Discharge of prosecutor after drunk-driving conviction: assessment of offense's impact on professional prestige under Art. 65(1)(f) Law 303/2004

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 25 noiembrie 2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea Hotărârii nr. 912/06.11.2019, pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori ca fiind netemeinică şi nelegală, admiterea cererii contestatorului, care nu a fost pusă în discuţia pârâtei, şi pe cale de consecinţă, menţinerea acestuia în funcţia de procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş cu obligarea pârâtului la achitarea drepturilor sale salariale de care a fost privat din momentul emiterii hotărârii şi până la data reintegrării acestuia în funcţia deţinută anterior.

Prin decizia nr. 2740 din 23 iunie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal şi a declinat competenţa de soluţionare a contestaţiei formulate de A. împotriva Hotărârii nr. 912 din 6 noiembrie 2019 pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori, în favoarea Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, dosarul fiind înregistrat pe rolul acesteia sub nr. x/2019 la data de 03 septembrie 2020.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 322 din 05 noiembrie 2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii cu privire la capătul de cerere având ca obiect achitarea drepturilor salariale şi a respins acest petit ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă;

- a respins în rest acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca neîntemeiată, fără cheltuieli de judecată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 322 din 05 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi, rejudecând pe fond cauza, admiterea cererii principale având ca obiect anularea Hotărârii cu nr. 912/06.11.2019 a Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru Procurori, act administrativ prin care s-a dispus eliberarea recurentului din funcţia de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş, ca urmare a condamnării sale definitive pentru săvârşirea unei infracţiuni.

Printr-un prim set de critici recurentul-reclamant a învederat că în mod greşit instanţa de fond nu s-a raportat la conţinutul art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea cu nr. 303/2004, la data de 25 octombrie 2019, data la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat decizia de respingere a apelului promovat de acesta împotriva iniţialei sentinţe de condamnare.

Raportat la acest aspect avea tot interesul să se prevaleze de Decizia cu nr. 225/2017 a Curţii Constituţionale, decizie care - chiar dacă a privit un text din Legea cu nr. 51/1195 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat - a vizat aceeaşi problemă de claritate a legii, respectiv a criticat analitic tocmai expresia în discuţie şi în dosarul de faţă: o infracţiune prin care se aduce atingere prestigiului profesiei.

În aceeaşi ordine de idei, în raport de Decizia nr. 225/2017 a Curţii Constituţionale, recurentul-reclamant a apreciat, pe de o parte, că este nelegală aplicarea diferenţiată a art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea cu nr. 303/2004 - în forma care include expresia "infracţiuni prin care se aduce atingere prestigiului profesiei" -întrucât conferă Consiliului Superior al Magistraturii o prerogativă, respectiv o putere pe care o poate exercita excesiv, cu consecinţa înlăturării din magistratură a unora şi, respectiv, cu consecinţa menţinerii în profesie a altora, cu toate că - şi unii, şi alţii - se găsesc în situaţia a fi suferit o condamnare pentru infracţiunea de conducerea pe drumurile publice a unui vehicul, sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe.

Pe de altă parte, contrar celor reţinute de judecătorul fondului, nu a avut şi nu are nici în prezent niciun interes în a invoca o excepţie de neconstituţionalitate, în ceea ce priveşte conţinutul art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea cu nr. 303/2004 - în forma acestui text, care include sintagma "infracţiuni prin care se aduce atingere prestigiului profesiei" - întrucât o eventuală soluţie similară celei date prin Decizia cu nr. 225/2017 a Curţii Constituţionale, soluţie prin care sintagma anterior reprodusă a fost declarată neconstituţională, ar conduce automat la o reconfigurare a dreptului obiectiv, în sensul instituirii obligativităţii eliberării din funcţia de magistrat a celui care a fost condamnat definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni, indiferent de natura, gravitatea şi ecoul social al acesteia.

Totodată, recurentul-reclamant a descris evoluţia istorică a conţinutului art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004, apreciind că în mod greşit instanţa de fond nu a procedat la analiza evoluţiei juridice a acestui text legal, în condiţiile în care a invocat prin acţiune şi această critică.

În acest sens, recurentul-reclamant a învederat că nici faptul că instanţa penală nu a dispus interzicerea dreptului de a exercita profesia de magistrat nu a fost analizat de prima instanţă.

Printr-un alt set de critici, recurentul-reclamant a învederat că, potrivnic celor reţinute de instanţa de fond, art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004 - în forma cuprinzând sintagma "o infracţiune prin care se aduce atingere prestigiului profesiei" - stabileşte că o infracţiune poate aduce atingere prestigiului profesiei, şi nu infractorul, nici circumstanţele reale ori personale în care infracţiunea a fost săvârşită şi, în sfârşit, nici conduita autorului infracţiunii în timpul procesului penal.

Altfel spus, redactând art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea cu nr. 303/2004, în forma mai sus enunţată, legiuitorul a intenţionat să recurgă, pe de-o parte, la un criteriu obiectiv - infracţiunea, iar pe de altă parte, la un criteriu subiectiv -capacitatea acestei infracţiuni de a aduce atingere profesiei şi oricum s-ar interpreta acest text, legiuitorul nu a stabilit că prestigiul profesiei ar putea fi atins de infractor, de circumstanţele particulare ale săvârşirii unei anumite infracţiuni ori de atitudinea făptuitorului/inculpatului în cursul procesului penal, ci, în mod generic, numai de infracţiunea pentru care a fost pronunţată o condamnare definitivă.

În acelaşi registru al argumentelor, recurentul-reclamant a arătat şi faptul că art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea cu nr. 303/2004, în forma de la data condamnării sale definitive, impune eliberarea din funcţia de judecător sau de procuror în caz de condamnare, de amânare a aplicării pedepsei, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de renunţare la urmărire penală, confirmată de judecătorul de camera preliminară, şi nu doar de propriu-zisa săvârşire a unei infracţiuni, neurmată de vreuna din măsurile alternativ menţionate de acelaşi art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea cu nr. 303/2004 (în aceeaşi formă mai sus arătată).

Prin urmare, consideră că este netemeinică şi nelegală reţinerea judecătorului fondului potrivit căreia autoritatea emitentă a actului administrativ atacat ar fi definit valorile legate de prestigiul profesiei şi, mai apoi, ar fi raportat în mod corect elementele de fapt la aceste valori, concluzionând ca infracţiunea pentru care a fost condamnat afectează prestigiul profesiei de magistrat, aceasta în condiţiile în care aparatul argumentativ la care recurge instanţa de fond, se îndepărtează de elementul "infracţiune" şi deduce capacitatea infracţiunii săvârşite de recurent de a aduce atingere profesiei de magistrat, din modalitatea concretă de săvârşire a faptei şi, respectiv, din atitudinea acestuia în timpul procesului penal, ceea ce, în mod evident, contravine legii.

Concluzionând, recurentul-reclamant a învederat că în cazul său autoritatea publică pârâtă a încălcat principiul egalităţii de tratament, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţia României şi şi-a asumat o putere discreţionară care s-a manifestat în forma unui exces de putere, în condiţiile în care, în cazul unor magistraţi ajunşi în postura de condamnaţi la pedeapsa închisorii, cu suspendarea executării pedepsei, a decis menţinerea lor în magistratură, în timp ce în cazul subsemnatului, a luat hotărârea excluderii din profesie, deşi, din punct de vedere obiectiv, respectiv, în relaţie cu infracţiunea săvârşită, subsemnatul se găsea în aceeaşi situaţie cu magistraţii condamnaţi, dar menţinuţi în exerciţiul profesiei.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 19 februarie 2021, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esenţă, apărările formulate în faţa instanţei de fond.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

De altfel, faptul că judecătorul fondului nu a analizat evoluţia juridică a conţinutului art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004 nu este de natură să influenţeze soluţia instanţei de fond, relevante fiind dispoziţiile art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în forma în vigoare la momentul adoptării Hotărârii nr. 912/06.11.2019 a secţiei pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, în temeiul cărora instanţa de fond a soluţionat cauza.

În acest sens, Înalta Curte reţine ca fiind lipsit de relevanţă şi faptul că instanţa penală nu a dispus interzicerea dreptului de a exercita profesia de magistrat, întrucât prevederile art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004, forma în vigoare la data emiterii hotărârii atacate (06 noiembrie 2019), nu prevăd o astfel de condiţionare, forma textului legal incident impunând doar efectuarea unei analize legată de potenţialitatea afectării prestigiului justiţiei prin condamnarea dispusă printr-o hotărâre definitivă, analiză ce a fost realizată atât de autoritatea pârâtă, cât şi de instanţa de fond.

Totodată, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale se invocă în esenţă o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor susţinerilor formulate de acestea.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, B. împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susţinerile recurentului privind incidenţa unui astfel de motiv de casare.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Astfel, în ceea ce îl priveşte pe recurentul-reclamant, a fost pronunţată sentinţa penală nr. 82/PI/28.09.2018 a Curţii de Apel Oradea în dosarul nr. x/2017, definitivă prin respingerea apelului prin decizia nr. 335/A/25.10.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care reclamantul A. a fost condamnat în baza art. 336 alin. (1) C. pen., la o pedeapsă principală de 2 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau altor substanţe, cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare cu un termen de supraveghere stabilit de 3 ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen.

Prin cererea înregistrată la CSM la data de 28 octombrie 2019 reclamantul a solicitat menţinerea în funcţie ca urmare a pronunţării definitive a soluţiei în dosarul nr. x/2017 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi încetarea suspendării din funcţie dispusă prin Hotărârea CSM nr. 225/15.05.2017, cererea sa fiind întemeiată pe practica judiciară a CSM în situaţii similare.

Prin Hotărârea nr. 912 din 6 noiembrie 2019 pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru Procurori s-a dispus eliberarea din funcţie a reclamantului, procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş, ca urmare a condamnării definitive pentru săvârşirea unei infracţiuni.

Împotriva acestei hotărâri reclamantul a formulat plângere prealabilă, respinsă în şedinţa secţiei pentru procurori din data de 11 februarie 2020.

Reclamantul a solicitat anularea Hotărârii nr. 912/06.11.2019, pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori, prin care s-a dispus eliberarea sa din funcţia de procuror şi admiterea cererii sale de menţinere în funcţie, acţiune ce a fost respinsă prin sentinţa recurată în cauză.

Criticile privind nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva interpretării şi aplicării greşite a prevederilor art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004, sunt nefondate.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că în mod corect instanţa de fond a avut în vedere la soluţionarea cauzei dispoziţiile art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004, forma în vigoare la data emiterii hotărârii atacate (06 noiembrie 2019):

"ART. 65

(1) Judecătorii şi procurorii sunt eliberaţi din funcţie în următoarele cazuri:

(...) f) condamnarea, amânarea aplicării pedepsei şi renunţarea la aplicarea pedepsei, dispuse printr-o hotărâre definitivă, precum şi renunţarea la urmărirea penală, confirmată de judecătorul de cameră preliminară, pentru o infracţiune prin care se aduce atingere prestigiului profesiei."

Înalta Curte constată că argumentele ce se întemeiază pe evoluţia istorică a art. 65 din Legea nr. 304/2004 nu pot fi avute în vedere, faţă de principiul aplicării legii civile în timp, care are în vedere aplicarea legii în vigoare la data apariţiei unei anumite situaţii juridice. Astfel, la data emiterii hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii atacate, forma textului amintit impunea efectuarea unei analize legată de potenţialitatea afectării prestigiului justiţiei prin condamnarea dispusă printr-o hotărâre definitivă, analiză ce a fost realizată atât de autoritatea pârâtă, cât şi de instanţa de fond.

Astfel, în hotărârea recurată instanţa de fond a expus, în esenţă, starea de fapt reţinută în sentinţa de condamnare, atitudinea reclamantului, a definit valorile legate de prestigiul profesiei şi, raportând elementele de fapt la aceste valori, a concluzionat în deplin acord cu cele statuate de secţia pentru procurori că infracţiunea pentru care a fost condamnat recurentul-reclamant afectează prestigiul profesiei.

În acest sens, Înalta Curte aminteşte că în cadrul statului de drept justiţia reprezintă una din valorile sale fundamentale, iar încrederea şi respectul de care se bucură magistraţii într-o societate democratică reprezintă garanţii ale eficienţei sistemului judiciar. Corelativ, acestora le revin şi anumite obligaţii sociale, tocmai în virtutea statutului deţinut. Recurentul-reclamant ignoră faptul că în calitatea sa de procuror avea obligaţia de a proceda în permanenţă la respectarea unor reguli elementare de conduită şi comportament principial manifestat prin decenţă, integritate, profesionalism, conştiinciozitate, demnitate, grijă pentru propria imagine, inclusiv de a nu conduce automobilul după consumul prealabil de alcool, indiferent de motivaţie şi, cu atât mai mult, de a nu-şi folosi cunoştinţele profesionale în încercarea de a înlătura răspunderea penală.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de control judiciar reţine că judecătorul fondului a realizat o analiză judicioasă sub aspectul sintagmei cuprinse în art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004, referitoare la atingerea prestigiului profesiei având în vedere şi condiţiile în care instanţa penală a analizat, la rândul ei, existenţa infracţiunii şi a vinovăţiei recurentului-reclamant, constatând că în mod indirect instanţa penală de apel în paragraful al doilea de la pagina 28 a deciziei face şi ea o referire la profesia reclamantului, însă în contextul individualizării pedepsei penale.

Or, concluzia care se poate desprinde din aceste considerente este aceeaşi şi anume atitudinea recurentului-reclamant de a-şi folosi cunoştinţele profesionale în încercarea de a înlătura răspunderea penală este o împrejurare care afectează prestigiul profesiei, astfel că sunt nefondate criticile acestuia privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004.

În acest context, Înalta Curte respinge ca neîntemeiate şi criticile recurentului-reclamant referitoare la adoptarea în mod discreţionar şi cu exces de putere a Hotărârii nr. 912 din 6 noiembrie 2019, în condiţiile în care hotărârea atacată a fost emisă de autoritatea intimată în limitele competenţelor atribuite secţiei pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii potrivit art. 40 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 317/2004 şi, aşa cum în mod judicios a reţinut şi instanţa de fond, aceasta cuprinde temeiurile de fapt şi de drept pe care se întemeiază, fiind pe larg motivată în fapt, autoritatea intimată detaliind motivele pentru care a apreciat că în privinţa recurentului-reclamant sunt incidente prevederile art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004, respectiv de ce prin infracţiunea săvârşită se aduce atingere prestigiului profesiei.

Nefondate sunt şi criticile recurentului-reclamant prin care încearcă să disocieze infracţiunea de autorul acesteia şi de conduita autorului infracţiunii pe parcursul procesului penal, invocând faptul că trebuie avută în vedere la atingerea adusă prestigiului profesiei doar infracţiunea în sine, nu şi infractorul sau circumstanţele reale sau personale în care a fost săvârşită infracţiunea sau atitudinea adoptată de autor.

O astfel de disociere nu poate fi făcută, întrucât în evaluarea pe care o face structura competentă, în speţă secţia pentru procurori, sub aspectul sintagmei "infracţiune prin care se aduce atingere prestigiului profesiei" trebuie avute în vedere toate circumstanţele concrete ale săvârşirii faptei. Deci nu se poate vorbi de o analiză în abstract, cu ignorarea aspectelor la care face referire recurentul-reclamant, ci trebuie avute în vedere circumstanţele reale şi personale în care o anumită faptă a fost săvârşită, neputând fi ignorată nici atitudinea autorului acesteia adoptată pe parcursul procesului penal.

Referitor la reiterarea aspectelor legate de discriminarea recurentului -reclamant raportat la alţi colegi aflaţi în situaţii similare, Înalta Curte reţine că practica Consiliului Superior al Magistraturii în această materie nu constituie izvor de drept în sistemul judiciar român, iar faptul că alţi magistraţi condamnaţi ar fi fost menţinuţi în exerciţiul profesiei prin hotărâri ale plenului Consiliului Superior al Magistraturii nu poate constitui motiv pentru interpretarea dispoziţiilor legale în sensul dorit de recurentul-reclamant, principiul constituţional al egalităţii în drepturi nefiind un temei pentru admiterea acţiunii acestuia.

Totodată, instanţa de recurs are în vedere că aplicabilitatea dispoziţiilor legale se realizează în concret pentru fiecare persoană, raportat la situaţia sa specifică, astfel că menţinerea în funcţie a unor magistraţi condamnaţi definitiv pentru săvârşirea cu intenţie a unor infracţiuni care nu aduc atingere prestigiului profesiei, raportat la dispoziţiile legale, nu poate fi apreciată discriminare.

Cu privire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 225/2017, la care face trimitere recurentul-reclamant, instanţa de control judiciar reţine că prin această decizie a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate, constatându-se că sintagma "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei" de avocat din cuprinsul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat este neconstituţională.

Înalta Curte constată, pe de o parte, că cele reţinute în decizia de care se prevalează recurentul-reclamant nu pot fi aplicate mutatis mutandis în prezenta cauză, întrucât dispoziţiile legale ce constituie temei al eliberării din funcţie a acestuia şi anume art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004, nu au fost declarate neconstituţionale, iar pe de altă parte că, în realitate, recurentul-reclamant formulează critici privind efectul textelor legale incidente, ori eventualul control de "legalitate" implică în principal un control de constituţionalitate, operaţiune ce nu intră însă în competenţa instanţei de judecată, ci a Curţii Constituţionale în condiţiile art. 146 lit. d) din Constituţia României revizuită. Totodată, art. 124 din Constituţie prevede că "Justiţia se înfăptuieşte în numele legii", ceea ce implică o acţiune de aplicare a acesteia, fără a se recunoaşte judecătorului dreptul de a legifera.

În acest sens, instanţa de recurs aminteşte şi Decizia nr. 1325/2008 a Curţii Constituţionale a României, care, în legătură cu O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, a reţinut că dispoziţiile acelui act normativ "sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative". A reţinut Curtea Constituţională în considerentele deciziei amintite că "Un asemenea înţeles al dispoziţiilor ordonanţei, prin care se conferă instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituţional, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării. În virtutea textelor constituţionale menţionate, Parlamentul şi, prin delegare legislativă, în condiţiile art. 115 din Constituţie, Guvernul au competenţa de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generală. Instanţele judecătoreşti nu au o asemenea competenţă, misiunea lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective".

În aceste condiţii, Înalta Curtea reţine că urmărirea prin acţiune a unei astfel de finalităţi, respectiv înlăturarea de la aplicare a unui text de lege în vigoare la momentul eliberării recurentului-reclamant din funcţie şi nedeclarat ca fiind neconstituţional, urmată de crearea unei norme pe cale jurisprudenţială, nu are temei legal spre a permite instanţei în a proceda de o asemenea manieră, fiind lipsite de relevanţă în acest context motivele pentru care recurentul-reclamant a preferat să nu invoce excepţia de neconstituţionalitate a art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004.

De altfel, chiar recurentul-reclamant susţine că nu a avut şi nu are nici în prezent niciun interes în a invoca excepţia de neconstituţionalitate a art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004, în forma acestui text care include sintagma "infracţiune prin care se aduce atingere prestigiului profesiei", întrucât o eventuală soluţie similară celei date prin Decizia nr. 225/2017 a Curţii Constituţionale ar conduce automat la o reconfigurare a dreptului obiectiv, în sensul instituirii obligativităţii eliberării din funcţia de magistrat a celui care a fost condamnat definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni, indiferent de natura, gravitatea şi ecoul social al acesteia. Din aceste susţineri rezultă cu claritate faptul că şi ipoteza admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate a prevederilor art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004, sub aspectul sintagmei "infracţiune prin care se aduce atingere prestigiului profesiei" nu i-ar aduce acestuia niciun beneficiu. Or, cu atât mai mult, nu poate aduce un beneficiu recurentului-reclamant o decizie a Curţii Constituţionale ce a avut în vedere un text de lege inaplicabil cauzei.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 322 din 05 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2021.