Retrocession of religious property: loss of ownership predating the 1945-1989 reference period via 1937 land registry rank

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 30 ianuarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta Parohia Reformată Sighetu Marmaţiei, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de retrocedări a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, a solicitat anularea Deciziei nr. 6426/17.11.2016, emisă de către Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase, constatând ca fiind neîntemeiată şi nefondată, iar judecând, în principal retrocedarea în natură a imobilelor mai jos indicate, iar în mod subsidiar acordarea de măsuri reparatorii pentru cele care nu vor putea fi retrocedate în natură. Imobilele care fac obiectul prezentei cereri sunt:

1. Imobilul cu destinaţia iniţială de liceu reformat, sală de sport şi teren aferent în suprafaţă de 5888 mp, situat în municipiul Sighetu Marmaţiei, str. dr. I. Mihaly de Apşa, nr. 6 şi str. x, jud. Maramureş, înscris iniţial în CF nr. x, ulterior transcris în CF nr. x, nr. top. x (transcris în CF nr. x), nr. top x (transcris în CF nr. x), nr. top x (transcris în CF nr. x);

2. Imobil reprezentând iniţial două case (1şi 61) şi teren aferent în suprafaţă de 1067 mp, situat în municipiul Sighetu Marmaţiei, str. x, jud. Maramureş, înscris iniţial în CF nr. x, ulterior transcris în CF nr. x, nr. top x;

3. Imobil reprezentând iniţial două case (3 şi 31) şi teren aferent în suprafaţă de 435 mp, situat în municipiul Sighetu Marmaţiei, str. x, jud. Maramureş, înscris iniţial în CF nr. x, ulterior transcris în CF nr. x, nr. top x;

4. Imobilul cu destinaţia iniţială de casă la nr. 5 şi teren aferent în suprafaţă de 532 mp, situat în municipiul Sighetu Marmaţiei, str. x, jud. Maramureş, înscris iniţial în CF nr. x, ulterior transcris în CF nr. x, nr. top x;

5. Imobilul cu destinaţia iniţială de casă la nr. 62 şi teren aferent în suprafaţă de 203 mp, situat în municipiul Sighetu Marmaţiei, str. dr. I. Mihaly de Apşa, nr. 6, jud. Maramureş, înscris iniţial în CF nr. x, ulterior transcris în CF nr. x, nr. top x;

6. Imobilul cu destinaţia iniţială de casă la nr. 63 şi teren aferent în suprafaţă de 334 mp, situat în municipiul Sighetu Marmaţiei, str. dr. I. Mihaly de Apşa, nr. 6, jud. Maramureş, înscris iniţial în CF nr. x, ulterior transcris în CF nr. x, nr. top x;

7. Imobil reprezentând iniţial două case la nr. 7 şi 9 pe str. x, o casă ia nr. 12 pe str. dr. I. Mihaly de Apşa şi teren aferent în suprafaţă de 3151 mp, situat în municipiul Sighetu Marmaţiei, str. dr. I. Mihaly de Apşa, nr. 6 şi str. x, jud. Maramureş, înscris iniţial în CF nr. x, ulterior transcris în CF nr. x, nr. top x;

8. Imobilul cu destinaţia iniţială de casă la nr. 26 şi teren aferent în suprafaţă de 3096 mp, situat în municipiul Sighetu Marmaţiei, str. x, jud. Maramureş, înscris iniţial în CF nr. x, ulterior transcris în CF nr. x, nr. top x -54/13 şi CF nr. x, nr. top x - 54/16;

9. Imobilul cu destinaţia iniţială de casă ia nr. 24 şi teren aferent în suprafaţă de 3361 mp, situat în municipiul Sighetu Marmaţiei, str. x, jud. Maramureş, înscris iniţial în CF nr. x, ulterior transcris în CF nr. x, nr. top x;

10. Imobilul cu destinaţia iniţială de casă la nr. 22 şi teren aferent în suprafaţă de 4313 mp, situat în municipiul Sighetu Marmaţiei, str. x, jud. Maramureş, înscris iniţial în CF nr. x, ulterior transcris în CF nr. x, nr. top x;

11. Imobilul cu destinaţia iniţială de casă la nr. 16 şi teren aferent în suprafaţă de 417 mp, situat în municipiul Sighetu Marmaţiei, str. x, jud. Maramureş, înscris iniţial în CF nr. x, ulterior transcris în CF nr. x şi în CF x, nr. top x;

12. Imobilul cu destinaţia iniţială de casă la nr. 1 în str. x în str. x cel Mare şi teren aferent în suprafaţă de 1145 mp, situat în municipiul Sighetu Marmaţiei, str. x şi str. x, jud. Maramureş, înscris iniţial în CF nr. x, ulterior transcris în CF nr. x şi în CF x, nr. top x;

13. Imobilul cu destinaţia iniţială de casă la nr. 23 pe str. dr. I. Mihaly de Apşa, casă la nr. 46 pe str. x şi teren aferent în suprafaţă de 2018 mp, situat în municipiul Sighetu Marmaţiei, str. dr. I. Mihaly de Apşa, nr. 19 şi str. x, jud. Maramureş, înscris iniţial în CF nr. x, ulterior transcris în CF nr. x şi în CF x, nr. top x;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, constând din onorar avocat, onorar experţi.

Prin sentinţa civilă nr. 1270 din 17 mai 2017, Tribunalul Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Cluj, secţia contencios administrativ şi fiscal, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanţe la data de 25 mai 2017, sub acelaşi număr.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 115 din 09 mai 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia a III - a contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia formulată de Parohia Reformată împotriva Deciziei 6426/17.11.2016 a Comisia Specială de retrocedări a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 115 din 09 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III - a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Parohia Reformată Sighetu Marmaţiei, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, reţinerea cauzei spre rejudecare, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Recurenta-reclamantă critică soluţia instanţei de fond, apreciind că a reţinut în mod greşit aspectul privind data naţionalizării/preluării abuzive a imobilelor revendicate.

Astfel, din considerentele sentinţei atacate nu rezultă că s-ar fi analizat conţinutul actelor de expropriere, Procesul-verbal întocmit din 26 iulie 1948 depus în copie legalizată, Tabelul averii bisericii reformate, respectiv extras din Decretul nr. 176/1948, aceste documente dovedind în opinia recurentei-reclamante că toate imobile au fost preluate în anul 1948, după data de referinţă, practic dovedind dreptul de proprietate al acesteia, dreptul fiind recunoscut chiar de către expropriatorii abuzivi, reprezentanţi ai regimului comunist.

Recurenta-reclamantă a învederat că autoritatea pârâtă avea obligaţia legală de a finaliza în procedura administrativă cererea de retrocedare, de a analiza situaţia juridică a fiecărui imobil în parte, studiind cu atenţie documentaţia ataşată. Rolul instanţei de contencios administrativ ar fi fost doar de a verifica legalitatea, temeinicia deciziei emise, şi nu de a soluţiona pe fond cererea. Decizia Comisiei Speciale trebuia supusă doar cenzurii instanţei, care trebuia să verifice în cadrul procedurii judiciare dacă actul administrativ este motivat, argumentat şi fundamentat ţinând cont de documentele depuse în faza administrativă. Autoritatea avea obligaţia de a verifica conţinutul dosarului administrativ, de a solicita completarea acestui dosar în măsura în care ar fi considerat că se impun efectuarea unor lămuriri suplimentare, putea cere administrare de expertize, etc. Intimata nu şi-a îndeplinit atribuţiile stabilite în sarcina sa, a emis un act administrativ nelegal pentru a se desesiza în privinţa cererii de retrocedare, decizia atacată fiind astfel un refuz nejustificat de restituire în natură.

De asemenea, recurenta-reclamantă a arătat că atât autoritatea pârâtă, cât şi instanţa de fond nu au ţinut cont de menţiunile din Decretul nr. 176/1948, act care face dovada existenţei dreptului de proprietate al bisericii, nu au analizat Procesul-verbal din 26 iulie 1948, precum şi Tabloul cuprinzând întreaga avere al bisericii reformate din Sighetu Marmaţiei. Totodată a refuzat să analizeze fiecare înscriere în privinţa fiecărui imobil în cărţile funciare, de unde rezultă, în cazul tuturor care formează obiectul cererii de retrocedare, că au fost preluate de către Stat la data de 02 martie 1949, dovada preluării fiind menţionată în cartea funciară.

În aceeaşi ordine de idei, recurenta-reclamantă a susţinut că deşi Decretul nr. 176/1948, Procesul-verbal din 26 iulie 1948, Tabloul despre averea Bisericii reformate din Sighet, precum şi înscrierile din cărţile funciare vizate sunt dovezi clare care existau şi în dosarul aferent procedurii administrative, şi în dosarul de fond, în considerentele sentinţei atacate nu se face nicio menţiune în privinţa acestora, fiind încălcată astfel aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (3) şi (4) din O.U.G. nr. 94/2000.

Se mai arată că din expertiza istorică administrată în faţa instanţei de fond rezultă că instituţia de învăţământ patronată şi finanţată de către Parohia Reformată din Sighetu Marmaţiei apare ca fiind recunoscută încă cu trei secole în urmă (1730), reuşind să atragă "trei catedre" "academii" necesare recunoaşterii nivelului superior al procesului educaţional desăvârşit: Filosofie, Drept, Teologie". Expertiza istorică a constatat că "la 26 iulie 1948 s-a acţionat în vederea preluării în proprietatea statului a averii mobiliare şi imobiliare aparţinătoare Liceului Reformat Sighet (...) bunurile imobile numite urmând să fie preluate de reprezentanţii statului român de la reprezentanţii proprietarului de până la acel moment, reprezentanţi ai Bisericii Reformate, recunoscută ca atare tocmai prin actul consemnat prin Procesul-verbal sus-numit."

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă a învederat că din cuprinsul actului administrativ atacat nu rezultă că la data soluţionării cererii de retrocedare au fost respectate prevederile art. 5 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Comisiei Speciale de Retrocedare aprobat prin Hotărârea nr. 1094/2005, respectiv la termenul fixat trebuia invitat să participe un reprezentant al cultului religios în vederea susţinerii cererii de retrocedare în baza documentelor legale, consecinţa fiind că procedura administrativă a fost viciată.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 27 august 2019, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, reiterând, în esenţă, apărările formulate în faţa instanţei de fond.

II. Soluţia instanţei de recurs

În ceea ce priveşte cererea de suspendare formulată de recurenta-reclamantă, prin raportare la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, Înalta Curte urmează să o respingă, constatând că, în cauză, nu se impune suspendarea judeecării cauzei până la soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Astfel, Înalta Curte reţine lipsa unei dispoziţii procesuale exprese în sensul suspendării judecăţii cauzei în cazul admiterii cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional cu excepţia de neconstituţionalitate, precum şi abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care prevedea suspendarea de drept a judecăţii cauzei în intervalul de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Parohia Reformată Sighetu Marmaţiei este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

În acest sens, instanţa de control judiciar reţine că potrivit prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, judecătorul este în drept, printre altele, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Pe cale de consecinţă, sunt nefondate susţinerile recurentei privind maniera de administrare a probatoriului, a cadrului cercetărilor pe care era chemată instanţa de fond să le realizeze, neputându-se afirma că aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţiile legale ce îi revin cu privire la aflarea adevărului în cauză. În concret, instanţei îi revenea, în esenţă, obligaţia de a verifica dacă acele elemente reţinute prin decizia contestată în cauză, sub aspectul respingerii cererii de retrocedare formulată de reclamantă, se confirmă, or, în realizarea unor astfel de verificări judecătorul are deschisă calea administrării oricărui probatoriu apreciat de acesta drept pertinent şi util pentru deplina sa lămurire. De altfel, instanţa de control judiciar reţine că şi în jurisprudenţa CJUE s-a statuat că revine instanţei de trimitere sarcina de a efectua, în conformitate cu normele privind probele din dreptul naţional, o apreciere globală a tuturor elementelor şi împrejurărilor de fapt (Hotărârea din 6 decembrie 2012, Bonik, C-285/11). În consecinţă, instanţa de control judiciar apreciază că nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că aspectele criticate de recurentă reprezintă, în realitate, componente ale raţionamentelor logico - juridice prezentate de judecătorul fondului în susţinerea soluţiei pronunţate şi care vizează maniera de interpretare a forţei probante a unor mijloace de probă (ex. raportul de expertiză istorică depus de reclamantă), ori modul de aplicare în cauză, ori de interpretare, dat de instanţă, normelor de drept material şi procedural (ex. evocarea prevederilor O.U.G. nr. 94/2000), acestea fiind componente ale procesului deliberativ, ce stă la baza pronunţării hotărârii judecătoreşti adoptate şi care reprezintă o valenţă a principiilor iura novit curia şi da mihi fatum, dabo tibi ius, care statuează că, pe baza faptelor stabilite, instanţa va aplica, în mod independent, norma de drept incidentă acestora.

Hotărârea judecătorească nu reprezintă un act discreţionar, ci este rezultatul unui proces logic de analiză a probelor administrate, realizat la momentul deliberării (fiind, astfel, ulterior momentului închiderii dezbaterilor), în scopul aflării adevărului. Un astfel de proces de analiză, care este necesar stabilirii stării de fapt desprinse şi se realizează inclusiv prin înlăturarea unor probe şi reţinerea altora, ca urmare a unor raţionamente logice, aparţine, însă, doar instanţei.

Totodată, Înalta Curte reţine că un astfel de proces al "judecăţii" este reflectat de judecător în cuprinsul motivării hotărârii judecătoreşti, care reprezintă în esenţă, (astfel cum a reţinut şi Curtea Constituţională în pct. 50 al Deciziei sale nr. 233 din 7 aprilie 2021) fixarea, prin redactare, a silogismului judiciar, care explică şi justifică soluţia şi reprezintă o garanţie că rezultatul judecăţii este expresia deliberării, în mod esenţial sub aspectul conţinutului.

În aceeaşi ordine de idei, referitor la criticile exhibate de recurentă care vizează modul în care instanţa de fond a apreciat, interpretat şi coroborat probele administrate în cauză, recurenta susţine că prima instanţă ar fi desconsiderat dovezile administrate, încălcând în opinia sa, norme de procedură şi considerând, totodată, că maniera în care judecătorul fondului a apreciat materialul probator administrat în stabilirea situaţiei de fapt este unul eronat. Din această perspectivă, reţine Înalta Curte că demersul de coroborare a probelor reprezintă, inclusiv pentru argumentele expuse în paragrafele anterioare, o componentă a procesului de deliberare, ce este în strânsă legătură cu aprecierea, de către judecătorul fondului, a forţei probante a mijloacelor de probă administrate, or toate aceste aspecte vizează, în fapt, contrar celor afirmate de recurentă, elemente de temeinicie a hotărârii pronunţate, iar nu de nelegalitate.

Or, în cadrul procesual al recursului, instanţa de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ., iar nu şi motivele de netemeinicie, sens în care astfel de critici nu pot fi avute în vedere.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, nu se poate aprecia că instanţa de fond nu a analizat conţinutul actelor de expropriere sau situaţia juridică a imobilelor a căror retrocedare a fost solicitată, în condiţiile în care în vederea stabilirii îndeplinirii condiţiei privind preluarea imobilelor în perioada de referinţă prevăzută de lege judecătorul fondului a avut în vedere şi aceste înscrisuri dar, în mod corect a reţinut că potrivit încheierii de CF nr. x s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea Judeţului Maramureş şi, cu toate că în urma încheierii nr. 4395/1942/2 a Tribunalului Maramureş s-a radiat întabularea dreptului de proprietate a Judeţului Maramureş din anul 1937 şi s-a restabilit dreptul de proprietate a Liceului Reformat şi a Academiei de Drept a Liceului Reformat, respectiv a Cantinei Liceului Reformat, în baza încheierii de CF x, rezultat a intrării în vigoare a Legii nr. 260/1945, s-a restabilit situaţia anterioară de CF din anul 1937.

Totodată, Înalta Curte constată că în mod judicios instanţa de fond a concluzionat că, raportat la legislaţia aplicabilă la acel moment, care consacra principiul rangului serial, intabularea din 1937 a Judeţului Maramureş, ca urmare a restabilirii de carte funciară, a conservat rangul serial din 1937 şi, prin urmare, pierderea dreptului de proprietate de către Liceul Reformat, Academia de Drept a Liceului Reformat şi Cantina Liceului Reformat s-a produs anterior datei de referinţă prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 şi anume 06 martie 1945.

De altfel, instanţa de control judiciar observă că, ori de câte ori, spre exemplu, în procesul de evaluare a forţei probante a mijlocului de probă constând în rapoartele de expertiză, judecătorul fondului a apreciat că lipseşte concluziilor exprimate prin acestea aptitudinea de a dezlega aspectele relevante cauzei, judecătorul fondului a menţionat raţiunile care l-au determinat să facă astfel de aprecieri.

Totodată, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă în esenţă o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor susţinerilor formulate de acestea.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susţinerile recurentei privind incidenţa unui astfel de motiv de casare.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Astfel, reclamanta a solicitat retrocedarea în natură sau prin acordare de măsuri reparatorii a imobilului cu destinaţia iniţială de liceu reformat, sală de sport şi teren aferent în suprafaţă de 5888 mp, situat în municipiul Sighetu Marmaţiei, str. dr. I. Mihaly de Apşa, nr. 6 şi str. x, jud. Maramureş, înscris iniţial în CF nr. x, ulterior transcris în CF nr. x, nr. top. x (transcris în CF nr. x), nr. top x (transcris în CF nr. x), nr. top x (transcris în CF nr. x); Imobil reprezentând iniţial două case (1şi 61) şi teren aferent în suprafaţă de 1067 mp, situat în municipiul Sighetu Marmaţiei, str. x, jud, Maramureş, înscris iniţial în CF nr. x, ulterior transcris în CF nr. x, nr. top x;

Imobil reprezentând iniţial două case (3 şi 31) şi teren aferent în suprafaţă de 435 mp, situat în municipiul Sighetu Marmaţiei, str. x, jud. Maramureş, înscris iniţial în CF nr. x, ulterior transcris în CF nr. x, nr. top x; Imobilul cu destinaţia iniţială de casă la nr. 5 şi teren aferent în suprafaţă de 532 mp, situat în municipiul Sighetu Marmaţiei, str. x, jud. Maramureş, înscris iniţial în CF nr. x, ulterior transcris în CF nr. x, nr. top x; Imobilul cu destinaţia iniţială de casă la nr. 62 şi teren aferent în suprafaţă de 203 mp, situat în municipiul Sighetu Marmaţiei, str. dr. I.

Mihaly de Apşa, nr. 6, jud. Maramureş, înscris iniţial în CF nr. x, ulterior transcris în CF nr. x, nr. top x; Imobilul cu destinaţia iniţială de casă la nr. 63 şi teren aferent în suprafaţă de 334 mp, situat în municipiul Sighetu Marmaţiei, str. dr. I. Mihaly de Apşa, nr. 6, jud. Maramureş, înscris iniţial în CF nr. x, ulterior transcris în CF nr. x, nr. top x; Imobil reprezentând iniţial două case la nr. 7 şi 9 pe str. x, o casă ia nr. 12 pe str. dr. I. Mihaly de Apşa şi teren aferent în suprafaţă de 3151 mp, situat în municipiul Sighetu Marmaţiei, str. dr. I.

Mihaly de Apşa, nr. 6 şi str. x, jud. Maramureş, înscris iniţial în CF nr. x, ulterior transcris în CF nr. x, nr. top x; Imobilul cu destinaţia iniţială de casă la nr. 26 şi teren aferent în suprafaţă de 3096 mp, situat în municipiul Sighetu Marmaţiei, str. x, jud. Maramureş, înscris iniţial în CF nr. x, ulterior transcris în CF nr. x, nr. top x -54/13 şi CF nr. x, nr. top x - 54/16; Imobilul cu destinaţia iniţială de casă la nr. 24 şi teren aferent în suprafaţă de 3361 mp, situat în municipiul Sighetu Marmaţiei, str. x, jud.

Maramureş, înscris iniţial în CF nr. x, ulterior transcris în CF nr. x, nr. top x; Imobilul cu destinaţia iniţială de casă la nr. 22 şi teren aferent în suprafaţă de 4313 mp, situat în municipiul Sighetu Marmaţiei, str. x, jud. Maramureş, înscris iniţial în CF nr. x, ulterior transcris în CF nr. x, nr. top x; Imobilul cu destinaţia iniţială de casă la nr. 16 şi teren aferent în suprafaţă de 417 mp, situat în municipiul Sighetu Marmaţiei, str. x, jud. Maramureş, înscris iniţial în CF nr. x, ulterior transcris în CF nr. x şi în CF x, nr. top x;

Imobilul cu destinaţia iniţială de casă la nr. 1 în str. x în str. x cel Mare şi teren aferent în suprafaţă de 1145 mp, situat în municipiul Sighetu Marmaţiei, str. x şi str. x, jud. Maramureş, înscris iniţial în CF nr. x, ulterior transcris în CF nr. x şi în CF x, nr. top x; Imobilul cu destinaţia iniţială de casă la nr. 23 pe str. dr. I. Mihaly de Apşa, casă la nr. 46 pe str. x şi teren aferent în suprafaţă de 2018 mp, situat în municipiul Sighetu Marmaţiei, str. dr. I. Mihaly de Apşa, nr. 19 şi str. x, jud. Maramureş, înscris iniţial în CF nr. x, ulterior transcris în CF nr. x şi în CF x, nr. top x.

Prin decizia nr. 6426/17.11.2016 Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase a respins cererea formulată de Parohia Reformată Sighetu Marmaţiei indicând ca şi argument că aceste imobile nu au făcut obiectul unei preluări abuzive de către statul român în perioada 06.03.1945 - 22.12.1989, precum şi că aceste imobile au aparţinut Liceului Reformat din Sighetu Marmaţiei, a Academiei de Drept a Liceului Reformat din Sighetu Marmaţiei, a Cantinei Liceului Reformat din Sighetu Marmaţiei, respectiv de la alte instituţii şi nu de la cultul religios.

Criticile privind nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva interpretării şi aplicării greşite a prevederilor art. 4 alin. (3) şi (4) din O.U.G. nr. 94/2000, referitoare la analizarea datei naţionalizării/preluării abuzive a imobilelor revendicate, sunt nefondate.

Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, act normativ ce a stat la baza solicitării reclamante şi emiterii deciziei contestate în cauză, se restituie imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2.

Prin normele metodologice de aplicare a ordonanţei s-a prevăzut că sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării, în cazul în care s-au plătit despăgubiri, dar acestea sunt considerate neîndestulătoare, restituirea în natură sau, după caz, acordarea despăgubirilor prevăzute de titlul VII din Legea nr. 247/2005 este condiţionată de restituirea despăgubirilor primite sau de scăderea valorii acestora, după caz, în condiţiile stabilite prin acelaşi act normativ. În cazul în care în actul prin care s-a dispus preluarea imobilului se prevedea acordarea de despăgubiri şi acestea nu au fost acordate sau nu au fost încasate, persoana îndreptăţită va depune o declaraţie pe propria răspundere dată în forma autentică, care să ateste acest lucru.

Din interpretarea logico-juridică a acestor dispoziţii legale, rezultă faptul că perioada de referinţă a O.U.G nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, o reprezintă intervalul 06 martie 1945-22 decembrie 1989.

În cauză, potrivit traducerii cărţilor funciare nr. x, nr. 33, nr. 346 şi nr. 350 ale localităţii Sighetu Marmaţiei, proprietarii iniţiali ai imobilelor identificate cu nr. top. x (din care s-au dezmembrat imobilele identificate cu nr. top. x, 54/14-54/16), 55, 56, 100 (din care s-au dezmembrat imobilele identificate cu nr. top. x, 100/2, 100/3), 102, 103, 104, 105, 881, 141, 408, 101 şi 106, au fost Liceul Reformat din Sighetu Marmaţiei, Academia de Drept a Liceului Reformat din Sighetu Marmaţiei, respectiv Cantina Liceului Reformat din Sighetu Marmaţiei.

În anul 1937, în baza încheierii de carte funciară nr. x, asupra imobilelor anterior-menţionate s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea Judeţului Maramureş cu titlu de rectificare.

În anul 1943, în baza încheierii nr. 4395-1942/2 a Tribunalului Maramureş, s-a radiat intabularea dreptului de proprietate al Judeţului Maramureş din anul 1937 şi s-a restabilit dreptul de proprietate al Liceului Reformat din Sighetu Marmaţiei, al Academiei de Drept a Liceului Reformat din Sighetu Marmaţiei.

Ulterior, în anul 1946, în baza încheierii de carte funciară nr. x, s-a radiat dreptul de proprietate al Liceului Reformat din Sighetu Marmaţiei, al Academiei de Drept a Liceului Reformat din Sighetu Marmaţiei, respectiv al Cantinei Liceului Reformat din Sighetu Marmaţiei, asupra imobilelor solicitate şi s-a restabilit situaţia anterioară de carte funciară din anul 1937, în favoarea Judeţului Maramureş, ca urmare a aplicării Legii nr. 260/1945 privitor la legislaţia aplicabilă în Transilvania de Nord, precum şi la drepturile dobândite în acest teritoriu, în timpul ocupaţiunii ungare.

Decizia Prefectului Judeţului Maramureş 5337/23.07.1946 care a renunţat în favoarea Liceului Reformat Maghiar din Sighet la dreptul de proprietate asupra imobilelor vizate de încheierea din anul 1937 nu a fost aprobată de către Ministerul Afacerilor Interne aşa încât acest act administrativ nu a putut restabili dreptul de proprietate în favoarea Liceului Reformat Maghiar din Sighet.

De asemenea, se are în vedere că prin Constituţia din anul 1948 şi mai apoi prin cea din 1965-1973 s-a stabilit dreptul de proprietate a Statului Român asupra acestor imobile în locul Judeţului Maramureş, proprietatea socialistă fiind de stat sau cooperatistă.

Nu în ultimul rând, instanţa de recurs reţine că Legea nr. 260/1945, în baza căreia s-a procedat la radierea din oficiu şi restabilirea stării tabulare anterioare cu conservarea rangului serial, nu a constituit o lege de naţionalizare care să producă prin ea însăşi efecte constitutive de drepturi imobiliare în favoarea Statului Român, fiind de fapt o lege specială prin care se restabilea situaţia anterioară anului 1941 şi Dictatului de la Viena, în baza căreia au fost anulate mai multe ordonanţe maghiare şi efectele lor juridice, în acest sens fiind şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (a se vedea deciziile nr. 4604/2012, 4254/2009 şi 3380/2009).

Astfel, art. 19 al Legii nr. 260/1945 stipulează că "sunt şi rămân valabile actele juridice declarate nule de art. 2 al ordonanţei Nr. 1.440 din 1941 M.E.; de art. 2 al ordonanţei Nr. 1.630 din 1941 M.E.; de art. 22 al ordonanţei Nr. 5.200 din 1943 M.E., precum şi de orice alte ordonanţe maghiare discriminatorii. Transmisiunile de drepturi efectuate în virtutea ordonanţelor sus menţionate, în folosul Statului maghiar sau a persoanelor juridice maghiare, precum şi retransmisiunile acestor drepturi la subdobinditori, sunt nule de drept. Drepturile de proprietate şi alte drepturi dobîndite tabulare, înscrise în favoarea persoanelor prevăzute de alineatul precedent, se vor radia din oficiu, restabilindu-se starea tabulară anterioară (…)".

De altfel, această situaţie reiese şi din raportul de expertiză istorică depus de reclamantă la fond dar, aşa cum în mod judicios a reţinut şi prima instanţă, concluzia că astfel s-ar fi restabilit dreptul de proprietate în favoarea fundaţiilor reformate nu poate fi avută în vedere pentru că încheierea de întabulare din anul 1937 nu a fost anulată în condiţiile în care hotărârile judecătoreşti ale instanţelor maghiare nu au fost recunoscute de Legea nr. 260/1945. Astfel, încheierea 621/1946 a Judecătoriei Sighetu - Marmaţiei care a procedat la restabilirea dreptului de proprietate conform încheierii din anul 1937, deşi atacată cu apel, nu a fost analizată de tribunal deoarece probabil s-a renunţat sau perimat cererea.

În consecinţă, în mod corect a stabilit instanţa de fond că pierderea dreptului de proprietate de către Liceul Reformat, Academia de Drept a Liceului Reformat şi Cantina Liceului Reformat s-a produs anterior datei de referinţă prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 şi anume 06 martie 1945 şi Comisia specială de retrocedare a unor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a adoptat Decizia nr. 6426/17.11.2016 în conformitate cu prevederile legale şi raportată la dovezile administrate, iar instanţa de fond a făcut o apreciere justă asupra prevederilor art. 4 alin. (3) şi (4) din O.U.G. nr. 94/2000 - conform cărora pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare şi orice acte care, coroborate întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate a acestuia asupra imobilului la data preluării abuzive, iar în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

În acest context, devin lipsite de relevanţă criticile recurentei-reclamante privind calitatea de proprietar a imobilelor solicitate, de vreme ce, aşa cum s-a stabilit anterior, acestea nu ar fi putut oricum fi retrocedate, în condiţiile în care pierderea dreptului de proprietate de către Liceul Reformat din Sighetu Marmaţiei, Academia de Drept a Liceului Reformat din Sighetu Marmaţiei şi Cantina Liceului Reformat din Sighetu Marmaţiei s-a produs anterior datei de referinţă prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, respectiv 06 martie 1945.

Critica recurentei-reclamante referitoare la încălcarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Comisiei Speciale de Retrocedare, aprobat prin H.G. nr. 1094/2005, este de asemenea neîntemeiată.

În conformitate cu prevederile legale menţionate, la termenul fixat în vederea analizării şi soluţionării cererii de retrocedare, este invitat să participe un reprezentant al cultului religios, respectiv al comunităţii minorităţii naţionale solicitante, în vederea susţinerii cererii, în baza documentelor legale prezentate.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, prevederile legale invocate nu instituie în mod expres sancţiunea nulităţii actului administrativ în situaţia în care, în cursul procedurii, nu ar fi fost invitat un reprezentat al reclamantei pentru susţinerea cererii de retrocedare a imobilului.

Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 175 alin. (1) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii poate interveni în situaţia în care s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului atacat.

Cum în speţă, recurenta-reclamantă a avut posibilitatea de a formula toate criticile pe care le-a considerat pertinente în faţa instanţei învestite cu controlul de legalitate al Deciziei nr. 6426/17.11.2016, nu se poate reţine că reclamantei i-a fost cauzată o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea acestei decizii şi pe cale de consecinţă, nu se poate constata nerespectarea dreptului la apărare al reclamantei pe parcursul procedurii reglementate de H.G. nr. 1094/2005.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Parohia Reformată Sighetu Marmaţiei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecăţii recursului formulată de recurenta-reclamantă Parohia Reformată Sighetu Marmaţiei.

Respinge recursul declarat de reclamanta Parohia Reformată Sighetu Marmaţiei împotriva sentinţei civile nr. 115 din 09 mai 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III - a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2021.