Challenging Court of Accounts audit measures: Liability for uncollected unemployment fund debts, subsidy fraud via corporate affiliates, and recovery of litigation costs under public finance and labor laws

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal la data de 02.11.2015 reclamanta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a Romaniei a solicitat anularea măsurii I.8. din Decizia CCR nr. 8/V/10.07.2015, denumita in continuare Decizie, precum si a punctului 1 din încheierea nr. 95/02.10.2015 emisa de către Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul CCR; anularea in parte a masurilor II.14., II.18 si II.19 din Decizie, respectiv a dispoziţiilor referitoare la aplicarea prevederilor art. 731 din Legea finanţelor publice nr. 500/2002, cu modificările si completările ulterioare, precum si a punctului 2 din încheiere; anularea măsurii II.15 din Decizie precum si a punctului 3 din încheiere; anularea in parte a măsurii II.16. din Decizie, respectiv pentru cazurile prezentate la pct. IV.3 din Procesul-verbal de constatare încheiat cu ocazia misiunii de audit, înregistrat la Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă sub nr. 2171/C.B./11.06.2015, denumit in continuare Procesul-verbal de constatare si cazurile similare acestora precum si a dispoziţiilor referitoare la aplicarea prevederilor art. 731 din Legea nr. 500/2002, cu modificările si completările ulterioare, precum si a punctului 4 din încheiere; anularea in parte a măsurii II.17. din Decizie, respectiv a dispoziţiilor privind recuperarea, in condiţiile legii, a debitelor prescrise pentru care dreptul entităţii de a solicita recuperarea sumelor de la debitori nu mai poate fi exercitat si stabilirea persoanelor răspunzătoare de nerecuperarea sumelor datorate de terţi, in termenul legal de prescripţie precum si a punctului 5 din încheiere; anularea măsurii II.20. din Decizie precum si a punctului 6 din încheiere.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1429 din 12 aprilie 2019 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile a formulat recurs reclamanta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

1. Referitor la solicitarea ANOFM având ca obiect anularea măsurii I.8. din Decizia CCR nr. 8/V/10.07.2015, denumită în continuare Decizie, precum şi a punctului 1 din încheierea nr. 95/02.10.2015 emisă de către Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul CCR, denumită în continuare încheiere.

Arată recurenta că instanţa de fond a făcut abstracţie de faptul că, evidenţa pe plătitori persoane fizice şi persoane juridice se organizează, în conformitate cu prevederile legale invocate pe larg în cererea de chemare în judecată, de Ministerul Finanţelor Publice, prin unităţile fiscale teritoriale, instituţii cărora le sunt incidente, pe cale de consecinţă, prevederile pct. 3.1.7 din Normele metodologice privind organizarea şi conducerea contabilităţii instituţiilor publice, Planul de conturi pentru instituţiile publice şi instrucţiunile de aplicare a acestuia, aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1917/2005, cu modificările şi completările ulterioare, reţinute a fi nerespectate de către ANOFM.

Nu în ultimul rând, instanţa de fond a omis faptul că identificarea mijloacelor şi a căilor de atragere la bugetul asigurărilor pentru şomaj a creanţelor rămase de încasat din anii precedenţi precum şi stabilirea persoanelor responsabile de prescrierea creanţelor fiscale avute în vedere aparţin, potrivit respectivelor prevederi legale, competenţei organelor fiscale, respectiv, în speţă, Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi unităţilor sale teritoriale, care au, începând cu data de 1 ianuarie 2004, în temeiul dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 86/2003 privind unele reglementări în domeniul financiar, cu modificările şi completările ulterioare, calitatea de creditori bugetari cu privire la creanţele fiscale reprezentând contribuţiile datorate la bugetul asigurărilor pentru şomaj.

Neluând în considerare aceste aspecte esenţiale pentru soluţionarea cauzei deduse judecăţii, instanţa de fond, a efectuat o aplicare greşită a prevederilor legale incidente în ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea ANOFM precum şi a celor care reglementează formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice, precum şi responsabilităţile instituţiilor publice implicate în procesul bugetar, a respins în mod nelegal solicitarea ANOFM având ca obiect anularea măsurii 1.8. din Decizia şi a punctului 1 din încheiere.

2. Instanţa de fond a respins în mod nelegal solicitarea având ca obiect anularea în parte a măsurilor 11.14., 11.18 si 11.19 din Decizie precum şi a punctului 2 din încheiere.

Astfel cum a reţinut în mod eronat instanţa de fond "nu se poate susţine că prejudiciul nu a fost stabilit de organul de control competent câtă vreme aceste verificări urmau a fi efectuate la dispoziţia expresă a Curţii de Conturi, reclamanta acţionând în virtutea abilitării conferite prin decizia Curţii de Conturi".

Or, potrivit măsurilor dispuse prin Decizie, ANOFM, în calitate de entitate auditată, trebuie să procedeze la efectuarea de verificări în vederea identificării de "cazuri similare" cu cele prezentate în Procesul-verbal de constatare întocmit de pârâta CCR în virtutea atribuţiilor sale legale cu privire la controlul asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public precum şi la "stabilirea întinderii", respectiv a cuantumului sumelor reprezentând prejudicii/plăţi nelegale din fonduri publice.

Aşadar, întrucât stabilirea efectivă a prejudiciului nu se realizează de către organele de control prevăzute de art. 731 din Legea finanţelor publice nr. 500/2002, cu modificările şi completările ulterioare, ci de către entitatea auditată, recuperarea sumelor avute în vedere la măsurile II.14., II.18 si II.19 din Decizie nu se impune a se efectua cu perceperea de dobânzi şi penalităţi de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, aplicabile pentru veniturile bugetare.

Astfel, instanţa de fond, cu aplicarea greşită a prevederilor art. 731 din Legea nr. 500/2002, cu modificările şi completările ulterioare, a respins în mod nelegal solicitarea ANOFM având ca obiect anularea măsurilor II.14., II.18 si II.19 din Decizie şi a punctului 1 din încheiere.

3. Instanţa de fond a respins în mod nelegal solicitarea având ca obiect anularea măsurii II.15. din Decizie precum şi a punctului 3 din încheiere.

Astfel cum a reţinut în mod eronat instanţa de fond "este evident că recomandarea se impune a fi emisă, constituind finalitatea etapei de informare".

Or, astfel cum a arătat pe larg în cererea dedusă judecăţii, recomandarea prevăzută de art. 1 din Procedurile privind accesul la măsurile pentru stimularea ocupării forţei de muncă, modalităţile de finanţare şi instrucţiunile de implementare a acestora, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 377/2002, cu modificările şi completările ulterioare, se eliberează de către consilier numai în situaţiile în care, în urma desfăşurării informării şi consilierii profesionale se stabileşte oportunitatea participării persoanei consiliate la cursuri de formare profesională sau la măsura de consultanţă şi asistenţă pentru începerea unei activităţi independente ori pentru iniţierea unei afaceri.

În alte situaţii decât cele menţionate, la încheierea perioadei de informare şi consiliere profesională, nu este necesară recomandarea prevăzută de articolul invocat iar persoana consiliată poate beneficia de celelalte măsuri de stimulare a ocupării forţei de muncă vizând creşterea şanselor de ocupare a persoanelor în căutarea unui loc de muncă, printre care şi medierea muncii, respectiv, potrivit art. 59 alin. (1) din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, cu modificările şi completările ulterioare, activitatea prin care se realizează punerea în legătură a angajatorilor cu persoanele în căutarea unui loc de muncă, în vederea stabilirii de raporturi de muncă sau de serviciu.

În ce priveşte reţinerile instanţei de fond potrivit cărora "Curtea apreciază că în mod corect s-a reţinut că nu s-a realizat nici procentul prevăzut de 30%", acestea sunt eronate întrucât, astfel cum s-a arătat pe larg în cererea dedusă judecăţii, din numărul total de persoane beneficiare, respectiv 2.656 de persoane, 335 de persoane au fost încadrate în muncă, 2.231 persoane au fost îndrumate către medierea muncii (orientate spre angajare) iar pentru 90 persoane au fost emise recomandări pentru participarea la cursuri de calificare (formare profesională), astfel că procentul de 30% din persoanele consiliate care să fie orientate spre celelalte măsuri de stimulare a ocupării forţei de muncă vizând creşterea şanselor de ocupare a persoanelor în căutarea unui loc de muncă, stipulat prin Contractul nr. x/01.07.2014, încheiat de către Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Cluj (AJOFM Cluj) cu furnizorul S.C. Psihoselect S.R.L. a fost atins.

Referitor la reţinerile instanţei potrivit cărora "concluziile reclamantei referitoare la faptul că în speţă nu există prejudiciu în sarcina ANOFM..." sunt eronate, în condiţiile în care ANOFM nu a avut calitatea de parte în Contractul nr. x/01.07.2014, contract în care AJOFM Cluj, unitate cu personalitate juridică din subordinea ANOFM, al cărui director are calitatea de ordonator de credite, a avut calitatea de beneficiar.

Nu în ultimul rând, în ce priveşte aplicarea greşită de către instanţa de fond a prevederilor art. 731 din Legea nr. 500/2002, cu modificările şi completările ulterioare, a solicitat a se avea în vedere argumentele prezentate la pct. 2 din prezentul recurs.

În concluzie, instanţa de fond, cu aplicarea greşita a prevederilor legale incidente în ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea ANOFM precum şi a celor care reglementează masurile de stimulare a ocupării forţei de muncă finanţate din bugetul asigurărilor pentru şomaj, a respins în mod nelegal solicitarea ANOFM având ca obiect anularea măsurii II. 15. din Decizie precum şi a punctului 3 din încheiere.

4. Instanţa de fond a respins în mod nelegal solicitarea având ca obiect anularea în parte a măsurii 11.16. din Decizie precum şi a punctului 4 din încheiere

Astfel cum a reţinut instanţa de fond "aspectele invocate de către reclamantă nu au fost reţinute de către pârâtă distinct unele de celelalte ci într-un ansamblu mai larg de elemente de fapt care coroborate şi privite împreună vădesc intenţia angajatorilor de a eluda condiţiile impuse de dispoziţiile legale. Chiar dacă aparent fiecare condiţie în parte pare a fi îndeplinită, aceasta este doar de ordin formal deoarece în final, se ajunge la încălcarea însăşi a raţiunii reglementării".

De asemenea, instanţa de fond a reţinut că "fiecare dintre aceste aspecte nu sunt relevante ut singuli ci doar în măsura în care sunt privite împreună şi sunt raportate la rezultatul final care constă în aceea că în acest context, de subvenţia acordată de lege a beneficiat nu doar angajatorul iniţial ci şi un alt angajator".

Pe baza reţinerilor menţionate, instanţa de fond a concluzionat, că "existenţa unor astfel de legături între societăţi de genul celor arătate anterior sunt determinante pentru înlăturarea argumentaţiei reclamantei".

Or, instanţa de fond a făcut abstracţie de faptul ca dispoziţiile Legii nr. 76/2002, cu modificările şi completările ulterioare, incidente în speţă, nu reglementează în ce priveşte angajatorii, decât interdicţia prevăzută de art. 85 alin. (6), potrivit căreia nu beneficiază de facilităţile prevăzute la alin. (1), (2) si (5) ale acestui articol angajatorii care în ultimii 2 ani au fost în raporturi de muncă sau de serviciu cu persoanele angajate din categoriile prevăzute la aceste alineate.

Astfel, respingerea cererii privind acordarea sumelor prevăzute de articolele menţionate formulată de un angajator deţinând statutul juridic de societate comercială, pe motiv că asociatul sau unul dintre asociaţi are calitatea de asociat într-o societate comerciala este lipsită de temei legal.

Pe de altă parte, instanţa de fond nu a luat în considerare că demisia persoanelor încadrate din rândul celor prevăzute de art. 85 alin. (1), (2) si (5) din Legea nr. 76/2002, cu modificările şi completările ulterioare, nu poate fi imputată angajatorilor respectivelor persoane, întrucât demisia, astfel cum s-a arătat pe larg în cererea de chemare în judecată, constituie un act unilateral de voinţă al salariatului.

În consecinţă, respectivilor angajatori nu le sunt incidente prevederile art. 85 alin. (4) din legea invocată, referitoare la obligaţia de restituire a sumelor încasate pentru fiecare persoană pentru care a încetat raportul de muncă sau de serviciu anterior termenului de 18 luni, plus dobânda de referinţă a Băncii Naţionale a României în vigoare la data încetării raporturilor de muncă sau de serviciu.

În acest context, ducerea la îndeplinire a măsurii 11.16, menţinută conform punctului 4 din încheiere, creează premisele efectuării de către ANOFM, prin agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă judeţene precum şi a municipiului Bucureşti, ce deţin atribuţii privind acordarea măsurilor de stimulare a ocupării forţei de muncă avute în vedere la această măsură, a unor demersuri nelegale şi neîntemeiate.

Nu în ultimul rând, în ce priveşte aplicarea greşită de către instanţa de fond a prevederilor art. 731 din Legea nr. 500/2002, cu modificările şi completările ulterioare, s-a solicitat să se reţină argumentele prezentate la pct. 2 din prezentul recurs.

Faţă de considerentele prezentate, instanţa de fond, cu nesocotirea şi aplicarea greşită a prevederilor legale care reglementează măsurile de stimulare a ocupării forţei de muncă finanţate din bugetul asigurărilor pentru şomaj, a respins în mod nelegal solicitarea ANOFM având ca obiect anularea măsurii II.16. din Decizie precum şi a punctului 4 din încheiere.

5. Instanţa de fond a respins în mod nelegal solicitarea având ca obiect anularea măsurii II.17. din Decizie precum şi a punctului 5 din încheiere

În ce priveşte reţinerile instanţei de fond referitoare la neînscrierea agenţiilor pentru ocuparea forţei de muncă avute în vedere de intimata-pârâtă la masa credală, potrivit cărora "pentru urmărirea debitorilor este obligatorie studierea de către agenţiile teritoriale din subordinea ANOFM a buletinului procedurilor de insolvenţă, chiar dacă aceasta nu a fost notificată de lichidator sau de către administratorul judiciar", acestea sunt eronate întrucât potrivit art. 99 alin. (1) şi art. 100 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, în urma deschiderii procedurii, administratorul judiciar va trimite o notificare tuturor creditorilor menţionaţi în lista depusă de debitor, de îndată şi, în orice caz, cu cel puţin 10 zile înainte de împlinirea termenului-limită pentru înregistrarea cererilor de admitere a creanţelor.

Referitor la aspectele privind termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a debitelor avute în vedere de intimata-pârâtă, invocate de ANOFM în cererea dedusă judecăţii, care este de 5 ani şi nu de 3 ani, astfel cum s-a considerat de către intimata-pârâtă, sunt esenţiale pentru stabilirea situaţiei de fapt şi de drept care a condus la dispunerea măsurii II.17. din Decizie şi se impuneau a fi avute în vedere de către instanţa de fond.

Faţă de considerentele prezentate, instanţa de fond, cu nesocotirea şi aplicarea greşită a prevederilor legale care reglementează recuperarea debitelor constituite la bugetul asigurărilor pentru şomaj şi a dispoziţiilor privind procedurile de prevenire o insolvenţei şi de insolvenţă a respins în mod nelegal solicitarea ANOFM având ca obiect anularea măsurii II.17. din Decizie precum si a punctului 5 din încheiere.

6. Instanţa de fond a respins în mod nelegal solicitarea având ca obiect anularea măsurii II.20. din Decizie precum şi a punctului 6 din încheiere

Rugăm onorata instanţă de control judiciar să reţină că cheltuielile de judecată constituie drepturi accesorii drepturilor care formează obiectul cererilor deduse judecăţii, reglementate de C. proc. civ., care se pot acorda inerent persoanelor participante în proces.

Astfel cum s-a argumentat pe larg în cererea dedusă judecăţii, nu se poate reţine că plata cheltuilelilor de judecată avute în vedere de către intimata-pârâtă în Decizie, a fost efectuată nelegal si în mod nejustificat, întrucât ANOFM, în considerarea statutului de instituţie publică de interes naţional, cu personalitate juridică, are obligaţia, de a duce la îndeplinire, în conformitate cu dispoziţiile actelor normative care reglementează executarea obligaţiilor de plata ale instituţiilor publice prevăzute în titluri executorii, obligaţiile dispuse în sarcina sa de către instanţele judecătoreşti, prin hotărârile judecătoreşti executorii, obligaţii care cuprind şi cheltuielile de judecată.

Pe de altă parte, având în vedere prevederile legale invocate de ANOFM pe larg în cererea de chemare în judecată şi ţinând seama că în situaţiile avute în vedere de intimata-pârâtă nu s-a constatat de către instanţele de judecată nerespectarea de către personalul ANOFM a prevederilor legale şi a procedurilor administrative aplicabile instituţiei, astfel după cum s-a demonstrat, este evident că nu se poate pune problema angajării răspunderii juridice a respectivului personal, cheltuielile de judecată la plata cărora instituţia a fost obligată în litigiile avute în vedere de către intimata-pârâtă încadrându-se în riscul normal al serviciului iar acordarea acestora, o prerogativă a puterii judecătoreşti.

Nu în ultimul rând, în ce priveşte aplicarea greşită de către instanţa de fond a prevederilor art. 731 din Legea nr. 500/2002, cu modificările şi completările ulterioare, s-a solicitat a se avea în vedere argumentele prezentate la pct. 2 din prezentul recurs.

Faţă de considerentele prezentate, instanţa de fond, cu nesocotirea şi aplicarea greşită a prevederilor legale invocate la capatul de cerere având ca obiect anularea măsurii II.20. din Decizie precum şi a punctului 6 din încheiere, a respins în mod nelegal solicitarea ANOFM.

Pentru toate considerentele arătate, a solicitat instanţei de control judiciar admiterea recursului, casarea sentinţei civile nr. 1429/12.04.2019 pronunţată în Dosarul nr. x/2015 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, şi, în rejudecare, admiterea acţiunii promovată de ANOFM astfel cum a fost formulată.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând criticile invocate în recurs raportat la sentinţa atacată şi la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia contestata nr. 08/10.07.2015 a Curţii de Conturi a României Departamentul V-Direcţia 1 s-au dispus in sarcina reclamantei Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM) mai multe masuri pentru înlăturarea neregulilor constatate.

Astfel la pct. I.8. din decizia atacata s-a dispus "Identificarea şi clarificarea situaţiei veniturilor care provin din creanţe neîncasate aferente anilor precedenţi, stabilirea vechimii acestor creanţe prin încadrarea în termenul legal de prescripţie pentru creanţe fiscale, având în vedere inclusiv încheierea unui protocol de colaborare între ANOFM şi ANAF în acest sens.

Organizarea evidenţei analitice a creanţelor de încasat pe plătitori persoane juridice şi fizice şi structurarea acestora pe vechimi, conform cu normele legale în vigoare, pentru a identifica contribuabilii cu restanţe la bugetul asigurărilor pentru şomaj şi a asigura încasarea de la aceştia a sumelor restante.

Identificarea împreună cu unităţile teritoriale ale ANAF a mijloacelor şi căilor de atragere la bugetul asigurărilor pentru şomaj a creanţelor rămase de încasat din anii precedenţi, având în vedere că unele dintre acestea erau deja prescrise la finele anului 2014 inclusiv stabilirea persoanelor responsabile de prescrierea acestor creanţe fiscale".

În cadrul acţiunii desfăşurate la ANOFM, echipa de audit a constatat nerealizarea unor venituri la bugetul asigurărilor pentru şomaj, ca urmare a neîncasării unor drepturi de creanţă din anii precedenţi.

Astfel, la data de 31.12.2014, drepturile constatate de încasat provenind din contribuţii raportate prin contul de execuţie centralizat au fost în sumă de 2.049.468.259 RON şi s-a consemnat faptul că, potrivit raportărilor efectuate de agenţiile teritoriale, la data de 31.12.2014, între drepturile constatate de încasat raportate de ANOFM prin contul de execuţie şi sumele confirmate de unităţile teritoriale ale ANAF (la solicitarea agenţiilor teritoriale) se menţine o diferenţă între cele două evidenţe, în sumă de 1.011.701.610 RON care provine în cea mai mare parte de la un număr de 8 agenţii teritoriale, din care AMOFM Bucureşti deţine o pondere de 95%.

Din analiza situaţiilor financiare centralizate la nivelul ANOFM, pe baza datelor transmise de agenţiile teritoriale, a rezultat şi faptul că aceste creanţe nu sunt evidenţiate detaliat, pe structura şi vechimea drepturilor constatate de încasat, analitic, pe plătitori persoane fizice şi juridice, necunoscându-se situaţia reală a acestora, precum şi dacă sumele respective se mai află sau nu în termenul legal de prescripţie.

Măsura de la pct. 1.8 din decizie vizează nerealizarea unor venituri la bugetul asigurărilor pentru şomaj, ca urmare a neîncasării unor drepturi de creanţă din anii precedenţi.

Instanţa de fond a stabilit legalitatea măsurii şi a înlăturat ca neîntemeiate susţinerile reclamantei făcute în sensul că nu ar avea atribuţii in acest sens. A reţinut instanţa de fond că din dispoziţiile art. 6 alin. (6) lit. k) şi p) din Legea nr. 202/2006 rezultă că reclamanta are atribuţii legale nu numai cu privire la administrarea încasării veniturilor bugetului asigurărilor pentru şomaj şi administrarea acestui buget dar şi în ceea ce priveşte realizarea executării silite a creanţelor aflate în administrarea sa.

Această măsură a fost dispusă pentru înlăturarea abaterii referitoare la nerespectarea prevederilor legale privind urmărirea încasării veniturilor bugetului asigurărilor pentru şomaj în anul 2014, provenind din contribuţii ale angajatorilor şi angajaţilor în sumă totală de 2.049.468.259 RON, pentru care nu se cunoaşte componenţa analitică a acestora pe plătitori şi pe vechimi.

Contrar celor susţinute de recurentă, instanţa de fond a stabilit, faptul ca în calitate de ordonator principal de credite, atribuţie delegată de Ministrul Muncii Solidarităţii Sociale şi Familiei, Preşedintele Agenţiei Naţionale, întocmeşte contul de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat precum şi situaţiile financiare trimestriale şi anuale (art. 20 alin. (1) din Legea iu: 202/2006, art. 22 alin. (1) lit. i) din Legea 202/2006).

Dispoziţiile art. 12, art. 22 alin. (2) din Legea nr. 500/2002, art. 2 alin. (2) lit. a), art. 18 din Legea nr. 82/1991, Ordinul M.F.P. nr. 1917/2005, impun obligaţia de a organiza evidenţa acestor drepturi de încasat pe surse de provenienţă, pentru a asigura informaţii cu privire la încasarea veniturilor şi a permite analizarea cauzelor care au determinat neîncasarea sumelor la termen, astfel încât datele raportate prin contul de execuţii prin bilanţul contabil, să reflecte realitatea patrimonială.

Referitor la măsurile de Ia pct. 11.14,11.18 şi 11.19 din Decizie, se reţine că recurenta nu contestă legalitatea şi temeinicia măsurilor şi nici nu formulează critici pe soluţia de fond, decât în ceea ce priveşte aspecte legate de incidenţa art. 731 din Legea nr. 500/2002 a finanţelor publice, considerând că la recuperarea prejudiciilor nu trebuie percepute dobânzi/penalităţi întrucât stabilirea prejudiciilor nu se face în baza celor stabilite de un organ de control, ci de către entitatea audiată.

Aceste aspecte au fost lămurite de instanţa de fond care a stabilit în mod corect că atâta vreme cât verificările urmau a fi efectuate la dispoziţia expresă a Curţii de Conturi, reclamanta acţionând în virtutea abilitării conferite prin decizia Curtii de Conturi, nu se poate reţine că prejudiciul nu a fost stabilit de organul de control competent.

Astfel, instanţa de fond a aplicat şi interpretat corect dispoziţiile art. 731 din Legea nr. 500/2002.

Măsura de la pct. II.15 vizează verificarea de către direcţiile de specialitate de la nivelul ANOFM a modului de îndeplinire a obligaţiilor asumate de către furnizorii de servicii de informare şi consiliere profesională, prin contractele încheiate cu agenţiile judeţene.

Faţă de cele reţinute de instanţa de fond, cu trimitere la soluţia pronunţată de ÎCCJ în dosarul nr. x/2015, susţinerile reclamantei în sensul că nu este necesară emiterea unei recomandări, sunt neîntemeiate. Recomandarea prevăzută în legislaţie nu reprezintă un simplu document, ci potrivit legii ar trebui să constituie documentul justificativ din care să rezulte că, urmare etapei de informare consiliere pentru care AJOFM Cluj a plătit servicii unui furnizor extern, şomerul a fost îndrumat în mod concret să obţină o altă calificare sau să îşi deschidă o afacere proprie.

Susţinerile recurentei referitoare la faptul că în speţă nu există prejudiciu în sarcina ANOFM întrucât "AJOFM Cluj este imitate cu personalitate juridică şi nu se impune extinderea verificărilor la nivelul tuturor agenţiilor teritoriale " nu pot fi reţinute.

Aceasta deoarece ANOFM este ordonatorul de credite ierarhic superior, care asigură atât aprobarea bugetelor entităţilor din subordinea sa. cât şi coordonarea, îndrumarea, monitorizarea şi controlul acestor entităţi, astfel încât sub toate aspectele ANOFM arc prerogativele instituţiei superioare care raportează prin situaţiile financiare centralizate toate cheltuielile efectuate de agenţiile teritoriale, deci inclusiv AJOFM Cluj.

Măsura de la pct. II.I6 a fost dispusă pentru înlăturarea abaterii referitoare la plata nelegală în sumă de 153.530 RON efectuată din bugetul asigurărilor pentru şomaj pentru stimularea angajatorilor care încadrează şomeri în muncă, pentru persoane care beneficiau în acelaşi timp de drepturi de pensii sau, într-o altă varianta, prin încetarea raporturilor de muncă înainte de termenul legal, şi reangajarea în altă societate comercială afiliată.

Recurenta critica soluţia de fond întrucât instanţa nu ar fi ţinut cont de prevederile Legii nr. 76/2002.

Recurenta omite scopul prevăzut de lege şi anume stimularea ocupării locurilor de muncă prin acordarea acestor subvenţii, deci suportarea din partea stalului a unui efort bugetar, scop ce nu a fost atins, întrucât angajatorii au menţinut locurile de muncă exact pe perioada încasării subvenţiei, ignorând obligaţiile impuse de lege, prin astfel de metode aparent legale.

Instanţa de fond a avut în vedere întreaga stare de fapt şi de drept şi nu s-a limitat la a analiza aspectele separate, ci într-un ansamblu mai larg de clemente de fapt care coroborate şi privite împreună vădesc intenţia angajatorilor de a eluda condiţiile impuse de dispoziţiile legale:

Astfel, corect a reţinut prima instanţă relevanţa faptului că acelaşi angajat era regăsit la o perioadă de câteva zile după demisie ca fiind angajat la o altă societate dar care avea legături cu prima, legături care constau în prezenţa aceluiaşi sau aceloraşi asociaţi la ambele societăţi, singuri sau împreună cu alţii, sau situaţia unor asociaţi distincţi dar membri ai aceleiaşi familii (cum rezultă din faptul că asociaţii au acelaşi nume de familie şi acelaşi domiciliu), sau societăţi cu aceleaşi elemente de identificare cum ar fi sediu, numere de telefon, etc.

A mai reţinut prima instanţă că într-un număr de câteva cazuri de la AJOFM Neamţ, controlul Curţii de Conturi a relevat faptul că semnăturile persoanelor din documentele agenţiei teritoriale şi cele de pe contractele de munca, nu coincid, ceea ce este de natură să ridice serioase îndoieli în privinţa autenticităţii lor şi a împrejurării dacă persoanele respective au cunoştinţă la ce angajator sunt angajate în drept, existând posibilitatea ca numele lor să fie folosit în mod nelegal pentru a se primi sume de la bugetul asigurărilor pentru şomaj.

Atfel, în mod corect a reţinut prima instanţă că fiecare dintre aceste aspecte nu sunt relevante ut singuli ci doar în măsura in care sunt privite împreună şi sunt raportate la rezultatul final care constă în aceea că în acest context de subvenţia acordată de lege a beneficiat nu doar angajatorul iniţial ci şi un alt angajator.

Rezultă, aşadar că acţiunile societăţilor comerciale în cauză au urmărit eludarea legii pentru a obţine în cascadă subvenţia respectivă iar faptul presupusei demisii a angajaţilor nu au fost decât un artificiu care să le permită primelor societăţi o justificare formală pentru a nu restitui sumele primite cu litiu de subvenţii daca nu se respectase termenul de 18 luni în care erau obligaţi legal să menţină raportul de muncă.

Referitor la măsura de Ia pcl. II.17 din Decizie, instanţa a reţinut că măsura dispusă de Curtea de Conturi a României este corectă şi vizează atribuţiile de control ale reclamantei cu privire la agenţiile subordonate.

Sunt nefondate criticile recurentei cu trimitere la art. 99 alin. (1) şi art. 100 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, referitoare la obligaţiile administratorului judiciar de a notifica toţi creditorii pentru înscrierea la masa credală, iar nu obligaţia de a urmări buletinele procedurii de insolvenţă, întrucât în mod legal instanţa de fond a stabilit în conformitate cu prevederile art. 42 alin. (10) din Legea nr. 85/2014, publicarea actelor de procedură sau, după caz, a hotărârilor judecătoreşti în Buletinul procedurilor de insolvenţă înlocuieşte, de la data publicării acestora, citarea, convocarea şi notificarea actelor de procedură efectuate individual.

În privinţa sumelor prescrise sau a celor pentru care nu au fost efectuate toate demersurile legale în vederea recuperării, în mod corect a reţinut prima instanţă că nu o exonerează de răspundere pentru neurmărirea modului în care agenţiile teritoriale îşi urmăresc şi încasează debitele din evidenţa acestora, unele cu o vechime cu mult peste 5 ani. De altfel, aceste debite nu s-au urmărit sistematic nici de către agenţiile teritoriale şi nici de ANOFM iar dovada faptului pozitiv contrar nu s-a făcut în cauză.

De asemenea, în mod corect a reţinut prima instanţă că deşi au fost încasate sume în afara termenului de prescripţie, ele fiind achitate de debitori de bunăvoie, acestea nu justifică nedepunerea diligenţelor în vederea recuperării sumelor în interiorul termenului de prescripţie.

Măsura de la pct. II.20 din Decizia contestată, a fost dispusă pentru înlăturarea abaterii constând în plata nejustificată din credite bugetare, în anul 2014 reprezentând cheltuieli de judecată stabilite prin hotărâri rămase definitive şi irevocabile pronunţate de instanţele de judecată, fără să se analizeze cauzele care au determinat aceste obligaţii de plată şi fără să se identifice eventualele persoane responsabile care au generat situaţiile respective.

Recurenta apreciază că plăţile au fost legal efectuate, în baza hotărârilor judecătoreşti, încadrându-se în riscul normal al serviciului.

Or, contrar celor susţinute de recurentă, instanţa de fond a lămurit natura măsurii, a obligaţiei ce îi revine acesteia, în sensul că pârâta nu contesta că prin hotărârile judecătoreşti enumerate s-a dispus obligarea ANOFM la cheltuieli de judecată, însă problema în litigiu este că prin hotărârile instanţelor pronunţate a fost obligată reclamanta la cheltuieli de judecată provenind din litigii în care instanţele de judecată au constatat fie neonorarea obligaţiilor ANOFM, fie nelegalitatea unor acte administrative emise de către cei împuterniciţi în acest sens.

Ceea ce a constatat Curtea de Conturi este tocmai inacţiunea reclamantei în vederea stabilirii cauzelor care au generat aceste plăţi şi a persoanelor responsabile, iar nu faptul că a pus în executare hotărâri judecătoreşti.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă împotriva sentinţei civile nr. 1429 din 12 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 18 noiembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.