziţiile legale; (ii) prin folosirea sintagmei "gravă neglijenţă", legiuitorul a stabilit gradul culpei ca fiind cel al culpei lata. Prin urmare, pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greşeli care au un caracter evident, neîndoielnic şi cărora le lipseşte orice justificare, fiind în vădită contradicţie cu dispoziţiile legale. În concluzie, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispoziţiilor menţionate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcţiei, din culpă, a dispoziţiilor legale; (ii) încălcarea dispoziţiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicţie cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcţiei să genereze consecinţe grave. Pentru a se reţine existenţa unei grave neglijenţe în sensul dispoziţiilor menţionate din Legea nr. 303/2004, se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reţine caracterul evident, neîndoielnic şi nescuzabil în privinţa unei norme dispozitive permisive/supletive."

Argumentul esenţial invocat de recurentă este acela că prima instanţă a interpretat greşit prevederea din art. 99 alin. (1) al Legii nr. 303/2004, deoarece, în cauză, judecătorii reclamaţi au interpretat cu rea-credinţă un text de lege. Astfel, recurenta a invocat faptul că deşi textul de lege (art. 19 lit. j) şi lit. h) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti aprobat prin Hotărârrea nr. 1375/2015 raportat la art. 52 din Legea nr. 304/2004) preciza clar că ar trebuie să existe o decizie sau o menţiune a Colegiului de Conducere prin care să se arate că "instanţa de judecată din speţă are, legal, conform legii ... doi preşedinţi şi un grefier", aceştia nu au făcut nicio menţiune în încheiere, rotaţia trebuind motivată.

Înalta Curte constată că o astfel de prezentare a argumentaţiei in sine nu poate susţine concluzia unei rele credinţe, reaua credinţă nu se prezumă şi nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat. Astfel, sub aspectul laturii subiective, se reţine că judecătorul care acţionează cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă realizează o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia. Spre deosebire de buna-credinţă, care presupune că magistratul acţionează cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei, apără interesele legitime ale părţilor, îşi subordonează comportarea sa exigenţelor ce decurg din îndatoririle profesionale şi normele deontologice, reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părţi, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

Deşi recurenta a dorit să sublinieze că scopul formulării acestei sesizări nu a fost ca inspecţia judiciară să analizeze cauza pe fondul său şi să cenzureze în vreun fel hotărârile civile, prin modul de structurare a argumentaţiei, se fundamentează existenţa abaterii disciplinare exclusiv pe încălcarea principiilor fundamentale de drept folosite în instrumentarea dosarului cu care au fost învestiţi, fiind invocată identitatea dintre această încălcare şi elementul material al faptei de exercitare a funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Deşi, aşa cum s-a statuat mai sus prin decizia Curţii Constituţionale, verificările ce pot fi efectuate de inspecţia judiciară în cadrul unei sesizări privind săvârşirea unei abateri disciplinare şi, implicit, verificările ce pot fi efectuate de instanţa de contencios învestită cu analiza temeiniciei şi legalităţii actului emis de inspecţie, nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, ci conduita judecătorului, limita dintre acesta două impune o minimă analiză a aspectelor invocate de petentă.

Înalta Curte constată că, pe fondul acestor argumente, în mod corect, nici inspecţia judiciară şi nici prima instanţă nu işi puteau exprima punctul de vedere tocmai pentru a evita transformarea acestui demers într-un veritabil control judiciar asupra soluţiei. Ca urmare, ceea ce invocă recurenta ca fiind o lipsă a verificării prealabile de către Inspecţia Judiciară şi, ulterior, a neanalizării instanţei se explică prin chiar natura acestui mecanism procesual, care nu este menit să îndrepte erori de judecată, ci să sancţioneze o conduită necorespunzătoare a judecătorilor, conduită care nu se defineşte exclusiv prin încălcarea unor dispoziţii legale.

Aşa cum s-a arătat mai sus, actele dispuse de către instanţa de judecată în cursul procesului pot fi criticate numai în măsura în care sunt încălcate în mod intenţionat normele de drept material sau procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane, sau atunci când din culpă nu se aplică în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil normele de drept material ori procesual.

Diferenţa de esenţă între o încălcare gravă, neîndoielnică şi nescuzabilă a normelor de drept material sau procesual şi o încălcare care nu are aceste atribute se stabileşte de la caz la caz, raportat şi la consecinţele aduse de eventuala hotărâre judecătorească care a realizat această încălcare.

Or, aşa cum a subliniat prima instanţă, judecătorii au explicat argumentele care au fundamentat soluţia adoptată şi criticată de către recurentă, iar interpretarea normelor de drept în raport de situaţia de fapt reţinută nu poate constitui un element al abaterii disciplinare imputate, întrucât aceasta constituie, în realitate, o modalitate de aplicare a legii, ce excede controlului administrativ.

Dincolo de aceste consideraţii de ordin teoretic, în mod corect a reţinut prima instanţă că erau incidente prevederile art. 52 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, colegiile de conducere stabilesc compunerea completelor de judecată la începutul anului, urmărind asigurarea continuităţii completului. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepţionale baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti. Completul de judecată este prezidat, prin rotaţie, de unul dintre membrii acestuia.

Prin urmare, din interpretarea textului de lege anterior citat rezultă că, în cazul completelor de judecată colegiale, acestea sunt prezidate, prin rotaţie de către unul din membrii săi.

Înalta Curte arată că dispoziţiilor art. 2 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti aprobat prin Hotărârrea nr. 1375/2015 sunt relevante în cauză dispunând în sensul că: "Completul de judecată este prezidat, prin rotaţie, de unul dintre membrii acestuia.".

Or, în cauză de faţă, din verificările efectuate de Inspecţia Judiciară a rezultat că cererea de revizuire formulată de petentă a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova la data de 08.11.2017, formându-se dosarul nr. x/2017, ce a fost repartizat în mod aleatoriu completului C2A, compus din doamnele judecător B. şi C. din cadrul Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

Cauza a avut două termene de judecată. Astfel, la termenul de judecată din data de 28.11.2018, completul de judecată a fost condus de doamna judecător B., iar la termenul de judecată din 12.12.2018, când a fost pronunţată şi hotărârea, completul de judecată a fost condus de doamna judecător C..

Înalta Curte, împărtăţind raţionamentul instanţei de fond, apreciază, faţă de prevederile legale anterior citate şi situaţia de fapt reţinută, că au fost respectate întocmai dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi dispoziţiile art. 2 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

În sensul celor anterior enunţate, alegaţii reclamantei în sensul că "rotirea magistraţilor nu este justificată … fiind folosită doar pentru închiderea definitivă a dosarelor", nu poate fi primită.

În acelaşi sens, se constată respectarea dispoziţiilor legale reglementate de art. 426 din C. proc. civ.. Astfel, hotărârea se redactează de judecătorul care a soluţionat procesul, iar hotărârea va fi semnată de membrii completului de judecată şi de către grefier. Or, în cauză, decizia civilă nr. 3582 din 12 decembrie 2017 Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă a fost redactată la data de 22.12.2017 de către doamna judecător C., preşedintele completului de judecată.

Aşadar, verificarea existenţei indiciilor cu privire la săvârşirea unei abateri disciplinare nu se poate realiza cu depăşirea limitelor stabilite prin Legea nr. 304/2004, care prevăd că, organizarea judiciară are, de asemenea, ca obiectiv de bază asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil şi judecarea proceselor de către instanţe judecătoreşti în mod imparţial şi independent de orice influenţe extranee.

Aceleaşi dispoziţii se regăsesc şi în art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, "Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii."

Instanţa de control judiciar observă, totodată, că judecătorul fondului a reţinut în mod corect, contrar susţinerilor recurentei, că, Inspecţia Judiciară nu poate îndeplini rolul unei "suprainstanţe de control judiciar", care să analizeze, în cadrul unei verificări de natură strict administrativă, rezultatul activităţii instanţei de judecată. Astfel, în raport cu reglementările prevăzute de art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, analiza efectuată de Inspecţia Judiciară se raportează la faptele sesizate, şi nu la conţinutul abaterilor disciplinare la care se face referire in sesizare.

În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 14 alin. (2) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie judiciară de către Inspecţia Judiciară, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027/2012, potrivit cărora, "Verificările prealabile efectuate de inspectorii judiciari, ca urmare a unei sesizări, sunt, de regulă, limitate la aspectele semnalate."

Aşa fiind, examinarea sesizării reclamantei s-a efectuat în concordanţă cu atribuţiile şi competenţele în materie, neexistând din partea autorităţii pârâte o depăşire a limitelor marjei sale de apreciere conferite de lege.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, iar hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimata pârâtă Inspecţia Judiciară.

Respinge cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea unei chestiuni de drept, ca inadmisibilă.

Respinge recursul declarat de D. împotriva sentinţei nr. 1087 din data de 20 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 noiembrie 2021.