Tax record correction after judicial prescription of enforcement right: no contradiction with validity of administrative tax assessment and mandatory removal of principal debt and accessories

Şedinţa publică din data de 17 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a (veche) contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Societatea Energetică Electrica S.A. a formulat acţiune împotriva pârâtei A.N.A.F. - D.G.A.M.C, solicitând obligarea acesteia la corectarea evidenţei creanţelor fiscale, ţinută în baza art. 153 Codul de procedură fiscală, astfel încât aceasta să reflecte dezlegările date de instanţele judecătoreşti în litigiile dintre părţi, prin hotărâri ce au intrat în puterea lucrului judecat, respectiv prin: sentinţa civilă nr. 7030/26.05.2009 pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2008, irevocabilă din 13 noiembrie 2013 prin respingerea recursului ANAF; sentinţa civilă nr. 624/06.03.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2013, definitivă prin respingerea recursului ANAF de către ÎCCJ prin Decizia nr. 1295 din data de 26 martie 2018, sentinţa civilă nr. 1078/17.04.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2013, definitivă prin respingerea recursului ANAF de către ÎCCJ prin decizia nr. 380 din 5 februarie 2018.

În concret, pentru a regla fişa fiscală în sensul indicat la pct. 1, solicită obligarea ANAF la întocmirea acelor acte sau operaţiuni administrative de corecţie care să reflecte în fişa fiscală stingerea prin prescripţie a sumei de 16.915.950 RON reprezentând impozit pe profit înscrisă în Decizia 3/2008 ("Creanţa Principală") şi scoaterea din evidenţa fiscală a acesteia, să reflecte în fişa fiscală stingerea corespunzătoare a tuturor accesoriilor calculate de ANAF la Creanţa Principală (stinsă prin prescripţie), şi scoaterea din evidenţa fiscală a acestora (inclusiv suma de 30.777.354 RON înscrisă în Decizia 357/2008).

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1444 din 15 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a (veche) contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ca nefondată. A admis cererea formulată de reclamanta Societatea Energetică Electrica S.A. şi a obligat pârâta A.N.A.F. - D.G.A.M.C la corectarea evidenţei creanţelor fiscale, astfel încât aceasta să reflecte stingerea prin prescripţie a sumei de 16.915.950 RON, reprezentând impozit pe profit, înscrisă în Decizia nr. 3/2008, precum şi a tuturor accesoriilor aferente acestei sume, inclusiv suma de 30.777.354 RON, înscrisă în Decizia nr. 357/2008.

Totodată, a obligat pârâta să scoată aceste sume din evidenţa fiscală a reclamantei şi să plătească reclamantei suma de 33.079,75 RON, cheltuieli de judecată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, prin care a invocat, pe cale de excepţie, inadmisibilitatea obligării pârâtei la corectarea evidenţei creanţelor fiscale, solicitând admiterea recursului şi casarea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată şi nefundamentată.

A susţinut că este incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 134, art. 153 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură fiscală coroborat cu pct. 130.1 din Normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 92/2003.

În esenţă, după redarea conţinutului art. 153 alin. (1) şi art. 22 din Codul de procedură fiscală, a arătat că atât timp cât actul administrativ fiscal, respectiv Decizia de impunere nr. x/21.01.2008 si Decizia nr. 357/2008, nu au fost anulate acestea reprezintă titluri de creanţă, iar obligaţiile fiscale stabilite prin aceste titluri de creanţă nu pot fi "scoase" din evidenţele fiscale, aşa cum în mod inadmisibil a dispus instanţa de fond.

Mai mult, instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că suma de 16.915.950 RON reprezentând impozit pe profit a fost stinsă ca urmare a plăţilor curente efectuate de debitoare dar care au fost direcţionate sa stingă obligaţiile restante cele mai vechi, Serviciul Executare Silita nr. 1, prin Referatul nr. x/02.09.2009, a solicitat debitarea sumei de 16.915.950 RON şi transferarea în modulul SASE.

Reiterând situaţia de fapt a arătat că împotriva Deciziei de impunere nr. x/21.01.2003, a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/2008, a Deciziei de impunere nr. x/24.09.2008 şi a Deciziei de soluţionare a contestaţiilor nr. 118/22.04.2008, a fost formulată o acţiune în anulare, la instanţa de contencios administrativ, ce a format obiectul dosarului nr. x/2008 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 3183/13.07.2010 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/2008, a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantă, în ceea ce priveşte anularea Deciziei de impunere nr. x/21.01.2003, a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/2008 şi a Deciziei de soluţionare a contestaţiilor nr. 118/22.04.2008.

Totodată, a fost respins ca inadmisibil capătul de cerere privind anularea Deciziei de impunere nr. x/24.09.2008 prin care s-au stabilit, în sarcina S.C. Electrica S.A., obligaţii fiscale suplimentare în cuantum de 31.250.651 RON.

În dosarul nr. x/2008 Curtea de Apel Bucureşti a dispus, prin sentinţa civilă nr. 220/21.01.2009, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/21.01.2008 modificată prin Decizia nr. 118/22.04.2008 până la soluţionarea acţiunii pe fond.

Ulterior, prin Decizia nr. 3049/26.05.2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondat recursul promovat de S.C. Electrica S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3133/13.07.2010 a Curţii de Apel Bucureşti, fiind fără echivoc că atât Decizia de impunere nr. x/21.01.2008 ce cuprindea obligaţii în suma de 16.915.950 RON cât şi Decizia de impunere nr. x/24.09.2008 ce cuprindea obligaţii în suma de 31.250,651 RON au fost menţinute ca legal întocmite de către instanţele de contencios administrativ.

Ca atare, a subliniat faptul că titlurile de creanţă ale DGAMC compuse din Decizia de impunere nr. x/21.01.2008 şi Decizia de impunere nr. x/24.09.2008 puteau fi anulate doar în contenciosul administrativ şi numai de către complete specializate de contencios administrativ.

Or, în baza acestor titlurilor de creanţă, DGAMC a iniţiat procedura executării silite fiind emise titluri executorii si somaţii ce aveau la baza titlurile de creanţa menţinute de către instanţele de contencios administrativ, prin hotărârile judecătoreşti mai sus menţionate.

În fine, a arătat faptul că prin emiterea somaţiilor si a titlurilor executorii a fost întrerupt termenul de prescripie a executării silite, că suspendarea executării silite a titlului executoriu reprezentat de Decizia de impunere nr. x/21.01.2008 a operat de la data 21.01.2009, respectiv data pronunţării sentinţei civile nr. 220 şi pana la data 13.07.2010, data soluţionării acţiunii pe fond (Sentinţa civilă nr. 3183/13.07.2010). Or, în atare situaţie este evident că în anul 2009 nu avea cum să fie prescris dreptul, de a cere executarea silită a titlului de creanţă. Sentinţa civilă nr. 7030/26.05.2009 prin care s-a constatat prescripţia executării silite a reclamantei fiind pronunţată nelegal.

Având în vedere dispoziţiile instanţelor de judecată, potrivit cărora pe de o parte s-a admis excepţia dreptului de a cere executarea silită pentru suma de 16.915.950 RON, reprezentând impozit pe profit şi s-a anulat titlul executoriu nr. x/04.03.2008 într-o perioadă în care executarea silită era suspendată, iar pe de altă parte s-a respins cererea de anularea a Deciziei de impunere nr. x/21.01.2008, a considerat că DGAMC a procedat corect la reluarea executării silite prin emiterea somaţiei nr. x/25.06.2015.

Chiar dacă în speţă, există o hotărâre judecătorească prin care s-a constatat, nelegal din punctul de vedere al recurentei DGAMC, prescripţia dreptului de a cere executarea silită judecătorul are îndatorirea sa stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice si legale.

În acest context, reţinerea instanţei de fond că la data de 13.11.2013, când sentinţa civilă nr. 7030/2009 a rămas irevocabilă, constatând că a intervenit stingerea creanţei fiscale prin prescripţie, ANAF avea obligaţia de a înceta măsurile de realizare şi de a scădea din evidenţa analitică pe plătitori creanţele fiscale prescrise, este vădit nelegală.

S-a mai susţinut că reţinerile instanţei de fond cu privire la existenţa unei alte hotărâri judecătoreşti, respectiv a sentinţei civile nr. 7030/26.05.2009 pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 în dosarul nr. x/2008, prin care s-a pronunţat cu privire la contestaţia la executare formulată împotriva actelor de executare iniţiate de DGAMC în anul 2008, sunt neîntemeiate, întrucât la data pronunţării acestei soluţii nu exista o hotărâre judecătorească prin care să se confirme legalitatea obligaţiilor fiscale stabilite prin decizia de impunere contestată, astfel cum a fost modificată prin decizia de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă.

Or, legalitatea obligaţiilor fiscale este confirmată prin sentinţa civilă nr. 3183/13.07.2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2008, definitivă prin decizia nr. 3043/26.05.2011 a ÎCCJ, prin care a fost respins ca nefondat recursul declarat de Electrica.

Contrar reţinerii instanţei de fond, în condiţiile în care, instanţa de judecată stabileşte prin hotărâre definitivă legalitatea actului administrativ fiscal, cuantumul accesoriilor aferente debitului principal se calculează, după termenul de scadenţă, inclusiv pentru perioada în care a fost suspendat actul administrativ.

Mai mult decât atât, la pronunţarea sentinţei civile atacate, instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că debitul principal de 16.915.950 RON, a fost menţinut ca datorat şi prin sentinţa civilă nr. 25090/18.12.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorul 1 în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin respingerea apelului prin decizia nr. 4675/28.11.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

Recurenta-pârâtă a criticat hotărârea primei instanţe şi în ceea ce priveşte obligarea la plata sumei de 33.079,75 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariul avocaţial şi taxa judiciară de timbru, apreciind că pârâta DGAMC nu se află în culpă procesuală faţă de intimata-reclamanta, motivat de faptul că organul fiscal nu a făcut altceva decât să aplice dispoziţiile legale în materie la speţa în cauza şi nu poate fi sancţionată procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă Societatea Energetică Electrica S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menţinerea hotărârii Curţii de Apel Bucureşti de admitere a acţiunii astfel cum a fost formulată, cu obligarea recurentei la suportarea cheltuielilor de judecată.

În esenţă, a arătat că deşi în preambulul recursului ANAF a invocat, pe cale de excepţie, inadmisibilitatea obligării pârâtei DGAMC la corectarea evidenţei creanţelor fiscale, ulterior în dezvoltarea motivelor de recurs nu sunt dezvoltate niciun fel de argumente care să susţină această afirmaţie şi nici nu sunt formulate critici în legătură cu modul în care instanţa de fond a soluţionat excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

A apreciat că aspectul inadmisibilităţii supus analizei instanţei de fond nu face obiectul recursului, astfel că solicitarea respingerii acţiunii ca inadmisibilă ca efect al admiterii recursului, nu poate fi primită, în consecinţă, hotărârea sentinţei atacate a devenit definitivă sub acest aspect.

A arătat că recurenta-pârâtă a invocat inadmisibila obligare la corectarea evidenţei fiscale prin raportare la prevederile art. 22. din Codul de procedură fiscală, argument care nu vizează admisibilitatea, ci temeinicia cererii, motiv pentru care nu poate fi primit.

Pe fondul recursului, în principal a susţinut caracterul nefondat al motivelor de netemeinicie dezvoltate de ANAF, care ignoră puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 7030/2009 pronunţată de Judecătoria Sector 1 în dosarul nr. x/2008 prin care s-a constatat prescris dreptul de a cere executarea silită pentru suma de 16.915.950 RON reprezentând impozit pe profit, sentinţă care a devenit definitivă la 13 noiembrie 2013, conform deciziei civile nr. 2836 R/13.11.2013.

În subsidiar, a arătat că toate argumentele ANAF au caracter neîntemeiat. Aşadar, nu există nicio contradicţie între hotărârile invocate de ANAF (Sentinţa CAB nr. 3183/2010 şi Decizia ICCJ nr. 3049/2031) prin care s-a confirmat valabilitatea deciziei de impunere şi hotărârile invocate de Electrica (Sentinţa civilă nr. 7030/2009), prin care s-a constatat intervenţia prescripţiei executării silite; existenţa dosarelor ce au vizat suspendarea executării nu puteau influenţa termenul de prescripţie, nici al executării principalului, şi nici al stabilirii unor noi accesorii la acesta.

În fine, a apreciat rezonabil cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată pârâta de către instanţa de fond, întrucât noţiunea de culpă procesuală, în sensul art. 453 C. proc. civ., sancţionează partea căzută în pretenţii, adică cea împotriva căreia este admisă acţiunea cum este cazul în speţă.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţie a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 17 noiembrie 2021, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili este nefondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

În ceea ce priveşte starea de fapt care a condus la situaţia litigioasă dintre părţi, Înalta Curte reţine că Societatea Energetică Electrica S.A., prin cererea nr. x/31.05.2018 adresată ANAF - DGAMC, i-a solicitat să corecteze evidenţa fiscală astfel încât aceasta să reflecte dezlegările date de instanţele judecătoreşti în litigiile dintre părţi, prin hotărâri ce au intrat în puterea lucrului judecat, în sensul stingerii creanţelor fiscale prin modalităţile indicate de aceste hotărâri (prescripţie) şi nu prin redistribuirea unor plăţi ulterioare efectuate cu alt scop.

În contextul în care ANAF - DGAMC nu a oferit niciun răspuns solicitării Societăţii Energetică Electrica S.A., aceasta a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere formulată în baza art. 8 alin. (1), teza a II-a din Legea nr. 554/2003 prin care a solicitat obligarea ANAF - DGAMC la corectarea evidenţei creanţelor fiscale, ţinută în baza art. 153 Codul de procedură fiscală, care să reflecte în fişa fiscală stingerea prin prescripţie a sumei de 16.915.950 RON reprezentând impozit pe profit înscrisă în Decizia 3/2008 ("Creanţa Principală") şi scoaterea din evidenţa fiscală a acesteia, să reflecte în fişa fiscală stingerea corespunzătoare a tuturor accesoriilor calculate de ANAF la Creanţa Principală (stinsă prin prescripţie), şi scoaterea din evidenţa fiscală a acestora (inclusiv suma de 30.777.354 RON înscrisă în Decizia 357/2008).

Prin sentinţa recurată a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtă şi a fost admisă cererea formulată de reclamanta Societatea Energetică Electrica S.A.

Cu titlu prealabil, Înalta Curtea, analizând motivele de recurs şi răspunsul la întâmpinare formulate de recurenta-pârâtă, constată că aceasta nu a criticat soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii introductive referitoare la aplicare art. 1, art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, ci a criticat, pe fondul acţiunii, soluţia privind obligarea pârâtei la corectarea evidenţei creanţelor fiscale, astfel încât să reflecte stingerea prin prescipţie a sumei de 16.915.950 RON, apreciind că este inadmisibilă atât timp cât actele administrative fiscale, respectiv Decizia de impunere nr. x/21.01.2008 şi Decizia nr. 357/2008, nu au fost anulate şi reprezintă titluri de creanţă.

În cauză, problema care se cere a fi dezlegată este aceea dacă refuzul pârâtei de a soluţiona favorabil cererea reclamantei, întemeiată pe dispoziţiile art. 153 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură fiscală, este justificat sau nu, având în vedere sentinţa civilă nr. 7030/2009 pronunţată de Judecătoria Sector 1 în dosarul nr. x/2008 prin care s-a constatat prescris dreptul de a cere executarea silită pentru suma de 16.915.950 RON reprezentând impozit pe profit, sentinţă care a devenit definitivă la 13 noiembrie 2013, conform deciziei civile nr. 2836 R/13.11.2013.

Observă Înalta Curte că, prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă prezintă argumentele pentru care apreciază că nu a intervenit prescripţia dreptului de a cere executarea silită pentru suma de 16.915.950 RON reprezentând impozit pe profit, raportându-se la sentinţa civilă nr. 3183/13.07.2010 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2008, rămasă definitivă prin Decizia nr. 3049/26.05.2011 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Deşi este adevărat că prin deciziile menţionate mai sus de către recurenta-pârâtă s-a constatat valabilitatea Deciziei de impunere nr. x/21.01.2008 care a rămas definitivă în sistemul căilor administrative de atac şi care a dobândit caracter executoriu, Înalta Curte constată că, în cadrul dosarului având ca obiect acţiunea în anulare s-a verificat doar legalitatea acestui act administrativ, nu şi executarea actului care s-a verificat în cadrul contestaţiei la executare.

Aşadar, toate susţinerile recurentei-pârâte cu referire la faptul că nu a intervenit stingerea creanţei fiscale prin prescripţie, având în vedere perioada pentru care a fost suspendată executarea silită a titlului executoriu reprezentat de Decizia de impunere nr. x/21.01.2008, precum şi criticile de nelegalitate aduse sentinţei civile nr. 7030/2009 pronunţată de Judecătoria Sector 1 în dosarul nr. x/2008 prin care s-a constatat prescris dreptul de a cere executarea silită pentru suma de 16.915.950 RON reprezentând impozit pe profit, nu pot fi repuse în discuţie, la acest moment, în faţa instanţei de control judiciar care este investită, în prezenta cauză, cu examinarea conformităţii cu regulile de drept aplicabile a unei alte hotărâri, cu un obiect diferit - refuz nejustificat, obligaţia de a face -, respectiv sentinţa civilă nr. 1444 din 15 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a (veche) contencios administrativ şi fiscal.

Or, recurenta-pârâtă a contestat deja legaliltatea sentinţei civile nr. 7030/2009 pronunţată de Judecătoria Sector 1, sentinţă care a devenit definitivă la 13 noiembrie 2013, conform deciziei civile nr. 2836 R/13.11.2013 şi care are autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunile tranşate.

Prin urmare, în acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar reţine că sentinţa civilă nr. 3183/13.07.2010 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a constatat legalitatea Deciziei de impunere nr. x/21.01.2008 nu contrazice sentinţa civilă nr. 7030/26.05.2009 a Judecătoriei Sectorului 1 prin care s-a constatat prescris dreptul de a cere executarea silită pentru suma de 16.915.950 RON reprezentând impozit pe profit, întrucât prescripţia executării silite presupune obligaţii valabile, a căror executare însă nu s-a solicitat în termenul prevăzut expres de legiuitor.

În ceea ce priveşte accesoriile aferentei sumei de 16.915.950 RON reprezentând impozit pe profit, având în vedere argumentele recurentei-pârâte care sunt concentrate, în esenţă, în jurul aceleiaşi ideii, în sensul că prescripţia nu produce efecte întrucât actele administrativ-fiscale prin care creanţele accesorii au fost stabilite au rămas definitive în sistemul căilor administrative de atac, Înalta Curte reţine incidenţa art. 47 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, potrivit căruia "Anularea ori desfiinţarea totală sau parţială, cu titlu irevocabil, potrivit legii, a actelor administrative fiscale prin care s-au stabilit creanţe fiscale principale atrage anularea, desfiinţarea ori modificarea atât a actelor administrative fiscale prin care s-au stabilit creanţe fiscale accesorii aferente creanţelor fiscale principale individualizate în actele administrative fiscale anulate ori desfiinţate, cât şi a actelor administrative fiscale subsecvente emise în baza actelor administrative fiscale anulate sau desfiinţate, chiar dacă actele administrative fiscale prin care s-au stabilit creanţe fiscale accesorii sau actele administrative fiscale subsecvente au rămas definitive în sistemul căilor administrative de atac sau judiciare (...)."

Prin urmare, în mod corect a reţinut prima instanţă că refuzul pârâtei de a soluţiona favorabil cererea reclamantei, întemeiată pe dispoziţiile art. 153 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură fiscală, este unul nejustificat, obligând-o la corectarea evidenţelor fiscale şi la scoaterea sumelor în litigiu din evidenţa fiscală a reclamantei.

Cât priveşte motivul de recurs referitor la cheltuielile de judecată, o dată constatată legalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de fond, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, constatând că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 C. proc. civ., potrivit căruia partea care a pierdut procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Referitor la subsidiarul acestei critici, în sensul neîndeplinirii condiţiei cuantumului rezonabil al cheltuielilor de judecată întrucât cauza nu prezintă o complexitate deosebită, iar actele administrativ atacate nu sunt analizate pe fond, Înalta Curte reţine că asupra acestei chestiuni s-a pronunţat Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În motivarea soluţiei astfel dispuse, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a reţinut că:

"proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate".

Având în vedere obligativitatea dezlegărilor date instanţelor de judecată prin decizia anterior menţionată, conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivul invocat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, referitor la cenzurarea cheltuielilor de judecată, nu reprezintă o critică de nelegalitate, astfel încât nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca nefondat.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.000 RON, cu aplicarea art. 451 alin. (2) din acelaşi act normativ, cumulat pentru cele două case de avocatură, apreciind că onorariile solicitate potrivit facturilor depuse la dosar sunt disproporţionate în raport cu complexitatea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de reprezentantele celor două case de avocatură, care a constat în formularea întâmpinării şi prezenţa la un singur termen de judecată acordat pentru soluţionarea recursului.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinţei civile nr. 1444 din 15 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a (veche) contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.000 RON, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 noiembrie 2021.