Challenge to tax methodological norms regarding social contributions on court-awarded salary differences: appeal allowed, lower judgment quashed and remanded

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 03.05.2018, reclamanta Universitatea din Oradea a chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, solicitând instanţei să anuleze, în parte, H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, respectiv pct. 27 (privind art. 2961 alin. (5) din Codul fiscal din 2003) şi pct. 28 (privind art. 29618 alin. (5)1 din Codul fiscal din 2003).

1.2. Cererea de intervenţie formulată în cauză

Ministerul Finanţelor Publice a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtului Guvernul României, admisă în principiul prin încheierea pronunţată la termenul de judecată din data de 17.09.2018.

1.3. Sentinţa instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 173/CA/2018-PI din 12 noiembrie 2018, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta Universitatea din Oradea, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului şi intervenientul accesoriu Ministerul Finanţelor Publice.

A dispus anularea pct. 27 privind art. 29618 alin. (5) din Codul fiscal şi pct. 28 privind art. 29618 alin. (5)1 Codul fiscal, din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003.

A respins cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.

1.4. Cererile de recurs

Împotriva sentinţei nr. 173/CA/2018-PI din 12 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au formulat recurs pârâtul Guvernul României şi intervenientul Ministerul Finanţelor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 din C. proc. civ.

În argumentarea primului motiv de casare, ambii recurenţi au invocat faptul că, deşi au formulat apărări în cauză, în sensul respingerii acţiunii reclamantei, din considerentele hotărârii judecătoreşti nu rezultă că acestea au fost analizate de instanţa de fond; astfel, împrejurarea că, în prima parte a considerentelor hotărârii judecătoreşti, instanţa de fond a redat din cuprinsul apărărilor formulate de cele două părţi menţionate anterior, este lipsită de relevanţă, câtă vreme hotărârea nu conţine motivele de fapt şi de drept pentru care au fost înlăturate aceste apărări.

Mai mult, susţin recurenţii, în cuprinsul hotărârii judecătoreşti, la paginile 10 - 11, instanţa de fond a făcut o sinteză a cererii de chemare în judecată, situaţie ce atestă, o dată în plus, faptul că nu a existat o analiză a apărărilor formulate de către pârât şi intervenient.

Susţin titularii celor două recursuri că, deşi se impunea ca motivarea sentinţei să răspundă în fapt şi în drept la toate apărările formulate de părţi şi să se refere la toate probele administrate în cauză, cu care ar fi trebuit să fie în concordanţă, astfel încât să conducă în mod logic şi convingător la soluţia cuprinsă în dispozitiv, totuşi, prima instanţă a refuzat să examineze detaliat toate argumentele, care au fost întru-totul ignorate, limitându-se la o înşiruire de fapte şi raţionamente preluate din acţiunea introductivă, care nu sunt în măsură, în opinia celor doi recurenţi, să justifice anularea prevederilor pct. 27 (privind art. 2961din Codul fiscal) şi pct. 28 (privind art. 29618din Codul fiscal) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004.

Ca atare, analiza făcută de judecătorul fondului ar fi pur formală, lipsită de conţinut, fără să cuprindă motivele de fapt şi de drept pentru care susţinerile autorităţilor pârâte au fost înlăturate, iar considerentele prezentate sunt contradictorii, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au arătat că, prin elaborarea normelor contestate, voinţa legiuitorului a fost aceea de a asigura deplin efectul reparatoriu al hotărârilor judecătoreşti prin care au fost acordate sume reprezentând salarii sau diferenţe de salarii stabilite în baza unor hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile, fiind dispusă inclusiv actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie la data plăţii acestora, tocmai pentru a evita orice discriminare între persoane aflate în situaţii similare.

Prin aceste norme, legiuitorul ar fi prevăzut cu titlu de excepţie, pentru cazul în care au fost acordate sume reprezentând salarii sau diferenţe de salarii stabilite în baza unor hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile, că urmează a se face aplicarea principiului restitutio in integrum.

Or, interpretarea dată de judecătorul fondului afectează, în opinia recurenţilor, în mod nejustificat, drepturile şi interesele salariaţilor (care nici măcar nu au fost părţi în acest litigiu) de a obţine o reparaţie integrală şi justă a prejudiciului cauzat de măsurile angajatorilor, constatate ca fiind nelegale prin hotărâri judecătoreşti executorii, favorizând conduitele sancţionate ca fiind abuzive.

Se susţine că o asemenea interpretare este contrară şi principiului neretroactivităţii legii, întrucât ar permite aplicarea unor reguli noi unor situaţii juridice trecute, consumate, în privinţa cărora s-au pronunţat definitiv instanţele specializate în litigii de dreptul muncii, ceea ce constituie, deopotrivă, o încălcare a autorităţii de lucru judecat.

Astfel, sintagma "se calculează şi se reţin la data efectuării plăţii", folosită de legiuitor în cuprinsul textului art. 29618 alin. (5)1 din lege, se referă la momentul în care, pentru executarea măsurilor dispuse printr-o hotărâre judecătorească la cererea salariatului prejudiciat, se întocmesc declaraţiile rectificative pentru contribuţiile sociale corespunzătoare fiecărei luni, potrivit legislaţiei specifice în vigoare în perioada la care se referă aceste declaraţii, aspect ignorat de instanţa de fond în speţă; însă, prin interpretarea dată de prima instanţă, se creează un avantaj financiar nejustificat angajatorilor căzuţi în pretenţii şi sunt golite de conţinut măsurile dispuse de instanţele specializate în litigii de dreptul muncii, fiind generate situaţii discriminatorii, cu vătămarea drepturilor şi intereselor salariaţilor în cauză.

1.5. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă Universitatea din Oradea a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind legală şi temeinică.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

1.1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Se reţine că, prin acţiunea introductivă, reclamanta a chemat în judecată pe pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI, prin SECRETARIATUL GENERAL AL GUVERNULUI, solicitând instanţei anularea în parte a H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, respectiv pct. 27 (privind art. 29618 alin. (5) din Codul fiscal din 2003) şi pct. 28 (privind art. 29618 alin. (5)1 din Codul fiscal din 2003).

Prin sentinţa ce face obiectul prezentelor recursuri, curtea de apel a admis acţiunea şi a dispus anularea pct. 27 privind art. 29618 alin. (5) din Codul fiscal şi pct. 28 privind art. 29618 alin. (5)1 Codul fiscal, din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, respingând cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.

Examinând hotărârea prin prisma motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., invocat de către ambii recurenţi, Înalta Curte constată caracterul fondat al recursurilor din această perspectivă, pentru considerentele următoare:

Se impune a se preciza cu prioritate faptul că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt si de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât si cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie sa cuprindă, în motivarea sa, argumentele pro si contra care au format, în fapt si în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile si apărările părţilor, iar pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar, fiind lipsită de suport probator si legal şi pronunţată cu nerespectarea prevederilor textului de lege anterior menţionat. Motivarea este, aşadar, un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar, de legalitate si temeinicie.

În practica instanţei supreme (de ex., Decizia nr. 4362/17 oct. 2018, S. a II-a civ., Dec. 1025/15 mai 2019, S. a II-a civ. etc.), dar şi în doctrina de specialitate (de ex. "Drept procesual civil - ediţia a 5-a revizuită şi adăugită", G.Boroi, M.Stancu, p.673, editura Hamangiu, 2020), s-a arătat frecvent faptul că motivarea soluţiei, cea mai întinsă parte a unei hotărâri judecătoreşti, trebuie să fie precisă şi necontradictorie, astfel încât din ea să rezulte justeţea soluţiei pronunţate, presupunând răspunsuri precise la toate capetele de cerere şi la toate apărările formulate, pe baza tuturor probelor administrate, a argumentelor şi raţionamentelor juridice, a principiilor şi a regulilor de drept substanţial şi procedural; dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt corect examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa, iar realitatea acestui demers şi efectivitatea lui trebuie să se reflecte în considerente, neputând fi rezultatul unei presupuneri.

Din considerentele sentinţei analizate nu rezultă acest examen efectiv al argumentelor şi probelor administrate, iar hotărârea, în întregul ei, nu corespunde exigenţelor anterior descrise. Aceasta deoarece, aşa cum au susţinut recurenţii, pe drept cuvânt, judecătorul fondului s-a limitat la a menţiona, în conţinutul unei singure fraze, faptul că "dispoziţiile art. 29618 alin. (5) şi cele ale art. 29618 alin. (5)1 din Codul fiscal din 2003 prevăd expres că contribuţiile sociale se calculează şi se reţin la data efectuării plăţii şi se virează până la data de 25 a lunii următoare celei în care au fost plătite aceste sume, în timp ce normele metodologice stabilesc, contrar prevederilor legale în aplicarea cărora au fost adoptate, că ca sumele respective se defalcă pe lunile la care se referă şi se utilizează cotele de contribuţii de asigurări sociale care erau în vigoare în acea perioadă".

În rest, partea din sentinţa analizată pe care curtea de apel ar fi trebuit să o afecteze redării considerentelor pe care şi-a sprijinit soluţia, respectiv explicitării argumentelor avute în vedere şi care i-au format convingerea, este afectată, în cea mai mare parte a ei, redării într-o bună măsură a conţinutului cererii de chemare în judecată şi a unor dispoziţii legale, fără ca argumentele celor doi, pârât şi intervenient, să fie analizate în vreun fel.

Este unanim admis că, atâta timp cât motivarea unei hotărâri judecătoreşti ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate, dacă, în considerente, instanţa nu analizează probele care au fost administrate, nu stabileşte împrejurările de fapt esenţiale în cauză, nu evocă normele substanţiale si procedurale incidente şi aplicarea lor în speţă, nu analizează argumentele importante şi nu justifică înlăturarea apărărilor esenţiale care susţin opinia contrară, soluţia exprimată prin dispozitiv rămâne nesusţinută si pur formală; o astfel de hotărâre devine arbitrară si nu permite exercitarea controlului judiciar.

1. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele arătate, întrucât instanţa de fond nu a realizat o reală cercetare a fondului cauzei, hotărârea fiind nemotivată sub toate aspectele evidenţiate, Înalta Curte, potrivit dispoziţiilor art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în rejudecare urmând a se analiza şi aspectele de fond invocate în susţinerea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi pe care Înalta Curte nu le-a mai analizat, faţă de soluţia casării cu trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurentul-pârât Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului şi de recurentul-intervenient Ministerul Finanţelor (fost Ministerul Finanţelor Publice) împotriva sentinţei nr. 173/CA/2018-PI din 12 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 noiembrie 2021.