Application of 450,000 RON guarantee cap per individual insurance claim vs. per creditor in insurer insolvency

Şedinţa publică din data de 17 noiembrie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea Deciziei nr. 1971/05.10.2016 cu privire la suma de 19.898 RON şi obligării autorităţii publice pârâte la efectuarea plăţii sumei pretinse şi la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1835 din 27 mai 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a anulat decizia nr. 1971/05.10.2016 emisă de pârât, cu consecinţa obligării pârâtului să soluţioneze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă înregistrată sub nr. x/15.03.2016.

A respins în rest cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.550 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 50 RON reprezentând taxă judiciară de timbru, iar suma de 1.500 RON reprezentând onorariu avocat.

A respins ca neîntemeiată cererea pârâtului de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

1.3. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1835 din 27 mai 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor au formulat cereri de recurs, criticând-o pentru nelegalitate.

1.3.1. Recursul declarat de reclamanta A. S.A. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea primei instanţe fiind criticată exclusiv cu privire la următoarele aspecte:

- soluţia prin care s-a reţinut că în speţă ar fi aplicabile dispoziţiile Legii nr. 213/2015, iar nu ale Legii nr. 135/1995;

- soluţia prin care s-a respins cererea A. de obligare a FGA la plata directă a sumei solicitate.

În esenţă, a susţinut că raportul legal de garantare s-a născut odată cu raportul principal de asigurare, la momentul încheierii poliţei RCA nr. x din 16.09.2013, drept urmare legea aplicabilă unui raport juridic, născut cu trei ani anterior adoptării Legii nr. 213/2015, este Legea nr. 136/1995. (Cum dispoziţiile Legii nr. 136/1995 nu prevedeau un plafon maxim de garantare, respingerea cererii de plată prin raportare la plafonul maxim instituit prin Legea nr. 213/2015, echivalează cu aplicarea retroactivă a legii, fapt ce contravine dispoziţiilor constituţionale din art. 15 alin. (12).

Concluzionând, a apreciat că soluţia prin care instanţa de fond a reţinut aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 a fost dată cu aplicarea eronată dispoziţiilor art. 6 alin. (1), (2) şi (5) din noul C. civ. raportat la dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie.

În continuare, a susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 13, 14 şi 16 din Legea nr. 213/2015, art. 18 din Legea nr. 554/2004, art. 6 alin. (1) din CEDO, art. 47 alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE si art. 21 alin. (3) din Constituţia României, privind dreptul la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.

În acest sens, a arătat că potrivit dispoziţiilor procedurale din Legea nr. 213/2015 care reglementează modalitatea de soluţionare a cererilor de plată, FGA este obligată să analizeze cererea şi să o soluţioneze într-o singură etapă, raportat la toate documentele justificative ataşate (inclusiv eventuale documente şi/sau informaţii suplimentare solicitate de FGA) şi normele aplicabile în materie şi condiţiile de asigurare din contractul de asigurare care stă la baza formulării cererii de plată.

În aceste condiţii, este evident că odată ce FGA a soluţionat cererea de plată şi nu a înţeles să invoce alte motive de respingere decât pretinsa incidenţă a plafonului de 450.000 RON, este evident că fie FGA a verificat toate celelalte condiţii şi a ajuns la concluzia că acestea sunt îndeplinite, fie a renunţat la/a pierdut dreptul de a invoca orice alte motive de respingere, cererea fiind soluţionată pe fond. Or, în măsura în care ar fi fost posibilă o soluţionare în etape a cererii de plată, aceasta posibilitate ar fi fost prevăzută în mod expres de procedura reglementată în Legea nr. 213/2015.

Prin urmare, în considerarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004, care consacră caracterul de plină jurisdicţie a contenciosului administrativ şi care conferă instanţei posibilitatea să reformeze decizia administrativă dedusă judecăţii, ca urmare a anulării deciziei contestate, se impunea şi obligarea Fondului la plata sumei indicată în cererea de plată.

Pe de altă parte, soluţia de admitere în parte a cererii, în sensul obligării FGA să reanalizeze pe fond cererea de plată, ignoră efectele evocate supra şi încalcă dreptul A. la soluţionarea procesului (adică a întregii dispute cu FGA) într-un termen rezonabil.

A precizat că hotărârea recurată a fost pronunţată şi cu nesocotirea dispoziţiilor art. 16 din Norma 16/2015 a ASF, întrucât nicăieri în Decizie nu se menţionează că FGA şi-ar fi limitat analiza la simpla depăşire a plafonului si că nu ar mai fi analizat fondul cererii, aşa cum susţine pro causa în cadrul litigiului pendinte.

A solicitat obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată avansate de recurenta A. în vederea soluţionării prezentului litigiu.

1.3.2. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată, precum şi obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul-pârât a susţinut caracterul contradictoriu al motivării primei instanţe în ceea ce priveşte calitatea de creditor de asigurare a intimatei-reclamantei şi greşita interpretare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. iii) din Legea nr. 213/2015.

În acest sens, recurentul-pârât a prezentat interpretarea proprie a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. iii) din Legea nr. 213/2015 arătând că, contestatoarea are o creanţă de asigurare proprie şi exclusivă, în condiţiile în care îşi exercită un drept de regres în nume propriu. În definirea noţiunilor de creanţe de asigurări şi creditori de asigurări Legea nr. 213/2015 nu face referire la acţiunea de regres a asigurătorului de asigurare facultativă împotriva persoanei vinovate de producerea prejudiciului şi implicit împotriva asigurătorului RCA.

A menţionat că activitatea de regres este o activitate de asigurare comercială. Ca natură juridică, acţiunea de regres este o acţiune de recuperare a unor sume achitate, iar nu o acţiune în despăgubiri, aşa cum apreciază asigurătorii care formulează cerere de plată de la FGA, ca urmare a plăţilor efectuate pentru asiguraţii lor.

A susţinut că recurenta-reclamantă, în urma subrogării în drepturile asiguraţilor săi Casco, devine un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, deţinând mai multe creanţe de asigurări. Contestatoare a formulat cerere de plata la FGA ca şi creditor de asigurare, în limitele şi condiţiile stipulate de Legea nr. 213/2015 privind FGA, inclusiv cu aplicarea prevederilor art. 15 alin. (12) din actul normativ menţionat anterior, respectiv a plafonului de garantare pe un creditor de asigurare.

Pe cale de consecinţă, consideră că recurenta-reclamantă nu poate fi considerată creditor de asigurare pentru fiecare dintre asiguraţii săi Casco, ci reprezintă un singur creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment B., cumulând creanţele de asigurare pentru care a formulat cerere de plată din disponibilităţile FGA.

În continuare, a arătat că din moment ce în procedura de faliment recurenta-reclamantă este considerată un singur creditor de asigurare, chiar dacă deţine mai multe creanţe, este normal, ca şi în procedura administrativă de plată desfăşurată în faţa FGA, să fie considerată tot un singur creditor de asigurare, fiind necesar ca dispoziţiile legale să fie interpretate şi aplicate unitar în ceea ce priveşte tratamentul juridic al creditorilor asigurătorului în faliment.

Calitatea de creditor de asigurare al A. nu poate fi stabilită de către FGA, aceasta calitate decurgând din lege, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile impuse de actele normative incidente. Prin urmare, orice statuare a instanţei de fond în sensul că FGA ar fi recunoscut calitatea de creditor de asigurare al A. nu prezintă niciun fel de relevanţă, neputând constitui argumente în susţinerea sau combaterea pretenţiilor din cererea de chemare în judecată.

În continuare, a considerat că interpretarea dată de prima instanţă art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, în sensul că plafonul de 450.000 RON se aplică per creanţă de asigurare/per poliţă de asigurare, adaugă la lege.

În realitate, această concluzie a instanţei de fond este vădit neîntemeiată şi de natură să încalce grav atât dispoziţii exprese din Legea nr. 213/2015, cât şi însuşi mecanismul garantării şi scopul înfiinţării FGA.

În măsura în care leguitorul ar fi intenţionat să instituie plafonul de 450.000 RON pentru fiecare creanţă de asigurare în parte, ar fi făcut-o în mod expres, folosind sintagma "pe fiecare creanţă de asigurări" sau "pe fiecare poliţă/contract de asigurare", iar nu "pe un creditor de asigurare".

În mod nelegal a înlăturat prima instanţă susţinerile FGA referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a B., calitatea de creditor a A. nu poate fi în niciun caz tratată diferit în cadrul celor două proceduri ce se desfăşoară concomitent.

Dimpotrivă, în condiţiile în care, în cadrul procedurii de faliment, A. figurează ca unic creditor cu o creanţă compusă din totalitatea creanţelor dobândite prin subrogare, în mod evident, faţă de interdependenţa celor două proceduri, A. nu poate avea decât calitatea de unic creditor de asigurări şi în cadrul procedurii administrative derulate în faţa FGA.

A reiterat faptul că legea nu a lăsat la aprecierea si interpretarea pârţilor naşterea raportului juridic dintre FGA şi creditorii de asigurări, naşterea obligaţiei de garantare în sarcina FGA fiind stabilită în mod expres şi neechivoc de către legiuitor, respectiv la momentul la care ASF, în calitate de autoritate competentă, constată starea de insolvenţă a asigurătorului.

Or, FGA intervine în acest context, contrar celor susţinute de către instanţa de fond, care a ignorat cu desăvârşire cadrul legal de reglementare a falimentului asigurătorului, reţinând că determinarea noţiunilor "creanţă de asigurări" şi "creditor de asigurare" trebuie făcută prin raportare la definiţiile de la art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 213/2015, nu prin raportare la definiţiile date acestor noţiuni prin art. 3 alin. (1) lit. h) şi i) din Legea nr. 503/2004 sau prin prevederile Legii nr. 85/2014.

În mod greşit a interpretat prima instanţa şi faptul că, prin aplicarea plafonului de garantare de 450.000 RON întregului portofoliu al creanţelor reclamantei, FGA a încălcat dispoziţiile art. 44 alin. (2) şi art. 53 din Constituţie şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

A arătat că A., deşi are un drept de creanţă născut din plata despăgubirii conform poliţei CASCO, acest drept nu poate fi îndreptat decât împotriva asigurătorului falit, cu limitările prevăzute de legea insolvenţei, a cărei compatibilitate cu dispoziţiile Convenţiei nu a fost contestată şi nici nu face obiectul discuţiilor din prezenta cauză .

În ceea ce priveşte o pretinsă creanţă pe care ar deţine-o împotriva FGA, aceasta este una condiţională, naşterea creanţei depinzând de acceptarea cererii de plată, subsecvent constatării îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

De aceea, având în vedere că, solicitarea de plată a contestatoarei a fost respinsă, rezultă că nu s-ar putea susţine că aceasta deţine un "bun" în sensul autonom al Convenţiei.

1.4. Apărările formulate în cauză

Ambii recurenţi au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului formulat de partea adversă litigantă, fără a invoca excepţii procesuale în cuprinsul acestora.

1.5. Procedura de soluţionare a recursurilor

Prin rezoluţie a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursurilor în şedinţă publică, la data de 17 noiembrie 2021, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursurilor, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate în cererile de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinări şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Prin cererea înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub numărul x/15.03.2016, reclamanta A. S.A. a solicitat plata sumei de 19.898 RON, reprezentând despăgubiri pentru daunele produse în urma unui accident rutier, penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, astfel cum a fost dispus prin sentinţa civilă nr. 11332/09.09.2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, în dosarul nr. x/2015.

Prin Decizia nr. 1971/05.10.2016, pârâtul FGA a respins cererea de plată formulată de societatea A. S.A., având în vedere exclusiv faptul că în privinţa reclamantei (care ar reprezenta un unic creditor de asigurare şi în cadrul procedurii de faliment a B.) deja s-a aprobat şi achitat suma de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanţe de asigurare.

În acest context, instanţa de contencios administrativ a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 1971/05.10.2016 cu privire la suma de 19.898 RON, cu consecinţa obligării autorităţii publice pârâte la efectuarea plăţii sumei pretinse şi la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost admisă în parte, s-a anulat decizia nr. 1971/05.10.2016 emisă de pârât, cu consecinţa obligării pârâtului să soluţioneze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă înregistrată sub nr. x/15.03.2016.

Ambele părţi litigante au formulat critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate.

2.2. Recursul formulat de reclamanta A. SA

Înalta Curte, examinând cererea de recurs, constată că motivele de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă vizează următoarele aspecte:

- critici referitoare la aplicarea în timp a legii civile, recurenta-reclamantă apreciind că prezenta speţă este supusă dispoziţiilor Legii nr. 136/1995, iar nu Legii nr. 213/2015;

- critici referitoare la respingerea cererii A. de obligare a FGA la plata directă a sumei solicitate, recurenta-reclamantă considerând că FGA este obligat să analizeze cererile de plată şi să le soluţioneze într-o singură etapă, raportat la toate documentele justificative.

Instanţa de control judiciar constată că este nefondată critica recurentei-reclamante în sensul că hotărârea recurată a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material intertemporal, litigiul fiind guvernat de dispoziţiile Legii nr. 136/1995, iar nu de ale Legii nr. 213/2015.

În ceea ce priveşte legea substanţială aplicabilă litigiului de faţă, recurenta-reclamantă a susţinut încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 unor situaţii juridice născute anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, când era în fiinţă Legea nr. 136/1995, care nu prevedea niciun plafon de garantare. În esenţă, argumentaţia recurentei-reclamante a fost construită în jurul ideii că raportul juridic de garantare şi raportul principal de asigurare s-au născut în acelaşi moment, ca urmare a încheierii poliţei RCA emisă de B. şi că data intrării în faliment a asigurătorului nu prezintă relevanţă sub aspectul naşterii obligaţiei legale de garantare ce revine intimatului-pârât.

În prim rând, Înalta Curte constată că reclamanta şi-a întemeiat cererea de plată pe dispoziţiile art. 20, art. 23 şi art. 29 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, normă care, potrivit art. 1, reglementează procedurile de constituire a Fondului de garantare a asiguraţilor.

Art. 20 din această Normă prevede că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări. (...)."

Totodată, potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004:

"În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare."

Aşadar, recurenta-reclamantă a înţeles să formuleze cererea de plată în condiţiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de art. 22 din acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege, iar nu în raport de Legea nr. 136/1995. Nici în cuprinsul cererii de plată şi nici pe parcursul procedurii administrative, recurenta-reclamantă nu a invocat şi nu a solicitat a-i fi aplicate dispoziţiile Legii nr. 136/1995, astfel încât intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a soluţionat cererea de plată în raport de voinţa manifestă a reclamantei şi de actul normativ în vigoare la data formulării cererii.

În al doilea rând, Înalta Curte reţine că cererea de plată nu poate fi analizată în raport de dispoziţiile Legii nr. 136/1995, acest act normativ nemaifiind în vigoare la data depunerii cererii (15.03.2016), iar argumentele prezentate de reclamantă, cu referire la momentul naşterii raportului de garantare, nu susţin o altă ipoteză.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, anterior citate, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naşte la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015.

De asemenea, art. 266 din Legea nr. 85/2014 prevede că "(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare şi imposibilitatea redresării se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susţinerile recurentei-reclamante referitoare la naşterea acestui drept la momentul încheierii poliţei RCA.

Totodată, între FGA şi recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant şi, deşi despăgubirile solicitate îşi au originea într-un fapt ilicit consumat anterior acestui din urmă moment, esenţial pentru stabilirea legii civile aplicabile este momentul naşterii raportului juridic litigios de drept administrativ.

Anterior falimentului asigurătorului, între Fond şi reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligaţia legală de garantare ce revine intimatului neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asiguraţii sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu confirmă naşterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliţei RCA, deoarece Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului

În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părţi, conform art. 1280 C. civ. şi este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, şi anume, Legea nr. 213/2015.

Concluzionând, în deplin acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar reţine că legea aplicabilă este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, întrucât raportul de drept administrativ dintre reclamantă şi pârât s-a născut la data rămânerii definitive a încheierii din 03.12.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, în dosarul nr. x/2015 (încheiere de deschidere a procedurii falimentului împotriva asigurătorului B.), respectiv la data de 28.04.2016, moment care se situează ulterior ieşirii din vigoare a art. 60 din Legea nr. 136/1995 şi intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 213/2015.

Referitor la solicitarea de obligare directă a recurentului-pârât FGA la plata sumei pretinse, Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativ soluţionează acţiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorităţii publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operaţiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speţă, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul depăşirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenţiei sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată, iar nu şi la plata sumei pretinse.

Or, atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie şi efectivă a acestei cereri, instanţa nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condiţiilor prevăzute de lege.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că argumentele de ordin critic formulate de recurenta-reclamantă prin memoriul de recurs nu sunt în măsură să conducă la reformarea sentinţei atacate.

2.3. Recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor

Înalta Curte constată că toate criticile de nelegalitate formulate prin recurs sunt menite să sprijine interpretarea autorităţii pârâte cu privire la plafonul maxim de despăgubire de care poate beneficia reclamanta potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, recurentul-pârât susţinând că decizia contestată este legală, pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de lege pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute de reclamantă ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare.

Instanţa de control judiciar reţine că, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanţial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei şi la limitele despăgubirii acesteia, conform susţinerilor recurentului-pârât.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanţei de recurs asupra criticilor formulate de pârât, nelegalitatea deciziei prin care recurentul-pârât a respins cererea de plată formulată de reclamantă (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare) fiind confirmată de dezlegările date prin decizia nr. 29 din 02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

2.4. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurenti, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanta A. S.A. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1835 din 27 mai 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 noiembrie 2021.