Guarantee Fund’s time-bar rejection overturned, moral damages award upheld

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - veche, la data de 10 octombrie 2018, sub dosar număr x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA), a solicitat anularea Deciziei F.G.A. nr. 16878/11.09.2018 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 30.000 RON, conform cererii de plată nr. x/10.05.2017.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1220 din 28 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal - veche a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat Decizia nr. 16878/11.09.2018, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cu consecinţa obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata în favoarea părţii reclamante a sumei de 7.500 RON cu titlu de daune morale şi a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1220 din 28 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal - veche, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, pronunţarea unei soluţii de obligare a Fondului de Garantare a Asiguraţilor prin Comisia Specială la analizarea pe fond a cererii de plată formulată de către intimata-reclamantă.

Recurentul-pârât a învederat, în esenţă, că hotărârea atacată este pronunţată cu încălcarea normelor ce reprezintă obligativitatea analizei de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor a cererii de plată, respectiv a dispoziţiilor art. 2, art. 13 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 213/2015, art. 21 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, precum şi a excepţiei inadmisibilităţii obligării directe la plată a Fondului de Garantare a Asiguraţilor şi a principiului separaţiilor puterilor prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituţia României, motiv ce se circumscrie art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ.

Astfel, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea sa la plata sumelor în cuantum de 7.500 RON reprezentând daune morale, solicită respingerea acestuia ca inadmisibil, având în vedere că în cadrul Comisiei Speciale actul administrativ emis de Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost analizat strict pe aspecte ce au vizat prescripţia dreptului de a solicita despăgubirea, fondul cererii de plată nefiind analizat conform art. 13 din Legea 213/2015.

A arătat faptul că în privinţa cererilor de obligare directă la plata unor sume de bani a Fondului către petenţi făra ca F.G.A. să fi analizat sau să fi avut de analizat cereri corespunzătoare de plată a fost respinsă în mod constant de Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ si fiscal.

Printr-un alt set de critici, recurentul-pârât a învederat că sentinţa recurată este dată cu încălcarea principiului de drept privind caracterul echitabil al daunelor morale, cu neconsiderarea raportului juridic, motiv ce se circumscrie art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Având în vedere caracterul de instituţie de drept public, care trebuie să aibă cu prioritate în vedere criteriul echităţii în soluţionarea cererilor ce îi sunt adresate, a adoptat procedura de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, adoptând criterii proprii de determinare a unor praguri valorice, pentru a se evita săvârşirea unor discriminări într-un domeniu atât de sensibil, în care nu există criterii legale de individualizare a sumelor, cu atât mai mult cu cât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost însărcinat să gestioneze fonduri publice, care trebuie repartizate cu toată responsabilitatea pe care situaţia o impune.

Apreciază că la stabilirea cuantumului daunelor morale instanţa de fond trebuia să ţină cont de Decizia nr. 74/02.08.2018, adoptată la nivelul organului administrativ, prin care au fost stabilite criteriile obiective pentru acordarea daunelor morale şi materiale în caz de vătămare corporală, având în vedere că raportul dintre Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi intimată s-a născut doar ca urmare a falimentului asigurătorului. A precizat că procedura nu încalcă nicio prevedere legală, cu atât mai mult cu cât această procedură a fost validată de către lichidatorul judiciar în analiza cererilor de creanţă formulate de creditori pentru înscrierea la masa credală a asigurătorului aflat în faliment, aspect consfinţit şi prin adresa nr. x/17.01.2017.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 30 septembrie 2019, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei pronunţate de instanţa de fond, ca fiind temeinică şi legală.

5. Alte aspecte procesuale relevante în cauză

Potrivit susţinerilor reprezentantului convenţional al recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor formulate în şedinţă publică de la acest termen de judecată recursul acestuia este întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 din C. proc. civ., indicarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. în cererea de recurs fiind o greşeală materială.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare formulate de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că recursul declarat de aceasta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/10.05.2017 la pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, reclamanta A. a solicitat acordarea sumei de 30.000 RON, reprezentând daune morale ca urmare a prejudiciului suferit în urma evenimentului rutier din data de 04 februarie 2013.

Prin Decizia nr. 16.878/11.09.2018, emisă de pârât s-a dispus respingerea cererii de plată formulate de creditoarea A.. În considerentele deciziei pârâtul a reţinut că între data evenimentului (04 februarie 2013) şi data deschiderii procedurii falimentului B. S.A. (16 februarie 2017) s-a împlinit termenul de prescripţie în conformitate cu dispoziţiile art. 2517 C. civ., fără a fi intervenit niciuna dintre situaţiile prevăzute de art. 2532 - 2539 C. civ. privind cazurile de suspendare sau de întrerupere a prescripţiei. În concluzie, a conchis că termenul de prescripţie a început să curgă de la data la care persoana păgubită a cunoscut persoana vinovată de producerea pagubei, implicit persoana care i-a provocat prejudiciul moral, respectiv de la data evenimentului - 04 februarie 2013, împlinindu-se astfel la 04 februarie 2016, anume anterior deschiderii procedurii de faliment a B. S.A. (16 februarie 2017).

Decizia emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost contestată în faţa instanţei de contencios administrativ, iar prin sentinţa recurată a fost anulată Decizia nr. 16878/11.09.2018 şi admisă, în parte, cererea de plată pentru suma de 7.500 RON cu titlu de daune morale, instanţa de fond reţinând, pe de o parte, că înregistrarea de partea reclamantă a cererii de despăgubire la Fondul de Garantare a Asiguraţilor la data de 10.05.2017 se înscrie în cadrul termenului de prescripţie extinctivă de 3 ani, iar nu după împlinirea sa, după cum eronat a reţinut partea pârâtă pentru a respinge cererea petentei - creditoare, iar pe de altă parte, că recunoaşterea în beneficiul părţii reclamante a unei despăgubiri de 7.500 de RON este de natură să asigure o reparare adecvată a prejudiciului moral suferit de aceasta, aferent celor 15 zile de îngrijire medicală necesare unei recuperări a stării de sănătate afectate de accidentul rutier, înscrisurile medicale disponibile atestând în epocă un diagnostic de «disjuncţie gradul I acromio claviculară stg., TCC minor grad I plaga prin contuzie regiune temporală, stg. contuzie toracică, contuzie umăr stg.» .

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., care presupune nereguli procedurale în ceea ce priveşte încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii, acesta este nefondat.

Astfel, instanţa de fond a fost legal învestită cu o contestaţie împotriva unei decizii emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborat cu art. 19 din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, iar părţile nu au invocat la niciunul dintre termenele de judecată excepţia necompetenţei materiale a instanţei.

Faţă de cele expuse anterior, se reţine că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că şi acesta este nefondat, întrucât instanţa de fond nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, posibilitatea formulării unei contestaţii împotriva deciziilor Fondului de Garantare a Asiguraţilor, cât şi competenţa instanţei de contencios administrativ de a se pronunţa asupra unei astfel de contestaţii, fiind prevăzute expres în dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborat cu art. 19 din Legea nr. 503/2004, aşa cum s-a reţinut şi în precedent.

Totodată, instanţa de recurs reţine şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, (…) poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale".

De asemenea, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor defineşte la lit. b) şi d) creditorul de asigurări şi despăgubirea ca fiind "persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă", respectiv "suma pe care Fondul o plăteşte fiecărui creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, în limita plafonului de garantare şi în condiţiile prevăzute de prezenta lege".

Nu în ultimul rând, conform art. 18 din Legea nr. 554/2004:

"(1)Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.

(2) Instanţa este competentă să se pronunţe, în afara situaţiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), şi asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii."

Prin urmare, cum din analiza deciziei F.G.A. atacate a reieşit că respingerea cererii de plată s-a făcut în considerarea reţinerii greşite a împlinirii termenului prescripţiei extinctive, aspect ce nu a fost contestat de recurentul-pârât prin cererea de recurs, în condiţiile în care partea pârâtă a recunoscut contextul de săvârşire a faptei în discuţie şi nu a negat în substanţa sa dreptul la daune morale pretins de creditoarea - reclamantă, în mod judicios a apreciat instanţa de fond că în această situaţie revine în competenţa sa de plină jurisdicţie să soluţioneze toate aspectele litigioase, inclusiv prin stabilirea cuantumului daunelor morale ce pot fi acordate.

De altfel, chestiunea în litigiu o reprezintă cuantumul daunelor morale stabilit de instanţa de fond, care în opinia recurentului-pârât s-a realizat cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, însă aceste aspecte se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate în acest context.

Prin criticile formulate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile legale incidente în cauză cu privire la stabilirea cuantumului daunelor morale.

Astfel, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 49 pct. 1 din Norma A.S.F. nr. 14/2011, "La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale, se au în vedere următoarele: (…) f) daunele morale, în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România".

În literatura de specialitate, dar şi în practica judecătorească, s-a arătat că, în absenţa unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecinţele negative suferite de victima accidentului, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea şi consecinţele traumei fizice şi psihice suferite ori măsura în care a fost afectată situaţia familială, socială şi profesională.

Atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuind să fie rezonabile, aprecierea şi cuantificarea acestora să fie justă şi echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real şi efectiv produs victimei şi suferite de aceasta, în aşa fel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

Din această perspectivă, nu se poate stabili, în prezenta cauză, vreun motiv de nelegalitate a sentinţei recurate, Înalta Curte reţinând că Ghidul Fondului de protecţie a victimelor străzii sau decizia adoptată la nivelul autorităţii pârâte privind procedura de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, invocate atât în decizia contestată, cât şi în cererea de recurs, nu sunt acte normative, astfel că nu pot avea decât o valoare orientativă, nicidecum obligatorie, pentru instanţa de judecată.

Înalta Curte reaminteşte că instanţa supremă a statuat în numeroase rânduri că despăgubirile pentru daune morale se disting de cele pentru daune materiale prin faptul că acestea nu se probează, ci se stabilesc prin evaluare şi, pentru a nu se ajunge la o îmbogăţire fără just temei, este necesar să fie luate în considerare suferinţele fizice şi morale, susceptibil în mod rezonabil a fi fost cauzate prin fapta săvârşită precum şi toate consecinţele acesteia, astfel cum rezultă din actele medicale ori de alte probe administrate.

Totodată, Înalta Curte apreciază că F.G.A. nu se poate raporta, astfel cum acesta a motivat, la procedura internă de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, prin care s-au adoptat criterii proprii de determinare a unor praguri valorice şi s-au stabilit actele necesare pentru constituirea dosarului de daună, pentru a se evita săvârşirea unor discriminări într-un domeniu în care nu există criterii legale de individualizare a sumelor acordate, fără a le corela cu principiile de drept naţionale si convenţionale în aceasta materie.

În acest sens trebuie subliniat faptul că principiul reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1349 alin. (2) şi art. 1385 alin. (1) C. civ. justifică nerespectarea condiţiilor privind depunerea unor anumite acte la dosarul de daună şi depăşirea pragurilor stabilite prin proceduri interne adoptate de F.G.A., acte cu o forţă juridică inferioară C. civ. şi care contravin şi paragrafului 20 al expunerii de motive al Directivei 2009/103/CE, potrivit cărora:

"Victimelor accidentelor de circulaţie cauzate de autovehicule ar trebui să li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Comunităţii".

Reţine instanţa supremă că dispoziţiile normative invocate de pârât nu justifică instituirea acestor condiţii şi nici nerespectarea criteriilor jurisprudenţiale, care implică o doză de aproximare, prin raportare la un complex de împrejurări, despăgubirile ce se plătesc trebuind, aşadar, să ţină seama de prejudiciul concret produs fiecărei persoane vătămate şi de principiul acoperirii integrale a acestuia.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în legătură cu repararea prejudiciilor morale s-au statuat următoarele:

"Prejudiciul moral a fost definit ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane şi care se manifestă prin suferinţa fizică sau/şi morală, pe care le resimte victima. Prejudiciile care alterează sănătatea şi imaginea fizică aduc atingere unora dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane - dreptul la sănătate, integritate fizică şi psihică (art. 58 C. civ.) ca şi componente ale dreptului la viaţă apărat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi trebuie să fie reparate. Caracterul suferinţelor trebuie privit în legătură cu particularităţile individuale ale persoanei prejudiciate, suferinţele morale (psihice) fiind frica, durerea, ruşinea, tristeţea, neliniştea, umilirea şi alte emoţii negative.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conţinut economic şi de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieţii private, în sfera art. 1 (dreptul la viaţă) din Convenţia europeană, dar şi de valori apărate de art. 22 din Constituţie şi art. 58 C. civ., existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real şi efectiv produs victimei.

În ce priveşte cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc şi nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. Ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu şi să aducă acea satisfacţie de ordin moral celui prejudiciat" (Secţia I civilă, decizia nr. 824 din 06 aprilie 2016).

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 3, 4 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1), va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1220 din 28 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal - veche, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2021.