Guaranty Fund’s discretionary valuation of moral damages in insurer insolvency and sufficiency of lower court’s reasoning on procedural basis.

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal data de 06 decembrie 2018, reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, au solicitat anularea Deciziei nr. 17834/14.11.2018, emisă şi pârât şi obligarea acestuia la plata unor sume de bani, cu titlu de diferenţă despăgubiri morale, respectiv pentru B., suma de 8.750 RON, pentru C., suma de 5.400 RON, iar pentru A., suma de 4.070 RON.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1513 din 19 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanţii B., C. şi A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1513 din 19 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanţii A., B. şi C., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

Recurenţii-reclamanţi au învederat, în esenţă, că prima instanţă nu a arătat în hotărârea atacată care sunt motivele pentru care a reţinut ca fiind aplicabilă procedura la care face referire Decizia F.G.A. nr. 74/02.08.2018, nu a motivat cum s-a ajuns la mediile despăgubirilor morale acordate în raport de cele trei praguri prevăzute în Anexa 3 la Decizia F.G.A. nr. 74/02.08.2018 şi nu a ţinut cont că au solicitat obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri morale suplimentare faţă de cele stabilite în mod arbitrar de către acesta prin decizia contestată.

Nu în ultimul rând, recurenţii-reclamanţi au susţinut că în mod greşit prima instanţă a motivat hotărârea în temeiul dispoziţiilor Normei A.S.F. nr. 23/2014 din moment ce, potrivit art. 74 din această normă, dispoziţiile acesteia se aplică pentru accidentele rutiere ce au avut loc după data de 01 ianuarie 2015.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 01 august 2019, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei recurate ca legală şi temeinică.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţi este nefondat, reţinând următoarele considerente:

Prin cererea de plată nr. x/30.03.2016, înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor, petenţii au solicitat sa fie despăgubiţi din disponibilităţile F.G.A. cu următoarele sume: B. - 157.500 RON; C. - 70.000 RON; A. - 47.000 RON, sume reprezentând prejudiciul suferit în urma evenimentului rutier din data de 27 mai 2013.

Prin Decizia nr. 17834/14.11.2018, emisă de pârât, cererea de plată formulată de către reclamanţi a fost admisă parţial, pentru petentul B. pentru suma de 8.750 RON daune morale, pentru petentul C. pentru suma de 2.100 RON daune morale şi pentru petentul A. pentru suma de 1.430 RON daune morale şi respinsă cu privire la diferenţa dintre suma solicitată şi cea acordată. În considerentele deciziei, în ceea ce priveşte daunele morale, fiind avute în vedere, relativ la cererea lui B., faptul că vătămarea corporală i-a provocat drept consecinţe traumatism cranian, traumatism coloană cervicală, traumatism toracic, traumatism ambele clavicule, necesitând pentru vindecare un număr de circa 35 zile de îngrijiri medicale, astfel că Fondul de Garantare a Asiguraţilor a stabilit acordarea unei sume de 250 RON/zi de îngrijire medicală, rezultând suma de 8.750 RON daune morale. Pentru reclamantul C., având în vedere faptul că vătămarea corporală a constat în traumatism cranio-cerebral, traumatism toraco-abdominal, partea vătămata necesitând pentru vindecare un număr de circa 15 zile de îngrijiri medicale, s-a stabilit acordarea unei sume de 140 RON/zi de îngrijire medicală, rezultând suma de 2.100 RON daune morale. În ceea ce îl priveşte pe reclamantul A., acesta a suferit un traumatism cranio-cerebral, plagă de scalp, traumatism toraco-abdominal, traumatism cot stâng, necesitând pentru vindecare un număr de circa 11 zile de îngrijiri medicale, s-a stabilit acordarea unei sume de 130 RON/zi de îngrijire medicala, rezultând suma de 1.430 RON daune morale.

Prin sentinţa recurată, a fost respinsă cererea reclamanţilor de anulare a Deciziei nr. 17834/14.11.2018, emisă şi pârât şi de obligare a acestuia la plata unor sume de bani, cu titlu de diferenţă despăgubiri morale, respectiv pentru B., suma de 8.750 RON, pentru C., suma de 5.400 RON, iar pentru A., suma de 4.070 RON

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

Totodată, instanţa de recurs are în vedere că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor susţinerilor formulate de acestea.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil.

Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că stabilirea cuantumului daunelor morale nu poate fi realizată prin raportare la parametri exacţi, astfel că determinarea acestui cuantum implică o marjă de apreciere a autorităţii învestite cu cererea petenţilor, ce poate fi analizată în concret prin prisma consecinţelor negative suferite de cel vătămat în plan fizic şi/sau psihic, precum şi de importanţa valorilor sociale lezate, măsura în care au fost lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, iar în lipsa unor criterii şi limite legale, intimatul-pârât a stabilit corect cuantumul daunelor morale, raportându-se, la un criteriu obiectiv şi rezonabil (zilele de îngrijiri medicale).

Cât priveşte cuantumul daunelor morale acordate, pe care recurenţii-reclamanţi îl consideră insuficient, Înalta Curte reţine că, spre deosebire de prejudiciul material, a cărui întindere nu poate fi stabilită decât pe baza unui suport probator, în privinţa daunelor morale nu pot fi produse probe materiale în vederea cuantificării pierderii suferite. De aceea, judecătorul are dreptul să aprecieze, în raport cu toate circumstanţele cauzei, asupra unei sume globale, care să constituie o reparaţie echitabilă în raport cu efectele faptei generatoare de prejudicii. Daunele morale corespund atingerii aduse cinstei, onoarei, imaginii publice ori prestigiului profesional al persoanei, scopul lor fiind unul compensatoriu, care să nu constituie însă o penalitate excesivă pentru cel care a produs dauna.

În mod evident, nu se poate pretinde că acordarea de despăgubiri morale, oricare ar fi cuantumul acestora, este în măsură să conducă la înlăturarea suferinţei produse recurenţilor-reclamanţi prin producerea accidentului rutier, respectiv o astfel de pierdere neputând fi cuantificată în bani. Ceea ce se intenţionează prin acordarea daunelor morale este în primul rând recunoaşterea caracterului vătămător al faptei, precum şi recunoaşterea faptului că aceasta a fost de natură a produce persoanelor vătămate suferinţe psihice/emoţionale imposibil de cuantificat.

Aşadar, scopul acordării daunelor morale este acela de a oferi o compensaţie persoanelor vătămate pentru pierderea suferită, fără a avea pretenţia însă ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii, acesta fiind motivul pentru care regulile de evaluare a cuantumului acestora este diferit de modalitatea de stabilire a daunelor materiale.

Totodată, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, Înalta Curte constată că instanţa de fond a menţionat motivul pentru care s-a raportat la Decizia nr. 74/02.08.2018 privind "Procedura de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare (morale şi materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale şi decese", aceasta fiind procedura internă folosită la acel moment de lichidatorul judiciar al D. S.A. în analiza cererilor de creanţă formulate de creditori pentru înscrierea la masa credală, astfel cum rezultă din actele depuse în documentaţia administrativă de către pârât - fila x şi următoarele dosar fond, procedura intrând în vigoare la data de 02 august 2018, respectiv anterior emiterii deciziei contestate în cauză.

Prin urmare, Înalta Curte va observa şi că sunt corecte alegaţiile pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi, implicit, considerentele instanţei de fond, prin care s-a arătat că intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este chemat să repare prejudiciul suferit de reclamanţi în locul asiguratorului care a intrat în insolvenţă, ci este chemat în nume propriu, în scop de garantare a persoanelor prejudiciate de intrarea în insolvenţă a asiguratorului asupra faptului că acestea vor fi despăgubite.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte va reţine că nu are loc o înlocuire a debitorului obligaţiei de plată a despăgubirii cu un nou debitor, ca urmare a intrării primului în faliment, ci la momentul deschiderii procedurii iau naştere în patrimoniul reclamanţilor şi al pârâtului, în temeiul Legii nr. 215/2015, dreptul şi obligaţia corelativă de garantare a despăgubirii, care însă poate fi plafonată de legiuitor şi a cărei executare este supusă, din punct de vedere procedural, unor norme speciale, derogatorii.

În acest sens, prezintă relevanţă dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora:

"Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5".

Rezultă aşadar, din textul legii, că în aplicarea dispoziţiilor legale, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor are dreptul de a stabili proceduri interne privind modul de cuantificare a daunelor morale şi, dat fiind că aceste proceduri reprezintă rezultatul cercetării jurisprudenţei în materie, Înalta Curte va observa că Procedura aprobată prin Decizia nr. 74/02.08.2018 reprezintă un criteriu obiectiv în stabilirea cuantumului daunelor morale.

Astfel, potrivit Anexei 3, valoarea medie a despăgubirilor morale urmare vătămării corporale ce a necesitat între 31 şi 90 de zile de îngrijiri medicale, este de 301 RON pe zi de îngrijire medicală, iar, în cazul vătămării corporale ce a necesitat maximum 30 de zile de îngrijiri medicale, valoarea medie a despăgubirii morale este de 162,65 RON. Intimatul-pârât, având în vedere şi împrejurarea că accidentul rutier a avut loc în anul 2013, a realizat o medie între aceste valori şi numărul de zile de îngrijiri medicale aferente fiecărui reclamant în parte, ajungând la cuantumul de 140 RON pentru fiecare zi de îngrijire medicală, respectiv 250 RON şi 130 RON în funcţie de zilele de îngrijire acordate distinct fiecărui reclamant.

Aşadar, nu pot fi avute în vedere criticile recurenţilor-reclamanţi potrivit cărora despăgubirile primite au fost stabilite de către intimatul-pârât Fondul de Garantare al Asiguraţilor făcându-se abstracţie de jurisprudenţa şi practica în materie şi că această procedură internă reprezintă un punct de vedere arbitrar care nu ţine seama de jurisprudenţa şi practica instanţelor, cu atât mai mult cu cât modul de stabilire nu a fost exercitat discreţionar, ci în baza unor reguli concrete, cu aplicabilitate generală, ce asigură respectarea unui tratament egal şi nediscriminatoriu faţă de orice creditor de asigurare. Astfel, tocmai pentru a nu lăsa loc arbitrariului, Directorul General al FGA a emis Decizia nr. 74/02.08.2018, prin care a determinat o medie a cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale, prin raportare nu doar la jurisprudenţă, ci şi la modalitatea de soluţionare pe cale amiabilă, în trecut, a unor astfel de situaţii de către asigurătorul în insolvenţă D. S.A., dar şi în considerarea rezultatului studiului FPVS 2011.

Nu în ultimul rând, instanţa de control judiciar reţine că motivarea hotărârii recurate nu cuprinde motive străine de natura cauzei şi, în orice caz, pentru a fi incident acest motiv de casare era necesar ca hotărârea să cuprindă numai motive străine de natura cauzei, ceea ce, în mod evident, nu este cazul.

Chiar şi în cazul în care s-ar fi apreciat că norma aplicabilă în speţă era cea prevăzută de Ordinul nr. 14/2011, Înalta Curte reţine că atât Ordinul nr. 14/2011, la art. 49 pct. 1 lit. f), cât şi Norma A.S.F. nr. 23/2014, la art. 50 pct. 1 lit. f), conţin aceleaşi prevederi privind acordarea daunelor morale, respectiv că la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale se au în vedere şi daunele morale, "în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România", acest aspect nefiind astfel de natură să invalideze raţionamentul instanţei de fond sau să schimbe soluţia pronunţată de aceasta în sensul dorit de recurenţii-reclamanţi.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de de reclamanţii A., B. şi C., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 1513 din 19 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2021.