Administrator's Tax Joint Liability Annulled for Lack of Bad Faith Proof; Tax Authority Appeal Dismissed

Şedinţa publică din data de 2 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 23.05.2018, pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele ANAF - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, ANAF-D.G.R.F.P. Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş (Serviciul Fiscal Municipal Curtea de Argeş) a solicitat să se constate nelegalitatea deciziei nr. 186/21.11.2017 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi a deciziei de angajare a răspunderii nr. 52.065/12.09.2017.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa nr. 54/F din 05.04.2021, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu ANAF - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi ANAF - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş (Serviciul Fiscal Municipal Curtea de Argeş), a desfiinţat decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 186/21.11.2017 şi a anulat decizia de angajare a răspunderii nr. 52.065/12.09.2017.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei nr. 54/F din 05.04.2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta ANAF-Direcţia Generală Regională A Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş (Serviciul Fiscal Municipal Curtea de Argeş)-S.F.M. Curtea de Argeş.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv când hotărârea atacată este nelegală fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. c), d) şi art. 26 Codul de procedură fiscală.

Astfel, instanţa de fond, fără temei, nu a acordat nicio valoarea probatorie elementelor identificate de organele fiscale cu referire la situaţia de fapt şi de drept, ce susţin concluzia acestora, că reclamantul în calitate de administrator al societăţi S.C. B. S.R.L., a prejudiciat bugetul statului, prin faptul că a avut raporturi de colaborare cu alte persoane şi nu a declarat conform constatărilor organelor de inspecţie fiscală, aceste activităţii. Astfel, s-au identificat în evidenţa contabilă a S.C. B. S.R.L. facturi fiscale emise către II C. aferente unor lucrări subcontractate de S.C. B.- de la D. S.A. Curtea de Argeş, în contextul în care, pentru facturile emise de societatea debitoare, numitul II C. nu deţine situaţii de lucrări, devize sau alte documente justificative, care să facă dovada/realitatea executării acestor servicii.

Practic, societatea nu a prezentat documente cu caracter specific, din care să rezulte că serviciile facturate au fost efectiv prestate şi sunt aferente operaţiunilor taxabile, documente justificative prevăzute de legea fiscală din care să rezulte necesitatea în interesul activităţilor şi prestarea efectivă a serviciilor înscrise în facturile în cauză.

Mai mult, trebuie observat, că cele învederate de organul fiscal au fost confirmate în parte de către instanţa de judecată, unde prin decizia nr. 112 din 22.10.2018 Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr. x/2017, a menţinut în parte decizia de Impunere nr. x/30.09.2015, cu privire la sumele stabilite ca Impozit pe profit, TVA, dar şi Impozit pe venituri din dividente, aspect pe care prima instanţă deşi a suspendat prezenta cauză până la soluţionarea dosarului învederat, ulterior nu a mai ţinut cont de soluţia pronunţată, în contextul în care trebuia să analizeze actul contestat şi prin raportare cu privire la aceste aspecte menţinute de instanţă.

Tot cu referire la acest aspect, în ce priveşte motivul privind existenţa unor dubii privind cuantumul creanţei fiscale raportat la menţinerea actelor administrative în parte, aşa cum s-a arătat mai sus, trebuie reţinut că instanţa nu a dezvoltat acest motiv prin invocarea unor motive pertinente care să justifice în mod rezonabil soluţia pentru care apreciază că se impune nulitatea în tot a actelor contestate şi nu menţinerea acestora în parte, raportat la dosarul învederat mai sus.

În dovedirea celor menţionate cu referire la activitatea desfăşurată de reclamant în calitate de administrator o reprezintă şi încheierea nr. 351/15.11.2019 pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia Penală dar şi încheierea nr. 58/18.02.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2020, prin care se efectuează în continuarea cercetării cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală, şi faţă de reclamant.

De asemenea, solicită să se observe că nu există nici o motivare clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar în care instanţa să explice cum a concluzionat faptul că reaua-credinţă presupune o intenţie frauduloasă şi nu o simplă diligentă, deşi recurentul a învederat faptul că serviciile prestate de societatea administrată de contestator nu au fost efectiv prestate.

Or, dacă contestatorul nu a prezentat dovada contrarie celor susţinute de recurentă cu privire la activitatea sa de administrator, apreciază că nu se poate vorbi de bună credinţă aşa cum a apreciat prima instanţă, deopotrivă, reaua-credinţă este dovedită pe deplin, prin raportare la art. 25-26 Codul de procedură fiscală şi Ordinul 127/2014.

Cu referire la greşita reţinere a instanţei de fond, că organul fiscal nu a dovedit reaua-credinţă a reclamantului, menţionată de instanţă la fila x sentinţă (simpla neîndeplinire sau îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor legale nu echivalează cu reaua-credinţă, dar şi fila x (paragraf 1-3, refuzul colaborării cu organele fiscale nu reprezintă cerinţa relei-credinţe), nu pot fi primite, deoarece prima instanţă a interpretat eronat dispoziţiile învederate de recurentă în actul contestat.

Un alt aspect este dat de faptul că, rea-credinţă rezultă din neexecutarea actelor de executare cu privire la achitarea debitelor, precum şi emiterea de notificării cu privire la lămurirea situaţiei, reclamantul fiind invitat la sediul organului fiscal, pentru consultarea documentaţiei aflată la dosarul fiscal şi pentru a aduce obiecţiunile, precizările sau orice inscrisuri pe care le considera utile în apărarea acestora.

Practic, se observă că, reprezentantul societăţii debitoare acţionează şi este de găsit doar în momentul în care actele administrativ-fiscale vizează propriul lor patrimoniu, rămânând în pasivitate când este vorba de acte administrativ-fiscale emise pe numele asociaţiei administrată de aceştia.

Or, în raport de aceste aspecte, recurenta consideră că motivele avute în vedere de prima instanţă sunt contrare dispoziţiilor legale aplicabile, întrucât, recurenta, în actele contestate, a menţionat elementele de drept şi de fapt care să permită instanţei de fond să evalueze temeiurile deciziei, iar pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate, aspect pe care prima instanţă l-a omis.

În situaţia de faţă, actul administrativ fiscal este motivat corespunzător, ceea ce constituie o garanţie, că organul fiscal a efectuat o analiză concretă, a situaţiei de fapt şi de drept, prin care s-a evidenţiat prejudiciul cauzat instituţiei recurente, ce derivă din starea de insolvenţă a debitorului şi constă în imposibilitatea recuperării integrale, în condiţiile normale şi la scadenţă a datoriilor, iar legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu constă în dezinteresul arătat în ceea ce priveşte funcţionarea normală şi în condiţii de legalitate a societăţii.

Astfel spus, se creează legătura de cauzalitate între fapta ilicită a reprezentantului societăţii debitoare (respectiv săvârşirea faptei prevăzute la art. 25, alin. (1)-(2), şi prejudiciul creat (cauzat creditorilor prin neplata datoriilor, aşa cum rezulta din titlurile de creanţă), iar acesta constă în dezinteresul arătat în ceea ce priveşte funcţionarea normală şi în condiţii de legalitate a societăţii, precum şi indiferanţa reclamantului faţă de actele emise anterior în vederea recuperării sumelor la bugetul consolidat al statului.

Potrivit art. 25 alin. (2) lit. d), şi art. 26 din Legea nr. 207/2015, avut în vedere de către organul fiscal, mai trebuie observat că faptele săvârşite cu rea-credinţă de reclamant, prin care a determinat neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, sunt date şi de faptul că, în calitate de administrator al asociaţiei nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate, precum şi pentru faptul că, cu rea-credinţă nu a achitat datoriile fiscale, s-au să efectueze un demers în acest sens, deşi avea cunoştonţă despre aceste debite.

Din prevederile legale mai sus menţionate, rezultă că, pentru a se putea atrage răspunderea solidară a administratorului trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele două condiţii, şi anume: debitorul să fie declarat insolvabil, constatare care se face de către organul fiscal competent şi reţinerea relei-credinţe a persoanei în privinţa căreia s-a atras răspunderea cu privire la neîndeplinirea obligaţiei legale de a deschide procedura insolvenţei sau de a achita obligaţiile fiscale.

Dacă în privinţa îndeplinirii primei condiţii, cea referitoare la declararea debitorului ca insolvabil, nu pot exista divergenţe în condiţiile în care existenţa acesteia este dovedită de procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate, în privinţa celei de-a doua condiţii, indispensabilă pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului debitorului insolvabil, fiind vorba de o apreciere prin excelenţă subiectivă a organelor fiscale, revine instanţei de judecată stabilirea existenţei sau inexistenţei acesteia.

Or, în susţinerea acţiunii introductive, reclamantul nu a indicat motivele concrete pentru care nu a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei de la emiterea titlului de creanţă şi pentru care nu a achitat debitul restant, fapte pe care prima instanţă şi-a însuşit anumite aspecte pe care reclamantul nu le-a învederat.

Pe lângă cele menţionate, toate aceste elemente prezentate de recurentă, nu reprezintă altceva decât acte şi fapte din care să rezulte reaua-credinţă a persoane fizice, a cărui răspundere a fost angajată legal de organul fiscal, şi nu greşit cum apreciează Curtea de Apel Piteşti în considerentele sentinţei recurate.

După cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, toate actele administrativ-fiscale emise pe numele societăţii administrată de reclamant, respectiv somaţie, titluri executorii, deşi au fost comunicate în mod legal, nu au fost contestate, aceasta manifestând ignoranţă şi pasivitate, în pofida obligaţiei legale de a asigura gestiunea activităţii curente a societăţii, pe care o avea în calitatea reţinută.

Aşa cum bine se cunoaşte, administratorii au obligaţia legală de a conduce activitatea asociaţiei, fapt care implică şi grija pe care trebuie să o acorde executării obligaţiilor asociaţiei (art. 73 din Legea nr. 31/1990 -Administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate şi pentru realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi).

Esenţial este că, în ciuda existenţei debitelor şi a dificultăţilor întâmpinate, administratorul a deschis procedura insolvenţei foarte târziu şi nu a achitat cu bună ştiinţă debitele fiscale pe care asociaţia le-a înregistrat.

Cum bine se cunoaşte, în doctrina juridică civilă în materie delictuală prin enunţul "intenţia de a vătăma" (adică exercitarea dreptului în scopul de a aduce prejudiciu cuiva) se înţelege că exercitarea dreptului nu mai poate fi considerată ca normală, cel care a pus în mişcare un drept al său pentru a păgubi pe terţi, va fi obligat la repararea daunelor care le-a ca uzat:

"Malitiis non est indulgendum".

Totodată, s-au interpretat greşit şi prevederile privind obligaţiile care revin reprezentanţilor legali, art. 20 C. proc. civ. fiscală prin care, reprezentanţii legali ai persoanelor fizice şi juridice, precum şi ai asocierilor fără personalitate juridică sunt obligaţi să îndeplinească obligaţiile fiscale ale persoanelor reprezentate, în numele şi din averea acestora, iar în cazul în care, din orice motiv, obligaţiile fiscale ale asocierilor fără personalitate juridică nu sunt achitate asociaţii răspund solidar pentru îndeplinirea acestora.

De asemenea, în conformitate şi cu art. 23 Codul de procedură fiscală, plătitor al obligaţiei fiscale este debitorul sau persoana care în numele debitorului, conform legii, are obligaţia de a plăti sau de a reţine şi de a plăti, după caz, impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte sume datorate bugetului general consolidat, alte persoane, în condiţiile legii.

În opinia recurentei, în mod eronat instanţa de fond a reţinut că nu ar exista, în cuprinsul actelor contestate, elemente concrete sau indicii de natură a concluziona constatarea relei credinţe, întrucât, astfel cum se poate observa, decizia contestată cuprinde o motivare amplă a conduitei intimaţilor-reclamanţi care au condus la concluzia că aceştia se fac vinovaţi, conduită care se reflectă în relaţiile desfăşurate de acesta cu organul fiscal, pană la declararea stării de insolvabilitate a societăţii administrate, şi ulterior.

În aplicarea prevederilor avute în vedere de organul fiscal, judecătorul fondului a analizat şi interpretat în mod greşit finalitatea acestor dispoziţii legale, respectiv instituirea de măsuri (decizia de angajare) pentru a contracara riscul de nerealizare al creanţei fiscale, dat fiind comportamentul debitorului reclamant.

Astfel, nu se putea ignora faptul că, textul art. 25 alin. (2), lit. d) şi alin. (2)1şi art. 26 din Legea nr. 207/2015 face referire expresă la o stare de pericol, aspect ce implică posibilitatea aplicării unei prezumţii simple întemeiată pe un fapt conex.

"Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale."

A accepta raţionamentul instanţei ar lipsi de conţinut textul de lege, fiind inutilă aplicarea unei prezumţii privind răspunderea solidară a administratorilor pentru "neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale" condiţiile în care se stabileşte existenţa unor acţiuni în acest sens.

Practic, condiţionând emiterea deciziei de existenţa faptului că organul fiscal nu a făcut dovada că reclamantul în calitate de administrator ar fi gestionat deficitar resursele societăţi, pe care nu le-a achitat ulterior, ar goli de esenţă conţinut textul de lege care permite emiterea decizie de angajare prin raportare la "neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale" raportat la motivele anterior menţionate.

Altfel spus, sintagma utilizată de legiuitor, respectiv "neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale", configurează o situaţie ce se transpune prin aplicarea prevederilor art. 12 alin . 1 din Codul de procedură fiscală (buna-credinţă).

Raportat la cele menţionate, trebuie observat că indicarea unor elemente ce au la bază concluziile menţionate de organul fiscal, conturează aceea necesitate prin raportare la un anumit tip de comportament fiscal al contribuabilului menţionat anterior în situaţia de fapt, ceea ce constituie în fapt o motivare a necesităţii emiterii actelor contestate, drept pentru care criticile de nelegalitate ale reclamantului şi însuşite de instanţă în acest sens, sunt nefondate.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 13 septembrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 02 februarie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Intimatul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea deciziei nr. 186/21.11.2017 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi a deciziei de angajare a răspunderii nr. 52.065/12.09.2017.

Prima instanţă a admis cererea dedusă judecăţii, a desfiinţat decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 186/21.11.2017 şi a anulat decizia de angajare a răspunderii nr. 52.065/12.09.2017, reţinând în esenţă că, nu a fost răsturnată prezumţia de bună-credinţă a intimatului-reclamant, condiţie esenţială pentru atragerea răspunderii solidare.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a invocat interpretarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) şi art. 26 din Codul de procedură fiscală, arătând că faptele săvârşite cu rea-credinţă de reclamant, prin care a determinat neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, sunt date şi de faptul că, în calitate de administrator al asociaţiei nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate, precum şi pentru faptul că, cu rea-credinţă nu a achitat datoriile fiscale, s-au să efectueze un demers în acest sens, deşi avea cunoştonţă despre aceste debite.

Potrivit art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, aprobat prin Legea 207/2015 "pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale".

Potrivit art. 26 din acelaşi act normativ, decizia de antrenare a răspunderii trebuie să conţină pe lângă elemente prevăzute de art. 46 Codul de procedură fiscală şi temeiul legal şi motivele angajării răspunderii.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă.

Astfel, prin hotărârea pronunţată, instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că pentru angajarea răspunderii solidare a administratorilor societăţii declarate insolvabile o condiţie esenţială este reaua-credinţă a acestora, manifestată în nedeclararea sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale. O asemenea reglementare relevă intenţia legiuitorului de a circumstanţia modalitatea în care se săvârşeşte fapta care justifică antrenarea răspunderii solidare, nefiind suficientă neachitarea obligaţiilor la scadenţă, fiind necesar să se dovedească împrejurări care să susţină concret faptul că reprezentantul societăţii sau altă persoană a contribuit prin faptele sale la nerespectarea obligaţiilor fiscale ale societăţii.

În speţă, măsurile asigurătorii au fost motivate de faptul că, obligaţiile fiscale datorate bugetului general consolidat de către S.C. B. S.R.L. provin din obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice (perioada verificată 01.01.2011 - 30.06.2015), declaraţia de impozite şi taxe depusă la 25.10.2015, respectiv decizii de calcul accesorii calculate pentru achitarea la scadenţă a obligaţiilor declarate de către debitor, iar până la data declarării stării de insolvabilitate, obligaţiile fiscale restanţe în sumă de 2.876.749 RON din care debite în cuantum de 1.518.145 RON şi accesorii în sumă de 1.358.604 RON nu au fost recuperate.

În ceea ce priveşte reaua-credinţă, în decizia de antrenare a răspunderii solidare s-a reţinut că prin activitatea desfăşurată, intimatul-reclamant în calitate de asociat/administrator a acţionat cu rea-credinţă faţă de interesele societăţii, în sensul că a căutat să evite nedeclararea şi neachitarea operaţiunilor economice derulate cu societăţile afiliate şi a avut un comportament abuziv.

Măsurile asiguratorii sunt măsuri excepţionale, iar luarea acestora trebuie raportată la o anumită atitudine de rea credinţă a debitorului.

Or, dovedirea relei-credinţe presupune prezentarea motivelor şi a dovezilor pe care organul fiscal îşi întemeiază punctul de vedere cu privire la îndeplinirea condiţiilor atragerii răspunderii având în vedere că aceasta nu poate presupune o simplă lipsă de diligenţă, respectiv o atitudine voliţională a persoanei vinovate constând în reprezentarea rezultatului negativ şi urmărirea acestei finalităţi prin acţiunile şi inacţiunile sale.

Aşa fiind, în mod corect a concluzionat prima instanţă că, pentru a se dovedi reaua-credinţă sunt necesare fapte suplimentare care să demonstreze, în concret, reaua-credinţă, organul fiscal având obligaţia să facă proba existenţei relei-credinţe, distinct de proba săvârşirii faptelor ilicite prevăzute de ipoteza legii, iar simpla afirmaţie a organelor fiscale în sensul că intimatul-reclamant a fost de rea-credinţă, dedusă dintr-o trimitere la dispoziţiile din Legea nr. 31/1990, care reglementează răspunderea administratorului societăţilor comerciale, în lipsa unor împrejurări concrete legate de conduita acestuia în legătură cu acumularea şi neplata datoriilor fiscale, nu este suficientă pentru a se reţine îndeplinită această condiţie.

Simpla neîndeplinire sau îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor legale ale administratorului cu efecte indirecte sub aspectul obligaţiei de declarare şi plată a obligaţiilor fiscale, nu echivalează cu reaua-credinţă a asociatului, chiar dacă, în raport cu dispoziţiile art. 73 din Legea nr. 31/1990, administratorul societăţii este obligat la stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea şi actul constitutiv i le impun, iar potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, tot acestuia îi revine obligaţia de a plăti impozitele, taxele locale şi contribuţiile, neachitarea obligaţiilor fiscale ale societăţii.

Or, aceste dispoziţii nu pot antama atitudinea subiectivă a administratorului, în forma cerută de dispoziţiile legale sus-citate pentru atragerea răspunderii solidare, atât timp cât organul fiscal nu a prezentat nicio împrejurare din care s-ar deduce că acesta a avut efectiv posibilitatea achitării obligaţiilor fiscale dar, cu rea-credinţă, a refuzat ori a înstrăinat activele patrimoniului social.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, iar hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă ANAF-Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş (Serviciul Fiscal Municipal Curtea de Argeş)-S.F.M. Curtea de Argeş împotriva sentinţei nr. 54/F-cont din 5 aprilie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 februarie 2022.