Validity of statutory prohibition on civil judicial review of ecclesiastical disciplinary decisions

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H. şi I., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Patriarhia Română au solicitat instanţei să constate nelegalitatea dispoziţiilor art. 156 alin. (6) din Statutul BOR aprobat prin H.G. nr. 53/2008 privind recunoaşterea Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, anulându-le.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 35 din 19 martie 2019, Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâţii Guvernul României şi Patriarhia Română, excepţia litispendenţei invocată de pârâta Patriarhia Română şi excepţia lipsei de interes invocată de pârâţii Guvernul României şi Patriarhia Română, ca nefondate.

A respins acţiunea în contencios administrativ având ca obiect "anulare act administrativ cu caracter normativ" formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H. şi I., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Patriarhia Română, intervenient în interesul pârâtei Patriarhia Română fiind Mitropolia Moldovei şi Bucovinei-Arhiepiscopia Iaşilor, ca nefondată.

A admis cererea de intervenţie accesorie formulată de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei - Arhiepiscopia Iaşilor în sprijinul Bisericii Ortodoxe Române.

1.3. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H. şi I. solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, anularea dispoziţiilor art. 156 alin. (6) din Statutul BOR aprobat prin H.G. nr. 53/2008 privind recunoaşterea Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi Guvernul României şi Patriarhia Română, precum şi intimata-intervenientă Mitropolia Moldovei şi Bucovinei - Arhiepiscopia Iaşilor au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţie a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 11 noiembrie 2021, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluţia instanţei de recurs

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

În motivarea recursului s-a arătat că

Fără a defalca criticile ce se subsumează pct. 6 respectiv pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii au arătat că instanţa de fond nu a analizat efectiv argumentele reclamanţilor. Este de notat că aceştia nu au contestat existenţa jurisdicţiilor speciale ecleziastice (a căror posibilitatea este prevăzută de art. 26 alin. (1) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor) şi nici obligativitatea aplicării exclusive a prevederilor statutare şi canonice la soluţionarea litigiilor, ci doar imposibilitatea de a ataca în justiţie a hotărârilor organelor de jurisdicţie bisericească, ceea ce ar reprezenta, în fapt, o suprimare a unei garanţii relative la un drept fundamental de acces la justiţie, al oricărui membru al BOR, cleric sau mirean deopotrivă.

Sintagma "hotărârile instanţelor bisericeşti la toate nivelurile nu sunt atacabile in faţa instanţelor civile" din cuprinsul art. 156 alin. (6) adaugă la lege, dispoziţiile Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor neconţinând asemenea dispoziţii. Astfel, art. 26 alin. (1) din legea enunţată deşi permit cultelor să aibă organe proprii de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, conform statutelor şi reglementărilor proprii şi stipulează ca pentru asemenea litigii sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare şi canonice (alîn. 2), nu limitează (şi nici nu ar avea cum, o asemenea limitare fiind neconstituţională) accesul persoanei nemulţumite de deciziile pronunţate în jurisdicţia administrativă specială la o instanţă statală independentă.

Potrivit articolului enunţat mai sus din Legea nr. 489/2006, competenta materiala a instanţelor judecătoreşti "de drept comun" este doar limitata, acestea putând statua în materie disciplinara, asupra existentei sau inexistentei faptei ilicite imputate raportat la prevederile statutare şi canonice, instanţa neputând aplica alte sancţiuni decât cele prevăzute de regulamentele canonice.

Mai mult decât atât, chiar conform art. 17 alin. (2) din Legea nr. 489/2006, "recunoaşterea statutelor si a codurilor canonice se acordă în măsura în care acestea nu aduc atingere, prin conţinutul lor, securităţii publice, ordinii, sănătăţii si moralei publice sau drepturilor ţi libertăţilor fundamentale ale omului. Or, aşa cum am precizat şi anterior, stabilirea unei necompetentei absolute a instanţelor judecătoreşti în materie disciplinară prin Statutul BOR, ar încalcă şi art. 6 şi 13 din CEDO, limitare a drepturilor prevăzute de Convenţie neputând fi justificata, în acest caz prin prisma situaţiilor speciale prevăzute la art. 15.

Cât priveşte normele de drept material pretins a fi încălcat prin sentinţă acest aspect nu este detaliat prin recurs.

Cu referire la calitatea specială a primului reclamant nu se relevă în hotărâre trimiterea la aceasta cu excepţia aspectului în care analizează excepţia lipsei de interes, pe care o respinge tocmai pe considerentul pierderii calităţii de preot ca urmare a sancţionării, deci situaţia este tocmai inversă celei declarate de avocatul părţii.

Pe fondul recursului, ceea ce se contestă în realitate este prevederea din art. 156 alin. (6) din Statutul BOR aprobat prin H.G. nr. 53/2008 privind faptul că "hotărârile instanţelor bisericeşti de la toate nivelurile nu sunt atacabile în faţa instanţelor civile" .

Argumentele precum că astfel s-ar adăuga la lege - în speţă Legea Cultelor nr. 489/2006 sau că prevederile sunt contrare prevederilor art. 6 şi 13 din CEDO nu pot fi primite.

De altfel, instanţa de fond citează două hotărâri CEDO cu trimiteri la incidenţa art. 6 pragraf 1 din CEDO pe care şi instanţa de recurs le apreciază ca relevante în ceea ce priveşte "supunerea regulilor respectivului cult" pentru cel angajat ca preot.

Recursul de altfel nu detaliază de ce aceste hotărâri nu ar fi aplicabile ci reia trimiterea la articolul citat din CEDO fără a explicita.

În ceea ce priveşte adăugarea la lege din perspectiva limitării accesului la justiţia etatică, instanţa de recurs trebuie să reamintească că şi în alte domenii s-a prevăzut acest lucru pe baza statutelor unor organisme/organizaţii.

Relevant în acest sens este Statutul Federaţiei Române de Fotbal (ca de altfel al tuturor Federaţiilor de Fotbal) care impune soluţionarea diferendelor de natură civilă exclusiv de instanţa arbitrară, naţională cu recursul la cele internaţionale.

Cât priveşte pretinsa inaplicabilitate a deciziilor CCR, despre care recursul afirmă a fi "distopice" instanţa de recurs nu a relevat o "anomalie în situarea unui organ" întrucât, cum de altfel a explicitat şi instanţa de fond şi considerentele Deciziei CCR ce dezleagă chestiuni de drept sunt obligatorii.

Or, deciziile invocate citează pe larg aspecte relevante aplicabile în mod concret în speţa de faţă. În concret prevederile art. 26 din Legea nr. 489/2006 modificată şi completată, recunosc cultelor dreptul de a avea organe proprii de judecată religioasă pentru problemele de disciplina internă, conform statutelor şi reglementărilor proprii.

Acelaşi text de lege prevede, la alin. (2), că pentru problemele de disciplină internă sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare şi canonice.

Din analiza acestui text de lege, se desprinde concluzia că doar în cazul unor contravenţii sau infracţiuni săvârşite de un cleric este aplicabilă legislaţia naţională specifică, recunoscându-se implicit competenţa organelor judiciare în astfel de situaţii.

În schimb, pentru problemele de disciplină internă, care nu implică săvârşirea unor contravenţii sau infracţiuni, se aplică exclusiv prevederile statutare şi canonice de către organele proprii de judecată religioasă ale cultelor, conform statutelor şi reglementărilor proprii.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, instanţele de judecată naţionale nu sunt competente să exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte. De altfel, este echitabil să se stabilească răspunderea disciplinară a personalului clerical de către organe de judecată ale cultelor, deoarece numai acestea pot aprecia dacă actele de indisciplină săvârşite sunt sau nu compatibile cu rolul spiritual al cultului (Decizia CCR nr. 640 din 10 iunie 2008, Decizia CCR nr. 448 din 7 aprilie 2011, Decizia CCR nr. 403/2016).

Mai mult, Curtea Constituţională a constatat că principiile autonomiei şi unităţii cultului nu ar mai fi respectate dacă instanţele de drept comun ar exercita controlul asupra hotărârilor luate de instanţele disciplinare şi de judecată bisericească în probleme doctrinare, morale, canonice şi disciplinare (Decizia nr. 448 din 7 aprilie 2011, precitată).

Prin Decizia nr. 403/2016, Curtea Constituţională a constatat că este neîntemeiată critica referitoare la încălcarea art. 21 din Constituţie, privind accesul la justiţie. Astfel, potrivit Curţii Constituţionale, instanţele de judecată nu sunt competente să exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte.

În concluzie, în raport de aspectele invocate hotărârea instanţei de fond apare ca legal emisă.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanţi, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanţii A., E., I., D., H., C., G., B. şi F. împotriva sentinţei civile nr. 35 din 19 martie 2019 a Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 noiembrie 2021.