Tax Authorities Lose VAT and Corporate Tax Reassessment Challenge; Deductions and Advance Payment Input VAT Upheld

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, anularea Deciziei nr. 1889 din 27.09.2016 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Serviciul Soluţionare Contestaţii şi anularea în parte a Deciziei de Impunere nr. x din 01.03.2016 şi Raportului de Inspecţie Fiscală nr. x din 01.03.2016, cu privire la suma de 2.049.114 RON, reprezentând TVA şi impozit pe profit suplimentar, împreună cu accesoriile fiscale aferente.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 46 din 7 februarie 2020, a admis cererea formulată de reclamantă şi a anulat Decizia nr. 1889/27.09.2016 emisă de DGRFP Ploieşti-Serviciul Soluţionare Contestaţii.

Totodată, a anulat în parte Decizia de impunere nr. x din 1.03.2016 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x/1.03.206 cu privire la suma de 2.049.114 RON, reprezentând:

- 234.236 RON-impozit pe profit suplimentar

- 250.061 RON-dobânzi aferente impozitului pe profit suplimentar

- 105.259 RON-penalităţi de întârziere aferente impozitului pe profit suplimentar

- 755.063 RON-TVA suplimentară

- 498.272 RON-dobânzi aferente TVA suplimentară

- 206.223 RON-penalităţi de întârziere aferente TVA suplimentară.

De asemenea, a obligat, în solidar, pârâtele la plata sumei de 7050 RON, cheltuieli de judecată, către reclamantă, din care 7000 RON onorarii de expertiză şi 50 RON taxă judiciară de timbru.

3. Recursurile exercitate

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, invocându-se motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 din cod.

3.1. Recursul formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti

Din perspectiva motivelor de nelegalitate întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. (6) C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că motivarea soluţiei instanţei de fond s-a făcut exclusiv în considerarea celor susţinute de reclamantă, dând acestora o valoare absolută.

De asemenea, instanţa de fond s-a limitat la invocarea exclusivă a unei singure probe, respectiv expertiza contabilă/expertiza construcţii civile şi industriale.

Potrivit disp. art. 330 C. proc. civ., expertiza cuprinde numai o opinie de specialitate, dar în aprecierea probelor intervine raţionamentul judecătorului, căruia îi revine rolul de a le valoriza în raport cu toate circumstanţele cauzei.

Dezvoltând motivele de nelegalitate întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu privire la TVA aferentă avansului pentru cumpărarea unui imobil de la S.C. B. S.R.L., recurenta-pârâtă susţine că prima instanţă a ignorat că legiuitorul condiţionează acordarea dreptului de deducere a TVA de îndeplinirea atât a cerinţelor de fond, cât şi a cerinţelor de formă, îndeplinirea cerinţelor de fond reglementează însăşi existenţa dreptului de deducere, iar cele de formă condiţiile de exercitare a acestuia.

Pentru a avea drept de deducere a TVA aferentă unui bun, persoana impozabilă este datoare să facă dovada achiziţionării bunului, respectiv a obţinerii lui, ca urmare a unei operaţiuni de livrare, efectuată sau care urmează să fie efectuată de o altă persoană impozabilă, operaţiune cuprinsă în sfera de aplicare a TVA.

În speţă, nu au fost îndeplinite clauzele promisiunii de vânzare-cumpărare, încheiată la data de 15.02.2014, în sensul că nu a fost achitată de către reclamanta-cumpărătoare diferenţa de preţ în sumă de 1.020.000 RON, până la data de 30.06.2014 şi nu a fost încheiat un contract de vânzare-cumpărare în formă autentică, dar nici nu s-a restituit avansul de 1.000.000 RON încasat de către promitentul vânzător.

Societatea vânzătoare a intrat în insolvenţă la 11.05.2015, iar intimata-reclamantă nu s-a înregistrat la masa credală cu creanţe de încasat.

Este adevărat că avansul nu s-a materializat într-o livrare/achiziţie, transferul dreptului de proprietate nu s-a realizat şi nu s-a restituit avansul plătit, astfel că reclamanta nu are drept de deducere a TVA asupra sumei de 193.548 RON.

Acordarea dreptului de deducere a TVA este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a cerinţelor de fond şi de formă, iar deţinerea unei facturi care conţine informaţiile obligatorii prevăzute de art. 155 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal este necesară dar nu suficientă pentru a beneficia de exercitarea dreptului de deducere a TVA, fiind necesar să se justifice dacă bunurile/serviciile achiziţionate pe bază de factură sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile ale societăţii pentru a se putea stabili legătura de cauzalitate dintre bunurile achiziţionate şi contrapartida obţinută.

Referitor la TVA aferentă unor facturi emise de S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L. şi S.C. E. S.R.L., în privinţa cărora organele fiscale au concluzionat că se impune reconsiderarea operaţiunilor, recurenta-pârâtă susţine nelegalitatea sentinţei de fond, prin aplicarea disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prima instanţă a arătat în mod greşit că investiţiile au dus la creşterea nivelului veniturilor, că activitatea de la sediul din F. nu s-ar fi putut desfăşura în lipsa investiţiilor efectuate şi că nu există obligativitatea obţinerii unei autorizaţii de construire, întrucât prevederile art. 3 lit. d) din Legea nr. 50/1991 nu sunt aplicabile.

Recurenta-pârâtă susţine că, în conformitate cu prevederile Legii nr. 50/1991, pot fi executate lucrări de construcţii şi împrejmuiri de terenuri numai pe baza unei autorizaţii de construire, la solicitarea titularului unui drept real asupra unui imobil-teren şi/sau construcţii - identificat prin număr cadastral.

Pentru investiţiile (gard din beton cu fundaţie şi depozit), reclamanta trebuie să deţină autorizaţie de construire, precum şi procese-verbale de recepţie a lucrărilor.

În aceste condiţii, reclamanta nu a dovedit că are drept de proprietate asupra investiţiilor, nefăcând dovada obţinerii autorizaţiei de construire.

Din punct de vedere fiscal, cheltuielile cu investiţiile se recuperează prin deducerea amortizării, dacă acestea sunt utilizate în producţia, livrarea de bunuri sau prestarea de servicii.

Aceste bunuri reprezintă imobilizări corporale, potrivit OMFP nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, a căror valoare se recuperează prin amortizare, potrivit disp. pct. 110 şi pct. 111 din ordin.

3.2. Recursul formulat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, în nume propriu şi pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, pentru motivele de nelegalitate întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În privinţa TVA în sumă de 193.548 RON aferentă avansului pentru cumpărarea unui imobil de la S.C. B. S.R.L., pentru care nu s-a acordat dreptul de deducere a TVA, recurentele-pârâte consideră că plata avansului nu a constituit o investiţie iniţială, nu s-a finalizat cu achiziţia unui bun şi nu a fost înregistrată de societate ca investiţie în curs, nu reprezintă comandarea/solicitarea unui studiu de fezabilitate, iar faptul că timp de doi ani de la încheierea contractului şi plata avansului, contribuabilul nu a întreprins nicio măsură pentru recuperarea avansului sau plata diferenţei în vederea achiziţiei bunului, nu denotă intenţia declarată a persoanei de a desfăşura o activitate supusă TVA.

De asemenea, societatea nu a intrat niciodată în posesia bunului, nefiind exploatat pentru obţinerea de venituri.

Până la data de 29.02.2016 nu s-a respectat nicio clauză a antecontractului, în sensul că nu s-a plătit diferenţa de preţ şi nu s-a restituit avansul.

Cu privire la cauza INZO C-110/94 şi la prevederile Directivei 112/2006, acestea nu existau în cuprinsul Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi nu au legătură cu motivele şi temeiul de drept stabilite de inspecţia fiscală.

În ceea ce priveşte TVA în sumă de 210.165 RON, aferentă facturilor emise de S.C. C. S.R.L., recurentele-pârâte arată că reclamanta nu a prezentat avize de însoţire a mărfurilor sau alte documente care să probeze efectuarea transportului, în care să fie consemnate locul de încărcare/descărcare, ora şi data, numele delegatului şi nici certificate ori declaraţii de conformitate/calitate a mărfurilor.

Reclamanta nu poate fi absolvită de răspundere prin simpla înregistrare în evidenţa contabilă a facturilor emise de furnizor, aceasta având obligaţia să se informeze în legătură cu starea şi comportamentul fiscal al furnizorilor şi cu provenienţa mărfurilor tranzacţionate.

Înregistrarea în contabilitate a facturilor nu dovedeşte provenienţa legală a bunurilor, mijloacele de transport invocate în cuprinsul facturilor aveau o capacitate limitată şi nu puteau transporta o singură dată cantităţi între 36.223 kg şi 194.661 kg.

Aceste aspecte reprezintă indicii că operaţiunile de achiziţii de oţel beton nu se confirmă, facturile nu reprezintă documente justificative, iar prima instanţă a realizat o aplicare greşită a disp. art. 145 alin. (1) şi (2), art. 146 alin. (1) lit. a), art. 155 corob. cu art. 134 alin. (2), art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Cu privire la relaţia cu S.C. E. S.R.L., reclamanta a înregistrat în contabilitate şase facturi fiscale, pentru 3.445 m3 beton, în valoare de 652.336 RON, comparând cantităţile de beton trecute în facturi cu cele din cuprinsul avizelor s-a constatat o neconcordanţă în sensul că pe facturi este trecută cantitatea de 3.445 m3, iar pe avize 1.592,5 m3 de beton, astfel că reclamanta nu poate justifica cantitatea de 895,5 m3, iar în contabilitate a înregistrat 2.748 m3 beton.

Faţă de acestea, se invocă aplicarea greşită de către prima instanţă a dispoziţiilor Codul fiscal arătate mai sus.

Referitor la stabilirea TVA suplimentară în cuantum de 351.350 RON şi impozit pe profit suplimentar în cuantum de 234.236 RON aferente investiţiei realizată la sediul din F., judeţul Giurgiu, recurentele-pârâte susţin aplicarea greşită de către prima instanţă a prevederilor art. 24 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, prevederile OMFP nr. 3055/2009, art. 145 alin. (1), art. 134 alin. (1)-(2), art. 1341 alin. (6), art. 11 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 21 alin. (1), art. 19 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Cu privire la TVA se arată că organele fiscale nu au acordat drept de deducere, considerând că nu era exigibil, deoarece contractul de comodat pentru terenul pe care au fost edificate construcţiile nu este autentificat sau atestat de avocat; nu a fost intabulat în cartea funciară; nu a fost emisă autorizaţia de construire; nu a fost realizată recepţia lucrării şi declararea sa, construcţia nu este intabulată.

De asemenea, dreptul de superficie din contractul de comodat nu este intabulat şi înscris în cartea funciară, dreptul se află pe terenul aparţinând persoanei fizice G., nu s-au prezentat acte din care să rezulte că acesta a fost închiriat sau a fost pus la dispoziţie cu titlu gratuit.

Persoana fizică sus-menţionată este administrator al societăţii reclamante şi asociat unic, iar la celelalte societăţi care funcţionează în vecinătate este asociat şi administrator, de asemenea sediul social se află într-un imobil ce aparţine administratorului şi pus la dispoziţia societăţilor printr-un contract de comodat.

Reclamanta a înregistrat în contabilitate achiziţii de bunuri şi servicii de la S.C. D. S.R.L., S.C. C. S.R.L. şi S.C. E. S.R.L., însă nu s-a prezentat autorizaţia de construire în baza căreia s-au efectuat lucrările, pentru a se dovedi dacă acestea au fost prestate pentru societate sau pentru celelalte societăţi care îşi au sediul la aceeaşi adresă.

Reclamanta nu are punct de lucru unde s-au desfăşurat investiţiile, nu s-au prezentat procese-verbale de recepţie.

Cu privire la impozitul pe profit, în legătură cu cheltuielile înregistrate la F., se reiterează argumentele prezentate anterior şi, în plus se arată că investiţiile se recuperează din punct de vedere fiscal prin deducerea amortizării mijloacelor fixe, pentru determinarea profitului impozabil sunt deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, iar cheltuielile cu amortizarea au o deductibilitate limitată.

Recurentele-pârâte susţin că, după intrarea în legalitate respectiv, autentificarea contractului de comodat, obţinerea autorizaţiei de construire şi întocmirea procesului-verbal de recepţie, reclamanta va recupera investiţiile realizate, pe calea amortizării.

În ceea ce priveşte dobânzile şi penalităţile de întârziere în cuantum de 536.735 RON, instanţa de fond a stabilit în mod greşit că nu sunt datorate, însă pentru nevirarea la termen a obligaţiilor fiscale se datorează accesorii calculate conform prevederilor art. 119, art. 120, art. 1201 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Recurentele-pârâte critică şi dispoziţia instanţei de fond de obligare a acestora la 7.500 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii de expertiză şi taxă judiciară de timbru, faţă de faptul că reclamanta nu a câştigat definitiv procesul şi faţă de neanalizarea caracterului necesar şi rezonabil al cheltuielilor.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor formulate de pârâtele DGRFP Ploieşti şi AJFP Argeş, prin DGRFP Ploieşti

Analiza motivelor de casare

1. Cu privire la critica întemeiată pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Critica recurentei-pârâte DGRFP Ploieşti ce vizează casarea sentinţei de fond pentru nemotivare pentru faptul că argumentele s-au întemeiat pe susţinerile reclamantei şi concluziile rapoartelor de expertiză este nefondată.

Din cuprinsul considerentelor sentinţei atacate, se observă că judecătorul fondului a analizat susţinerile ambelor părţi şi, în final a optat, după arătarea argumentelor proprii, pentru admiterea acţiunii introductive, scop în care a omologat şi concluziile rapoartelor de expertiză, care sprijină soluţia şi apărările formulate de societatea reclamantă.

2. În ceea ce priveşte critica întemeiată pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

- TVA în sumă de 193.548 RON aferentă avansului pentru cumpărarea unui imobil de la S.C. B. S.R.L., pentru care nu s-a acordat drept de deducere

Recurentele-pârâte consideră că societatea reclamantă nu are drept de deducere asupra sumei sus-arătate, întrucât operaţiunea nu a fost destinată utilizării în scopul operaţiunilor taxabile.

În argumentarea punctului de vedere, recurentele-pârâte arată că nu s-a finalizat investiţia, nu s-a plătit diferenţa de preţ, reclamanta nu a intrat niciodată în posesia lucrului, societatea vânzătoare a intrat în insolvenţă, iar deţinerea unei facturi nu este suficientă pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA.

Înalta Curte reaminteşte disp. art. 1342 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, potrivit cărora, exigibilitatea taxei intervine la data la care se încasează avansul pentru plăţile în avans efectuate înainte de data la care intervine faptul generator, iar avansurile sunt definite ca plată parţială sau integrală a c/valorii bunurilor şi serviciilor, efectuată înainte de data livrării ori prestării acestora.

Reclamanta a achitat avansul în sumă de 1.000.000 RON plus TVA, în baza facturii nr. x/20.02.2014 emisă de S.C. B. S.R.L., care a fost înregistrată în evidenţa contabilă.

Din actele dosarului reiese faptul că reclamanta s-a înscris la masa credală a societăţii B., potrivit procesului-verbal al adunării creditelor din data de 15.09.2016, cu această creanţă ce reprezintă avansul achitat.

Recurentele-pârâte au refuzat dreptul de deducere a TVA pentru motivul că operaţiunea nu a fost destinată utilizării în scopul operaţiunilor taxabile ale reclamantei, deoarece nu s-a mai plătit restul din preţul vânzării şi societatea nu a intrat niciodată în posesia bunului.

Prin plata avansului, se face dovada că reclamanta a intenţionat să cumpere imobilul în scopul operaţiunilor sale taxabile, iar împrejurarea că ulterior nu s-a mai încheiat contractul de vânzare-cumpărare nu reprezintă un indiciu că societatea, în realitate, nu a avut niciodată intenţia să cumpere imobilul sau a încheiat promisiunea de vânzare-cumpărare în alte scopuri.

Înalta Curte constată că argumentele recurentelor-pârâte prin care au arătat că nu sunt aplicabile prevederile Directivei 112/2003 şi nici jurisprudenţa CJUE din cauza INZO - C110/94, pe motiv că nu erau prevăzute în Codul fiscal, sunt nepertinente, în raport de principiile dreptului european, de obligativitatea jurisprudenţei Curţii faţă de autorităţile naţionale, fie ele administrative, fie judecătoreşti şi de efectul direct al directivelor Uniunii Europene asupra legislaţiei naţionale.

Relevantă în cauză este şi jurisprudenţa CJUE exprimată prin hotărârea pronunţată în cauzele conexate C-660/16 şi C-661/16 Finanzamt Dachau versus H. şi I., prin care s-a stabilit că dreptul de deducere a TVA ia naştere şi persoana impozabilă care a plătit avans este îndreptăţită să exercite dreptul menţionat la acest moment, fără a trebui să se ţină cont de alte elemente de fapt, cunoscute ulterior, care face incertă realizarea livrării sau a prestaţiei în cauză.

Prevederile Directivei 2006/112/CE a Consiliului din 28.11.2006 sunt în acelaşi sens, art. 65 şi 167, fiind interpretate de către CJUE, prin faptul că dreptul de deducere a TVA aferente plăţii unui avans nu poate fi refuzat atunci când acest avans a fost plătit şi încasat şi, la momentul acestei plăţi, toate elementele pertinente ale viitoarei livrări puteau fi considerate ca fiind cunoscute de cumpărător, iar livrarea bunurilor apărea astfel ca fiind certă.

Prin urmare, în aceste condiţii, dreptul de deducere a TVA rămâne dobândit chiar dacă ulterior nu s-a mai încheiat contractul de vânzare-cumpărare, fiind de datoria organelor fiscale să dovedească existenţa unei alte realităţi decât cea care rezultă din probele administrate în dosar.

Prin urmare, instanţa de fond a decis în mod corect prin interpretarea şi aplicarea prevederilor legale în materie, respectiv a disp. art. 145, art. 146 şi art. 155 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, că reclamanta are drept de deducere a TVA pentru suma de 193.548 RON, critica urmând să fie respinsă ca nefondată.

- TVA aferentă achiziţiilor efectuate de reclamantă de la S.C. C. S.R.L. (210.615 RON) în septembrie 2012 şi de la S.C. E. S.R.L. (82.696 RON) în perioada 02.05.2012 - 27.09.2012

Recurentele-pârâte susţin că nu s-au prezentat alături de facturi şi alte documente care să ateste realitatea tranzacţiilor, respectiv avize de însoţire a mărfii, documente de transport, certificate de calitate, etc.

Recurentele-pârâte susţin că mijloacele de transport înscrise pe facturi au capacitate de transport limitată, iar cantităţile înscrise necesitau mijloace de transport adecvate şi, respectiv, există diferenţe în minus între cantităţile înscrise în facturi şi cele din avizele de însoţire a mărfii.

Înalta Curte reaminteşte şi cu această ocazie, dispoziţiile art. 145 alin. (2) lit. a), art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, conform cărora orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul unor operaţiuni taxabile şi că pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA persoana impozabilă trebuie să deţină o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 155 din Codul fiscal.

Se mai reţine că există o bogată jurisprudenţă a CJUE în materia dreptului de deducere a TVA, exemplificată de prima instanţă la paginile 35-37 din considerentele sentinţei de fond, conform căreia autoritatea fiscală nu poate refuza acest drept, pentru motivul că emitentul facturii sau unul dintre furnizori a săvârşit nereguli, fără ca acea autoritate să dovedească pe baza unor probe obiective că persoana impozabilă ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunea pentru care şi-a exercitat dreptul de deducere era în legătură cu o fraudă săvârşită de emitentul facturii sau de o altă persoană ce a acţionat anterior, pe lanţul de livrare.

În speţă, facturile în discuţie conţin toate informaţiile cerute de lege, iar prin administrarea probei cu cele două expertize, contabilă şi tehnică, s-a demonstrat realitatea operaţiunilor şi modul de aprovizionare de la cele două societăţi, în timp ce organele fiscale nu au probat existenţa vreunei fraude din partea reclamantei.

Având în vedere că principiul fundamental în materie de TVA est cel al neutralităţii, cerinţele de fond primează în raport cu cerinţele de formă, iar contribuabilului nu i se poate solicita îndeplinirea unor condiţii suplimentare pentru deducerea TVA, motiv pentru are criticile vor fi respinse ca nefondate.

- Stabilirea TVA suplimentară în cuantum de 351.350 RON şi impozit pe profit suplimentar în cuantum de 234.236 RON aferente investiţiei realizate la sediul din F., judeţul Giurgiu

Recurentele-pârâte susţin că sunt nedeductibile cheltuielile în sumă de 1.463.978 RON aferente achiziţiilor de bunuri şi servicii de la cele trei societăţi comerciale D. S.R.L., C. şi E. S.R.L., precum şi deducerea de TVA în sumă de 351.350 RON referitor la acelaşi achiziţii.

Motivele refuzului organelor fiscal îl reprezintă situaţia contractului de comodat pentru terenul pe care au fost edificate construcţiile care nu este autentificat sau atestat de avocat; dreptul de superficie acordat în baza contractului de mandat nu este intabulat sau înscris în cartea funciară; nu există autorizaţie de construire emisă pentru construcţiile realizate, concluzionându-se că nu s-a demonstrat dreptul de proprietate asupra investiţiilor efectuate la F..

Înalta Curte constată că reclamanta a prezentat documente justificative pentru prestările de servicii şi achiziţiei de bunuri în discuţie, constând în facturi, avize de expediţie, devize de lucrări şi contracte.

Reclamanta a realizat o platformă betonată, împrejmuită cu gard din beton cu fundaţie, pe teren aflându-se schele metalice, pompe, etc, mijloace de transport şi un depozit.

În ceea ce priveşte necesitatea obţinerii autorizaţiei de construire, din cuprinsul disp. art. 3 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, autorizaţia de construcţie este necesară pentru împrejmuirea spaţiilor publice.

Se mai reţine că deductibilitatea cheltuielilor, precum şi dreptul de deducere a TVA nu pot fi condiţionate de îndeplinirea unor alte obligaţii care nu sunt de natură fiscală.

Prin urmare, instanţa de fond a apreciat corect că reclamanta îndeplineşte condiţiile impuse de dispoziţiile art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal pentru deducerea TVA şi de disp. art. 21 alin. (1) din acelaşi act normativ pentru deductibilitatea cheltuielilor.

În plus, cele două expertize administrate în dosar, confirmă cele sus-menţionate, astfel cum a arătat şi prima instanţă, prin analizarea documentelor justificative depuse în cauză.

Din probele administrate în dosar, rezultă că reclamanta îşi desfăşoară activitatea în spaţiul unde au fost realizate investiţiile, iar din cuprinsul raportului de expertiză tehnică rezultă că lucrările erau necesare, deoarece în zona spaţiului unde se află sediul reclamantei nu există o regularizare a cursului de apă prin îndiguire sau alte protecţii de mal şi este risc de inundaţii.

Cât priveşte greşita înregistrare în contabilitate a investiţiilor realizate, aceasta nu este un motiv pentru refuzul deductibilităţii cheltuielilor sau deducerii TVA.

Faţă de acestea, urmează să se constate neîntrunirea motivelor de recurs în privinţa aspectelor analizate, dar şi cu referire la accesoriile în sumă de 536.735 RON, care nu sunt datorate de reclamantă ca urmare a nelegalităţii actelor administrativ-fiscale contestate.

- Referitor la criticile aduse soluţiei instanţei de fond prin care a obligat pârâtele la plata sumei în cuantum de 7.050 RON

Înalta Curte urmează să respingă ca nefondate motivele de nelegalitate expuse de recurentele-pârâte, în raport de disp. art. 451 C. proc. civ., neexistând niciun motiv pentru reducerea onorariilor celor două expertize, acestea fiind proporţionale cu valoarea şi complexitatea cauzei.

De asemenea, în temeiul disp. art. 451 alin. (4) C. proc. civ., cheltuielile de judecată ce au ca obiect plata taxelor judiciare de timbru nu pot fi micşorate.

Faţă de acestea, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., coroborat cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, recursurile vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş împotriva sentinţei nr. 46 din 7 februarie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2017, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 18 noiembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.