State audit measures challenging agricultural land concession terms and investment monitoring obligations

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 09.09.2015, sub nr. x/2015, reclamanta Agenţia Domeniilor Statului a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, anularea încheierii nr. 37/18.08.2015 emisă de pârâtă.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1925 din 6 iunie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

3. Primul recurs exercitat în cauză

Împotriva sentinţei nr. 1925/06.06.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a promovat recurs reclamanta Agenţia Domeniilor Statului, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 01 ianuarie 2017, sub nr. x/2015.

4. Hotărârea de casare a instanţei de recurs

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 1690 din 28 martie 2019, a admis recursul formulat de Agenţia Domeniilor Statului împotriva sentinţei civile nr. 1925 din 06 iunie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal,a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Instanţa de recurs a reţinut ca fiind întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., iar conform îndrumărilor acesteia instanţa de fond urma să examineze toate cererile şi argumentele invocate de reclamantă prin acţiune şi de pârâtă prin întâmpinare.

În rejudecare cauza a fost înregistrată la 27.05.2019 sub nr. x/2015*.

5. Hotărârea instanţei de fond, pronunţată în rejudecare

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-veche, prin sentinţa nr. 70 din 03 martie 2020, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta Agenţia Domeniilor Statului, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, şi, în consecinţă,

A anulat în parte încheierea nr. 37/18.08.2015 emisă de Curtea de Conturi a României, cu privire la următoarele măsuri:

- Măsura I.7. din Decizia nr. X/D18/02.07.2015 emisă de Curtea de Conturi, referitoare la contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 52 din 18.10.2000 şi nr. 1 din 07.03.2001 privind S.C. Unirea Mănăstirea S.A. şi S.C. Tohani S.A., referitoare la intensificarea de către ADS a activităţii de monitorizare a contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni şi a contractelor de concesiune, având în vedere aspectele constatate urmare a controlului efectuat, inclusiv pentru cele prezentate la pct. 1.2. din constatări;

- Măsura I.2 din Decizia nr. X/D18/02.07.2015 emisă de Curtea de Conturi, referitoare la contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 1/07.03.2001 privind S.C. Tohani S.A. referitoare la modalitatea prin care cumpărătorul S.C. Tohani S.A. şi-a realizat angajamentul investiţional asumat prin Contractul de vânzare cumpărare acţiuni nr. x/07.03.2001, precum şi luarea de măsuri sub aspectul prezentat la pct. 1.3. din constatări.

A respins cererea reclamantei Agenţia Domeniilor Statului referitoare la anularea în parte a Deciziei nr. X/D18/02.07.2015 emisă de pârâta Curtea de Conturi în privinţa anulării măsurilor identificate ca fiind nr. I.3; I.4; I.5; I.6; II.1; II.2; II.3; II.4; II.7. din cuprinsul aceleiaşi decizii a Curţii de Conturi.

A respins restul pretenţiilor reclamantei.

6. Calea de atac exercitată în rejudecare

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta Agenţia Domeniilor Statului şi pârâta Curtea de Conturi a României, criticând-o pentru nelegalitate.

6.1. Recursul reclamantei a fost întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., partea solicitând admiterea căii de atac astfel cum a fost formulată şi casarea în parte a sentinţei atacate, cu consecinţa admiterii în tot a cererii de chemare în judecată.

Referitor la măsurile I.6 şi II.4, privitoare la S.C. A. S.A. MEDGIDIA, arată că la încheierea Actului Adiţional nr. 1/10.04.2004 la Contractul de concesiune nr. x/22.04.2002, prin care s-a modificat partenerul contractual, respectiv B. cu S.C. A. S.A. Medgidia, a trebuit să pună în balanţă prevederile O.U.G. nr. 88/1997, aprobată de Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, din care rezultă că Asociaţiile sunt persoane juridice de drept privat fără scop lucrativ constituite cu scopul dobândirii de acţiuni emise la societăţile comerciale şi a optat pentru schimbarea partenerului contractual în ideea că se va reuşi recuperarea debitelor de la societatea comercială, având în vedere patrimoniul acesteia, dat fiind că în unele situaţii a reuşit înscrierea la masa credală a societăţii, cu debitele înregistrate de către partenerul contractual - asociaţie.

Noul contract de concesiune a fost încheiat cu B. Fvimed Medgidia, în calitate de Cumpărător al acţiunilor societăţii, dar ulterior, în data de 10.04.2004, S.C. A. S.A. s-a subrogat în toate drepturile şi obligaţiile C. ce decurg din prevederile Contractului de concesiune nr. x din 22.04.2002, prin încheierea şi semnarea actului adiţional nr. x din 10.04.2004.

Instanţa de fond nu a ţinut cont de prevederile legale care reglementează privatizarea, astfel că se impun următoarele precizări:

Privatizarea are ca scop vânzarea acţiunilor Statului Român către investitori interesaţi, sens în care reaminteşte că Statul Român a oferit spre vânzare un pachet de 1.264.935 acţiuni, reprezentând 79,19 % din capitalul social al A. S.A., deci nu se putea, la acel moment, ca S.C. A. S.A, unde Statul deţinea pachetul majoritar, să participe la privatizarea propriului pachet de acţiuni.

Schimbarea partenerului contractual, recomandată de către experţii Curţii de Conturi, Divizia controlului instituţiilor publice [...] şi administrării patrimoniului unor instituţii publice, prin procesul-verbal de constatare din 30.04.2004 se putea realiza doar după ce acţionarul majoritar nu mai este Statul Român, sens în care s-a întocmit Actul Adiţional nr. 1/10.04.2004, ştiut fiind că la acea dată acţionarul majoritar era B. "FVIMED" Medgidia, iar cazul invocat în întâmpinarea Curţii de Conturi se aplică în situaţia în care se privatizează pachete minoritare de acţiuni deţinute de către Statul Român.

Instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că la data întocmirii Actului Adiţional nu avea loc nicio negociere/renegociere a Contractului de vânzare cumpărare de acţiuni, ci se punea în discuţie, ca şi în alte cazuri similare, o problemă de natură economică, legată, pe de o parte, de aplicarea măsurilor dispuse prin procesul-verbal de constatare din 30.04.2004 încheiat de către Curtea de Conturi, prin care se recomanda tocmai schimbarea partenerului în sensul în care a fost întocmit Actul Adiţional nr. 1/10.04.2004 şi de precizările O.U.G. nr. 88/1997, aprobată de Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, din care rezulta ca B.. sunt persoane juridice de drept privat, fără scop lucrativ, constituite cu scopul dobândirii de acţiuni emise la societăţile comerciale, care se dizolvă când scopul pentru care au fost constituită a fost realizat, respectiv când acţiunile au fost plătite şi distribuite membrilor asociaţiei, iar, pe de altă parte, posibilitatea de a angaja ca partener în cadrul Contractului de concesiune a S.C. A. S.A., care cu toate dificultăţile economice desfăşura o activitate lucrativă şi avea un capital social care conferea posibilitatea plăţii/recuperarea debitelor reprezentând redevenţă şi realizarea investiţiilor în teren.

În ceea ce priveşte măsurile dispuse la punct. I.5, II.1, II. 3, II.4 şi II.7 din Decizia nr. X/D18/02.07.2015 referitoare la contractul de concesiune nr. x/07.11.2001, încheiat cu S.C. D. S.A., judeţul Prahova, arată că o parte din investiţiile prevăzute în acesta au fost efectuate în mod direct de către S.C. D. S.A., iar o parte de către S.C. Tohani S.A. în baza Contractului de mandat nr. x/15.01.2003 prin care S.C. Tohani S.A. este împuternicită de către S.C. D. S.A. să efetueze investiţiile prevăzute la punctul 7.1.16. din contract. În Contractul de mandat nr. x/15.01.2003 se menţionează că "sumele cheltuite să fie recuperate de către mandatară de la mandantă pe măsura efectuării investiţiilor prevăzute".

Ca urmare, modul de recuperare a sumelor de către mandatară de la mandantă, nu intra în atribuţiile sale, obiectivul Statului român, reprezentat de E.., find efectuarea investiţiilor în teren, în cuantumul şi la termenele stabilite prin contract.

Mai susţine recurenta şi că intimata-pârâta a dispus măsurile respective în considerarea unui act normativ care era abrogat la data încheierii Contractului de concesiune nr. x/07.11.2001, respectiv O.U.G. nr. 198/1999.

Cu privire la măsura II.2 arată că nerepunerea pe rol a Dosarului nr. x/2004 nu este cauza producerii şi nerecuperării prejudiciului, iar această măsură era inoportună şi inutilă în condiţiile în care contractul de concesiune nr. x/18.10.2000 constituia titlu executoriu.

În conformitate cu O.U.G. nr. 64/2005 art. 1 alin. (2) "dispoziţiile cap. VIII, IX şi X din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/1998 privind valorificarea unor active bancare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică şi Agenţiei Domeniilor Statului în calitate de instituţie implicată în procesul de privatizare." De asemenea, la art. 3 se prevede că "procedurile cuprinse în dispoziţiile legale menţionate la art. 1 alin. (2) se aplică şi în cazul contractelor încheiate de Agenţia Domeniilor Statului cu partenerii contractuali, având ca obiect orice formă de exploatare eficientă a terenurilor cu destinaţie agricolă."

Mai mult, potrivit articoului unic, alin. (1) din Legea nr. 94/2010, "dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică şi Agenţiei Domeniilor Statului în calitate de instituţie implicată în procesul de privatizare, iar la art. 2 din Legea nr. 94/2010 se dispune că "toate contractele încheiate de Agenţia Domeniilor Statului constituie titluri executorii".

Aşadar, dispoziţiile Legii nr. 190/2004 coroborate cu dispoziţiile O.U.G. nr. 64/2005 devin aplicabile tuturor contractelor de concesiune, în baza cărora deţine o creanţă, ce urmează a fi recuperată.

Pe de altă parte, chiar Curtea Constituţională prin Deciziile nr. 719/2006, nr. 380/2007 şi nr. 708/2007 a constatat că dispoziţiile O.U.G. nr. 64/2005 sunt constituţionale, arătând că o lege nouă "este aplicabilă de îndată tuturor situaţiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi tuturor efectelor produse de situaţii juridice formate, după abrogarea legii vechi".

Ca urmare, nu mai era utilă şi oportună repunerea pe rol a dosarului nr. x/2004 în vederea obţinerii unui titlu executoriu al creanţei, atât timp cât ADS deţinea deja un titlu executoriu, reprezentat de contractul de concesiune.

6.2. Pârâta Curtea de Conturi a României şi-a întemeiat recursul pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantei ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivului de casare invocat a susţinut că hotărârea de fond pronunţată în rejudecare a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor legale incidente în speţă, respectiv dispoziţiile art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992, în continuare reluând prezentarea situaţiei de fapt şi a constatărilor echipei de control.

7. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată la data de 02.09.2020, recurenta-reclamantă Agenţia Domeniilor Statului a invocat excepţia nulităţii recursului pârâtei pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar pe fondul recursului a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat.

La data de 11.09.2020, recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României a formulat, la rândul său, întâmpinare la recursul reclamantei, solicitând respingerea acestuia ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond ca legală şi temeinică, iar la 01.10.2020 partea a formulat răspuns la întâmpinarea recurentei-reclamante, solicitând respingerea ca nefondată a excepţiei nulităţii recursului, invocată de recurenta-reclamantă, precum şi admiterea propriului recurs astfel cum a fost formulat.

La termenul de dezbateri din data de 04 noiembrie 2021, Înalta Curte a pus în discuţia contradictorie a părţilor excepţia nulităţii recursului pârâtei Curtea de Conturi a României, reţinând cauza în pronunţare pe excepţia invocată şi pe fondul recursurilor.

8. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Înalta Curte urmează a analiza, cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ., în condiţiile art. 489 alin. (2) raportat la art. 499 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului ridicată din oficiu.

8.1. Astfel, instanţa de control judiciar constată că recursul nu îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Din lecturarea susţinerilor recurentei-pârâte, rezultă că acesta a invocat formal motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă fără a evidenţia niciun element de nelegalitate a sentinţei atacate care să se poată încadra în motivul de casare menţionat.

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înţelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

În acest sens, este de subliniat faptul că prin dispoziţiile art. 489 C. proc. civ. se sancţionează cu nulitatea nemotivarea recursului, înţeleasă atât în contextul în care cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde nicio critică la adresa hotărârii atacate (ipoteza prevăzută la alin. (1) al articolului menţionat) dar şi în situaţia în care motivele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 (ipoteza prevăzută la alin. (2) al articolului).

Înalta Curte are în vedere faptul că noţiunea de motivare a recursului trebuie înţeleasă pornind de la trăsăturile specifice ale acestei căi de atac şi continuând, apoi, cu faptul că motivele de casare sunt expres şi limitativ prevăzute la art. 488 alin. (1) punctele1-8 C. proc. civ.

Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanţei de control judiciar competente examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Suplimentar celor arătate anterior, se impune a fi precizat faptul că obligaţia de motivare a recursului presupune concretizarea criticilor recurentului în raport de soluţia instanţei de fond, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancţiunea nulităţii recursului, în condiţiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Raportat cu cele reţinute, analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că deşi, la nivel formal, recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde o dezvoltare concretă a ipotezelor avute în vedere de legiuitor pentru reglementarea acestui motiv de casare.

Recurenta, după cum s-a expus la pct. 6.2 al prezentei decizii, s-a limitat la a reitera situaţia de fapt, conţinutul acţiunii, soluţia pronunţată de prima instanţă şi aspectele reţinute în cuprinsul Deciziei nr. X/D18/02.07.2015 la punctele I.2 fără, însă, a circumstanţa în niciun mod critica şi fără a motiva de ce instanţa de fond ar fi încălcat sau ar fi aplicat greşit normele de drept material incidente cauzei.

Această critică ar fi presupus, în primul rând, identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei şi apoi demonstrarea modului în care măsurile adoptate de instanţa fondului încalcă sau reprezintă o greşită aplicare a acestor norme de drept material.

Or, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greşeli de apreciere a situaţiei de fapt deduse judecăţii, instanţa de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material sau procesual.

O astfel de abordare nu satisface exigenţele art. 486 C. proc. civ., astfel că devin aplicabile dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., motiv pentru care va fi admisă excepţia nulităţii recursului.

8.2. Analizând sentinţa recurată prin prisma dispoziţiilor legale incidente, în raport de criticile invocate de recurenta-reclamantă Agenţia Domeniilor Statului şi de apărările formulate de intimata-pârâtă Curtea de Conturi prin întâmpinarea formulată în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că, în înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin violarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.

Referitor la măsurile I.6 şi II.4 recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, că schimbarea partenerului contractual a fost recomandată prin procesul-verbal de constatare din 30.04.2004 încheiat de către Curtea de Conturi, aşa încât Actul Adiţional nr. 1/10.04.2004 a fost încheiat în sensul acestor recomandări şi în conformitate cu precizările din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată de Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, reţine că nu poate fi primit acest motiv de nelegalitate, întrucât măsura dispusă a avut în vedere încălcarea prevederilor art. 62, alin. (2), lit. d), din) H.G. nr. 626/2001pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 268/200, din conţinutul căruia rezultă că era interzisă transmiterea de către E.. a dreptului de exploatare asupra terenului către o societate aflată în reorganizare judiciară sau faliment.

Faptul că în urma unui control anterior al Curţii de Conturi s-a recomandat schimbarea partenerului contractual, nu scutea pe recurenta-reclamantă de obligaţia de a respecta dispoziţiile 62 alin. (3) lit. d) din H.G. nr. 626/2001, aşa încât noul partener să fie selectat dintre persoanele juridice care îndeplineau toate condiţiile impuse de lege pentru a obţine calitatea de concesionar.

În ceea ce priveşte măsurile dispuse la punct. I.5, II.1, II. 3, II.4 şi II.7 din Decizia nr. X/D18/02.07.2015 referitoare la contractul de concesiune nr. x/07.11.2001, încheiat cu S.C. D. S.A., judeţul Prahova, o primă critică se referă la faptul că, în ceea ce priveşte măsurile dispuse cu privire la redevenţa pentru terenul neagricol, măsurile au fost dispuse în considerarea unui act normativ care era abrogat la data încheierii contractului de concesiune.

Înalta Curte constată că în decizia contestată s-a reţinut, în esenţă, că deşi contractul de concesiune nr. x/7.11.2001 a fost încheiat pentru suprafaţa de 2092 ha teren agricol şi pentru suprafaţa de 229 ha teren neagricol, pentru această din urmă suprafaţă s-a menţionat că "nu se datorează redevenţă", aceasta fiind stabilită abia prin actul adiţional nr. x/18.08.2005. Practic, ceea ce i s-a imputat recurentei-reclamante este încheierea unui contract de concesiunea pentru o suprafaţă de 229 ha teren fără a fi stabilită obligaţia concesionarului de a plăti redevenţa, reţinând-se încălcarea dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 219/1998 şi cele ale art. 4 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 198/1999, preluate de Legea nr. 268/2001 şi H.G. nr. 626/2001, în sensul că nu există o diferenţă de tratament juridic între terenurile concesionate după cum acestea sunt agricole sau neagricole.

Se constată astfel că obligaţia încasării redevenţei a fost reţinută prin raportare la mai multe acte normative, iar în ceea ce priveşte dispoziţiile din O.U.G. nr. 198/1999, abrogată prin Legea nr. 268/2001, s-a făcut precizarea că dispoziţiile avute în vedere au fost preluate de actul normativ prin care aceasta a fost abrogată, critica nefiind întemeiată.

Cu privire la obligaţiile referitoare la îndeplinirea angajamentului investiţional pentru dezvoltarea exploataţiei, stabilit în contractul de concesiune nr. x/7.11.2001, recurenta-reclamantă susţine că o parte din investiţii au fost făcute de către S.C. Tohani S.A., iar o parte de către S.C. D. S.A., în baza contractului de mandat nr. x/15.01.2003, nefiind obligaţia sa de a urmări modul de recuperare a sumelor de către mandatară de la mandată.

Critica este neîntemeiată, întrucât obligaţia stabilită în sarcina recurentei se referă la verificarea modului de realizare a angajamentului investiţional asumat prin contractul de concesiune, reţinând-se că deşi pentru anul 2002 au fost prezentate documente referitoare la executarea unor lucrări şi prestarea unor servici, nu rezultă că beneficiarul acestora ar fi fost S.C. Tohani S.A. şi că pentru anii investiţionali 2003, 2004, 2005, 2006 şi 2007 nu au fost prezentate documente din care să rezulte realizarea investiţiilor, aşa cum au fost prevăzute în contract.

Înalta Curte reţine că obligaţia recurentei-reclamante era aceea de a urmări şi a confirma realizarea angajamentul investiţional asumat de către S.C. D. S.A. prin contractul de concesiune.

Prin contractul de mandat nr. x/15.01.2003, încheiat fără acordul Agenţiei Domeniului Statului, concesionarul S.C. D. S.A. a mandatat societatea privatizată S.C. Tohani S.A., care era de fapt beneficiara investiţiilor, să realizeze aceste investiţii, urmând să achite contravaloarea acestora.

În condiţiile în care, pentru a se justifica realizarea investiţiilor, au fost prezentate documente cu privire la achiziţionarea de diverse bunuri şi servicii de către societatea privatizată, recurenta-reclamantă avea obligaţia de a verifica dacă acestea au fost utilizate pentru realizarea lucrărilor de investiţii prevăzute în contract şi, în caz afirmativ, dacă S.C. D. S.A. a achitat către S.C. Tohani S.A. contravaloarea acestora, în lipsa acestor verificări neputându-se conchide că investiţiile au fost realizate.

Ca urmare, obligaţia stabilită prin decizia contestată nu se referă la verificarea îndeplinirii obligaţiilor asumate de părţile din contractul de mandat nr. x/15.01.2003, aşa cum afirmă recurenta-reclamantă, ci se referă verificarea îndeplinirii angajamentului investiţional asumat de către S.C. D. S.A. prin contractul de concesiune, context în care, aste esenţial să se verifice decontarea de către concesionar a pretinselor lucrări, atât timp cât din documentele prezentate reieşea că cheltuielile au fost efectuate de însuşi beneficiarul acestor investiţii, respectiv S.C. Tohani S.A.

În fine, în ceea ce priveşte criticile referitoare la respingerea contestaţiei împotriva măsurii II.2 din decizie, Înalta Curte reţine că, în esenţă, recurenta-reclamantă susţine că, în condiţiile în care contractul de concesiune nr. x/2000 constituie titlu executoriu în temeiul O.U.G. nr. 64/2005, recuperarea sumelor neachitate de către concesionar se poate face direct pe calea executării silite, nefiind necesar obţinerea unui titlu executoriu, aşa încât, prin faptul că s-a constatat perimarea cererii de chemare în judecată din dosarul nr. x/2004, nu a produs niciun prejudiciu.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reţine ca fiind nefondată critica formulată, întrucât de esenţa acestei măsuri este faptul că nu a fost recuperat prejudiciul constând în sumele datorate cu titlu de redevenţă de către B., respectiv suma de 948.808,98 RON, calculată până la data de 5.05.2004.

Altfel spus, în condiţiile în care prejudiciul nu a fost recuperat, aspectele vizând caracterul de titlu executoriu al contractului de concesiune, afirmat de către recurenta-reclamantă şi neacceptat de către B. şi intimata-pârâtă, precum şi cele vizând necesitatea existenţei unui alt titlu executoriu, reprezentat de o hotărâre judecătorească, sunt fără relevanţă în ceea ce priveşte legalitatea măsurii.

9. Temeiul legal al soluţiei adoptate de instanţa de recurs

Pentru argumentele expuse la pct. 8 din prezenta decizie, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului, invocată de recurenta-reclamantă prin întâmpinare.

Constată nulitatea recursului formulat de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva sentinţei nr. 70 din 3 martie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Respinge recursul formulat de reclamanta Agenţia Domeniilor Statului împotriva sentinţei nr. 70 din 3 martie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 18 noiembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.