Administrative material liability imputation rejected; appeal of annulment of imputation order dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 17 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a (veche) contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, a solicitat anularea deciziei de imputare nr. x/25.08.2014, emisă de secretarul general al M.A.I., anularea hotărârii Comisiei de Soluţionare a Contestaţiilor din M.A.I. nr. 16286/29.10.2014, anularea hotărârii Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor din M.A.I. nr. 197/21.01.2015, exonerarea de obligaţia de la plata sumei pentru care s-a stabilit răspunderea materială în sarcina sa, precum şi restituirea sumelor eventual achitate ca urmare a stabilirii răspunderii materiale.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

În al doilea ciclu procesual, după casarea cu trimitere spre rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 2480 din 30 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a (veche) contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne.

A anulat hotărârea nr. 197/21.01.2015, emisă de Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi hotărârea nr. 16286/29.10.2014, emisă de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, în ceea ce priveşte constatările şi soluţia privind întrunirea condiţiilor elementelor necesare pentru stabilirea răspunderii materiale.

A anulat decizia de imputare nr. x/25.08.2014, emisă de Secretarul general al Ministerului Administraţiei şi Internelor, pentru neîntrunirea condiţiilor elementelor necesare pentru stabilirea răspunderii materiale.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2480 din 30 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a (veche) contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, solicitând casarea în tot şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În raport de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ. a susţinut că hotărârea instanţei de fond nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

În esenţă, a arătat că apărările formulate de instituţia pârâtă în combaterea pretenţiilor deduse judecăţii instanţei de fond, nu au fost analizate efectiv şi nu au fost înlăturate motivat, ceea ce este incompatibil cu ideea de justă soluţionare a cauzei. Practic, considerentele primei instanţe relevă o analiză formală a susţinerilor părţilor, fără a asigura o justă soluţionare a cauzei, sub toate aspectele.

Astfel, în opinia sa, soluţia Curţii de Apel, raportat la susţinerile părţilor, echivalează cu nedezlegarea problemei de drept centrale deduse judecăţii.

A mai susţinut că argumentele expuse prin sentinţa recurată nu reprezintă o motivare a soluţiei pronunţate de instanţa de fond, deoarece aceasta nu răspunde susţinerilor centrale ale părţii pârâte.

Deşi a reţinut corect aspectele de fapt ale speţei, instanţa de fond nu a făcut niciun fel de aprecieri legate de Nota-Raport nr. x din 22 noiembrie 2010, privind plângerea prealabilă formulată de colonelul în rezervă B., semnată de către reclamantul A., în condiţiile în care atât comisia de cercetare administrativă cât şi Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor au stabilit vinovăţia reclamantului şi pentru că acesta a semnat actul indicat.

În concluzie, Curtea de Apel Bucureşti nu a indicat motivele pentru care s-au înlăturat apărările părţilor şi nu şi-a îndeplinit obligaţia de a analiza toate apărările esenţiale invocate, obligaţie prevăzută de art. 22 C. proc. civ.

În raport de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., sentinţa recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În primul rând, consideră eronată afirmaţia instanţei de fond referitoare la faptul că singurul efect al emiterii Ordinului nr. 11/4115/8.11.2010, pentru care se poate reţine contribuţia reclamantului, îl reprezintă modificarea datei încetării raporturilor de serviciu ale comisarului şef B..

În opinia sa, singurul efect direct al acţiunii domnului A. este modificarea datei de trecere în rezervă a poliţistului căruia, în mod nelegal, i-au încetat raporturile de serviciu. În realitate, efectul direct al inacţiunii părţii adverse, asupra căruia Curtea de Apel Bucureşti nu "s-a aplecat" este determinat de menţinerea măsurii administrative dispuse împotriva domnului B..

În al doilea rând, a criticat faptul că prima instanţă a reţinut un raport de accesorialitate între cele două ordine, arătând că prin decizia civilă nr. 4652 din 8 noiembrie 2012 - Înalta Curte, secţia de contencios administrativ a analizat legalitatea fiecăruia dintre cele două acte administrative cu caracter individual contestate, stabilind indubitabil nelegalitatea acestora, în mod distinct şi nu ca urmare a relaţiei de accesorialitate dintre ele.

În al treilea rând, în ceea ce priveşte susţinerea curţii referitoare la faptul că, în speţă, "emiterea Ordinului nr. 11/4155 din 8 noiembrie 2010 a avut ca efect diminuarea prejudiciului cauzat prin ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. H/3970 din data de 11 octombrie 2010, despăgubirile fiind calculate de la data încetării raporturilor de serviciu" a arătat că practic, curtea dovedeşte (contrazicându-şi toate argumentele anterioare) că, în speţă, există un prejudiciu, mai mic decât cel iniţial, produs ca urmare a semnării Ordinului MAI nr. 11/4115/2010, o consecinţă directă a propunerilor asumate ale pârâtului din cuprinsul Notei-Raport nr. x din data de 22 noiembrie 2010, privind plângerea prealabilă formulată de colonelul în rezervă B..

A arătat că, în context, rezultă indubitabil faptul că, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, reclamantul şi-a adus contribuţia la prejudiciul cauzat patrimoniului M.A.I., prin neexccutarea atribuţiilor cu care a fost mandatat, respectiv acelea de a analiza, sub toate aspectele, legalitatea emiterii actului administrativ a cărui revocare s-a solicitat prin plângerea prealabilă.

A considerat că instanţa de fond a aplicat greşit normele de drept material atunci când a apreciat că prin activitatea de soluţionare a plângerii prealabile, nu se poate reţine "caracterul ilicit al faptei reclamantului" şi "nici producerea vreunui prejudiciu ca urmare a acestei fapte" (a se vedea pag. 12 paragraf 2 din Sentinţa atacată) atâta timp cât, la paragraful anterior, aceiaşi instanţă a reţinut faptul că emiterea actului normativ în discuţie a avut influenţe asupra prejudiciului cauzat M.A.I., în sensul "diminuării pagubei".

De asemenea, instanţa de fond a aplicat greşit normele de drept material atunci când a apreciat că "nu se poate reţine nici existenţa vinovăţiei, care presupune urmărirea sau acceptarea producerii unui prejudiciu prin emiterea unui act nelegal" (a se vedea pag. 12 paragraf 3 din Sentinţa atacată), deoarece a analizat vinovăţia reclamantului numai sub aspectul intenţiei (directe sau indirecte) nu şi sub aspectul culpei, care a constat în neglijenţa manifestată de acesta în activitatea de soluţionare a plângerii prealabile.

În concluzie, a apreciat că, la data stabilirii răspunderii materiale în sarcina reclamantului, au fost întrunite cumulativ condiţiile impuse în art. 2 din O.G. nr. 121/1998 şi pct. 6 din I.m.a.i. nr. 830/1999.

1.4. Apărările formulate în cauză

În cauză intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţie a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 17 noiembrie 2021, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

În ceea ce priveşte starea de fapt care a condus la situaţia litigioasă dintre părţi, Înalta Curte reţine relevanţa următoarelor aspecte:

Prin ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. II/3970/11.10.2010 s-a decis încetarea raporturilor de serviciu ale comisarului şef B., aflat la dispoziţia conducerii ministerului, începând cu data acestui ordin.

Prin ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. II/4115/08.11.2010 s-a decis revenirea la ordinul ministrului Administraţiei şi Internelor nr. II/3970/11.10.2010, în sensul încetării raporturilor de serviciu ale comisarului şef B. la data încetării incapacităţii temporare de muncă.

Prin decizia civilă nr. 4652/08.11.2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de recurentul-reclamant B. împotriva sentinţei civile nr. 4314/21.06.2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

A anulat Ordinele nr. II/3970/11.10.2010 şi nr. II/4115/8.11.2010 emise de Ministrul Administraţiei şi Internelor şi a obligat pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor la plata către reclamant a drepturilor salariale cuvenite, actualizate cu indicele de inflaţie, începând cu data încetării raporturilor de serviciu, precum şi la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale.

Prin decizia nr. x/25.08.2014, emisă de secretarul general al M.A.I., s-a dispus imputarea sumei de 27.313 RON intimatului-reclamantului din prezenta cauză, A., reprezentând drepturi salariale şi daune morale achitate comisarului şef de poliţie B., prin punerea în aplicare a deciziei civile nr. 4652/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin hotărârea nr. 197/21.01.2015, Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne a respins plângerea formulată de intimatul-reclamant împotriva hotărârii Comisiei de Soluţionare a Contestaţiilor din M.A.I. nr. 16286/29.10.2014 şi a stabilit că vinovat de producerea pagubei de 57.142 RON este şi intimatul-reclamant A., care, în calitatea sa de director general al D.G.M.R.U. de la acea dată, a întocmit şi promovat proiectul actului administrativ, în baza notei raport nr. x/22.11.2010.

În acest context factual, reclamant A. a investit instanţa de contencios cu o acţiune prin care a solicitat anularea deciziei de imputare nr. x/25.08.2014, emisă de secretarul general al M.A.I., anularea hotărârii Comisiei de Soluţionare a Contestaţiilor din M.A.I. nr. 16286/29.10.2014, anularea hotărârii Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor din M.A.I. nr. 197/21.01.2015, exonerarea de obligaţia de la plata sumei pentru care s-a stabilit răspunderea materială în sarcina sa, precum şi restituirea sumelor eventual achitate ca urmare a stabilirii răspunderii materiale.

În primul ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 1800/3.04.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a constatat că instanţa de fond nu a procedat la analiza tuturor motivelor de nelegalitate a actelor administrative atacate, expuse în cuprinsul cererii de chemare în judecată. În consecinţă, a casat hotărârea de fond şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, pentru a fi reluate dezbaterile asupra motivelor de nelegalitate referitoare la neîntrunirea condiţiilor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii materiale a reclamantului, reţinând că aspectele privitoare la termenul de realizare a cercetării administrative şi la respectarea dreptului la apărare al persoanei cercetate au fost dezlegate definitiv, prin hotărârea mai sus menţionată.

În rejudecare, a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 2480 din 30 octombrie 2019, prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a (veche) contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne.

A anulat hotărârea nr. 197 din 21.01.2015, emisă de Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi hotărârea nr. 16286 din 29.10.2014, emisă de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, în ceea ce priveşte constatările şi soluţia privind întrunirea condiţiilor elementelor necesare pentru stabilirea răspunderii materiale.

A anulat decizia de imputare nr. x din 25.08.2014, emisă de Secretarul general al Ministerului Administraţiei şi Internelor, pentru neîntrunirea condiţiilor elementelor necesare pentru stabilirea răspunderii materiale.

Împotriva sentinţei civile nr. 2480 din 30 octombrie 2019 a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

2.1.1. Cu referire la motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte observă că această critică de nelegalitate invocată de recurentul-pârât vizează dispoziţiile care permit casarea unei hotărâri atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

A susţinut recurentul-pârât că prima instanţă a nesocotit dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) teza finală C. proc. civ., întrucât nu a analizat efectiv motivele pentru care pârâtul s-a opus admiterii cererii de chemare în judecată şi nu au fost înlăturate motivat apărările formulate de acesta, ceea ce echivalează cu nedezlegarea problemei de drept centrale (esenţiale) deduse judecăţii.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Instanţa de control judiciar aminteşte că nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită în rejudecare, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii acţiunii ca neîntemeiată.

În sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată.

Faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentului-pârât nu poate să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., de vreme ce acesta nu a arătat, în concret, care sunt acele susţineri centrale (esenţiale) l-a care face referire şi la care instanţa de fond nu a răspuns.

Tot în cadrul acestui motiv de nelegalitate recurentul-pârât a susţinut faptul că instanţa de fond nu face niciun fel de aprecieri legate de nota-raport nr. x/22.11.2010, privind plângerea prealabilă formulată de colonelul în rezervă B., semnată de către reclamantul A.. Or, Înalta Curte nu poate primi nici aceste critici, apreciindu-le ca fiind nefondate, întrucât în analiza sa, prima instanţă a avut în vedere acest act administrativ, reţinând că reclamantul a întocmit şi semnat nota-raport nr. x/22.11.2010, că şi-a expus punctul de vedere privind plângerea prealabilă, dar şi menţiunile expuse în cuprinsul acestei note, astfel cum reiese din considerentele sentinţei recurate . De asemenea, prima instanţă, prin raportare la situaţia de fapt, a reţinut că prin nota-raport pe care a întocmit-o, reclamantul a contribuit la emiterea ordinului nr. II/4155 din 8 noiembrie 2010 şi a concluzionat că, în cauză, nu se poate reţine caracterul ilicit al faptei reclamantului (de elaborare şi semnare a notei-raport prin care a contribuit la emiterea ordinului nr. II/4155 din 8 noiembrie 2010) şi nici producerea vreunui prejudiciu ca urmare a acestei fapte .

Prin urmare, instanţa de control judiciar nu poate reţine incidenţa acestui motiv de casare invocat.

2.1.2. Cu referire la motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că hotărârea primei este dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, în speţă O.G. nr. 121/1998 şi I.M.A.I. nr. 830/1999, fiind la adăpost de criticile recurentului-pârât care vor fi respinse ca nefondate.

Trebuie amintit faptul că prin decizia civilă nr. 4652/08.11.2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a anulat Ordinul nr. II/3970/11.10.2010, prin care s-a decis încetarea raporturilor de serviciu ale comisarului şef B., aflat la dispoziţia conducerii ministerului şi Ordinul nr. II/4115/08.11.2010, care a modificat data încetării raporturilor de serviciu, ambele ordine fiind emise de Ministrul Administraţiei şi Internelor.

În deplin acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că Ordinul prin care s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu ale comisarului şef B. nu poartă semnătura reclamantului, iar din probele administrate în cauză nu rezultă că acesta ar fi contribuit la elaborarea sau emiterea actului.

În plus, cele două ordine în discuţie sunt anterioare Notei-raport nr. x/22.11.2010, întocmită şi semnată de intimatul-reclamant A., prin care acesta şi-a expus punctul de vedere cu privire la plângerea prealabilă formulată de către petentul B..

Analizând cele două ordine în discuţie, Înalta Curte reţine că prin Ordinul nr. II/4115/8.11.2010 s-a decis revenirea la Ordinul nr. II/3970/11.10.2010 în sensul încetării raporturilor de serviciu ale comisarului şef B. la data încetării incapacităţii temporare de muncă. Aşadar, ordinul iniţial a fost modificat doar sub aspectul datei de la care urmau să înceteze raporturile de serviciu, neputându-se reţine, aşa cum încearcă să prezinte recurentul-pârât, că un efect direct al emiterii ordinului subsecvent este acela al inacţiunii intimatului-reclamant, determinat de menţinerea măsurii administrative dispuse împotriva comisarului şef B..

Înalta Curte nu poate primi nici susţinerile recurentului-pârât referitoare la caracterul distinct al celor două ordine care au fost anulate prin decizia civilă nr. 4652 din 8 noiembrie 2012, fiind evident că Ordinul nr. II/4115/08.11.2010 nu poate produce efecte juridice independent de Ordinul nr. II/3970/11.10.2010, de vreme ce, chiar în conţinutul Ordinului nr. II/4115/8.11.2010, s-a menţionat expres faptul că "Cu data de 11.10.2010, se revine la Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. II/3970/2010..."

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, instanţa de fond nu a reţinut faptul că reclamantul şi-a adus contribuţia la prejudiciul cauzat MAI, prin nerespectarea atribuţiilor cu care a fost mandatat, respectiv acelea de a analiza, sub toate aspectele, legalitatea emiterii actului administrativ a cărui revocare s-a solicitat prin plângerea prealabilă. Ceea ce a reţinut instanţa de fond, în considerentele hotărârii, a fost faptul că, în cauză, nu sunt întrunite elementele necesare pentru angajarea răspunderii materiale a reclamantului A..

Înalta Curte, prin raportare la situaţia de fapt expusă anterior, în acord cu judecătorul fondului, constată că fapta intimatului-reclamant, de elaborare şi semnare a notei raport prin care a contribuit la emiterea Ordinului nr. II/4115/08.11.2010 nu are un caracter ilicit şi nici nu a condus la producerea vreunui prejudiciu.

Or, susţinerile recurentului-pârât privind fapta cu caracter ilicit săvârşită de personalul MAI cu încălcarea dispoziţiilor legale şi nerespectarea atribuţiilor cu care a fost mandatat sunt nedovedite.

În plus, observă instanţa de control judiciar că normele materiale incidente speţei, respectiv art. 2 şi 5 din O.G. nr. 121/1998 şi art. 5 din Instrucţiunile M.A.I. nr. 830/1999 prevăd printre condiţiile necesar a fi întrunite pentru stabilirea răspunderii materiale a militarilor şi existenţa vinovăţiei, care presupune urmărirea sau acceptarea producerii unui prejudiciu prin emiterea unui act nelegal ceea ce nu este cazul în speţă, câtă vreme, prin nota-raport pe care a întocmit-o, intimatul-reclamant A. a contribuit la emiterea Ordinului II/4155/08.11.2010 care a avut ca efect diminuarea prejudiciului cauzat prin ordinul iniţial.

În concluzie, analiza în fond a condiţiilor necesar a fi întrunite pentru atragerea răspunderii civile materiale, realizată de prima instanţă, este una corectă, neputându-se reţine caracterul ilicit al faptei, vina în producerea prejudiciului material sau existenţa legăturii de cauzalitate între fapta intimatului-reclamant şi prejudiciul produs.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, ca nefondat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne împotriva sentinţei civile nr. 2480 din 30 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 noiembrie 2021.