Former prosecutor's grade recognition claim rejected; Council's decision upheld.

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018, la data de 27 decembrie 2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat anularea Hotărârii nr. 673, emisă în data de 06 noiembrie 2018 de secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii şi, în consecinţă, anularea tuturor efectelor produse în baza actului administrativ nelegal, inclusiv obligarea secţiei pentru procurori a Consiliul Superior al Magistraturii să recunoască gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie faţă de reclamantă începând cu data formulării cererii, respectiv 22 octombrie 2018.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1348 din 09 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a anulat Hotărârea nr. 673 din 06 noiembrie 2018 a Consiliului Superior a Magistraturii, secţia pentru procurori şi a obligat pârâtul să emită o hotărâre prin care să recunoască reclamantei gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1348 din 09 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea sentinţei atacate în sensul respingerii contestaţiei formulate împotriva Hotărârii nr. 673 din data de 06 noiembrie 2018 a secţiei pentru procurori, ca neîntemeiată.

Recurentul-pârât a învederat, în esenţă, că hotărârea primei instanţe a fost pronunţată cu interpretarea greşită a prevederilor art. 791 alin. (11) şi ale art. 87 alin. (91) din Legea nr. 304/2004, cu modificările ulterioare, raportat la prevederile art. 43, art. 54, în vigoare la data numirii intimatei-reclamante în funcţia de procuror general şi art. 56 din Legea nr. 303/2004, cu modificările ulterioare, în vigoare la data încetării mandatului de procuror general, în 2018.

Împrejurarea că intimata-reclamantă a fost numită în funcţia de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie începând cu octombrie 2006 nu poate constitui un fundament juridic pentru admiterea acţiunii, faţă de prevederile art. 56 din Legea nr. 303/2004, aplicabile momentului revocării sale din funcţie prin Decretul Preşedintelui României nr. 526 din 09 iulie 2018, potrivit cărora "La încetarea mandatului pentru funcţiile de conducere prevăzute la art. 55, judecătorii sau procurorii revin la instanţele sau parchetele de unde provin sau la o instanţa sau parchet unde au dreptul să funcţioneze potrivit legii". Textul de lege este foarte clar, iar intimata-reclamantă a revenit la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul teritorial Sibiu, cu grad de tribunal, ea nefuncţionând niciodată pe o funcţie de execuţie la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu grad profesional corespunzător acestei unităţi de parchet.

Numirea procurorilor în funcţii de conducere în cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu trebuie confundată cu o promovare a acestora la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât pentru încadrarea procurorilor şi numirea în funcţii de conducere la această unitate de parchet sunt prevăzute proceduri speciale (cuprinse în art. 54 din Legea nr. 303/2004, republicată, în vigoare la data numirii reclamantei), distincte de promovarea în funcţii de execuţie la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (care, în condiţiile art. 43 raportat la art. 44 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările ulterioare, se poate realiza numai prin concurs).

Printr-un alt set de critici, recurentul-pârât a apreciat că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că lipsa gradului profesional al reclamantei de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar submina coerenţa sistemului ierarhic specific Ministerului Public şi ar pune sub semnul întrebării legalitatea tuturor actelor realizate de procurorul general în această calitate, având în vedere faptul că la numirea sa ca procuror general nu era necesar gradul profesional specific acestei unităţi de parchet, astfel că au fost respectate condiţiile prevăzute de lege de la acea vreme.

Totodată, a arătat că toată interpretarea dată de instanţa de fond modificărilor legislative intervenite prin Legea nr. 242/2018 este eronată, având în vedere că acestea sunt în acord cu deciziile recente ale Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, cu practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-au înlăturat disfuncţionalităţile şi inechităţile din sistemul judiciar.

De asemenea, nu se poate reţine o situaţie discriminatorie faţă de alţi procurori care au deţinut funcţii de conducere în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având în vedere că în aplicarea dispoziţiilor art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Europeană a statuat, în mod constant, că principiul nediscriminării nu este încălcat dacă urmăreşte un scop legitim şi are o justificare obiectivă şi rezonabilă.

În cauză, hotărârea secţiei pentru procurori atacată are o justificare obiectivă şi rezonabilă, constând în respectarea principiului potrivit căruia promovarea în grad profesional a judecătorilor şi procurorilor se realizează în mod exclusiv prin concurs.

Nu se poate crea o situaţie de discriminare prin aplicarea legii în vigoare, Curtea Constituţională statuând de nenumărate ori că instanţele judecătoreşti, respectiv Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, nu pot constata existenţa unor fapte de discriminare derivate din aplicarea legii, fără a se încălca principiul separaţiei puterilor în stat.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 26 august 2019, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii sentinţei atacate ca legală şi temeinică.

Intimata-reclamantă a arătat, în esenţă, că prin hotărârea pronunţată de instanţa de fond s-a dat eficienţă normelor legale incidente şi în vigoare la momentul care se circumscrie situaţiei dedusă judecăţii, astfel că, prin anularea Hotărârii nr. 673 din 06 noiembrie 2018 a Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori şi emiterea de către recurent a unei hotărâri, prin care să i se recunoască gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se asigură o reală şi legală recunoaştere a stabilităţii profesionale.

A susţinut că pe baza dispoziţiilor legale invocate, Consiliul Superior al Magistraturii a recunoscut gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie altor procurori care au avut funcţii de conducere şi care nu au obţinut gradul conform acestor dispoziţii legale, aceştia fiind chiar subordonaţi ierarhic procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În acest sens, a apreciat că un eventual tratament juridic diferit al aceleiaşi situaţii de fapt ar atrage incidenţa prevederilor art. 2, art. 3 şi art. 7 din O.U.G. nr. 137/2000 de sancţionare a faptelor de discriminare, iar în temeiul art. 14 CEDO şi art. 1 Protocol nr. 1 adiţional, aplicabile conform art. 11 şi art. 20 din Constituţia României, o susţinere de tratament inegal, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă între persoane aflate în cadrul aceleiaşi categorii de beneficiari, este una care permite instanţelor să o analizeze.

Nu în ultimul rând, a învederat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 14 CEDO, dar şi ale dreptului comunitar al muncii, care au caracter prioritar faţă de dreptul intern, respectiv Directiva Consiliului nr. 200/43/2000 privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică şi Directiva 2000/78/2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă.

Intimata-reclamantă a invocat atât practica Consiliului Superior al Magistraturii (Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii cu nr. 1174/29 octombrie 2013, nr. 1408 din 10 decembrie 2013, nr. 293/26 martie 2015, nr. 595/10 iunie 2015, nr. 594/10 iunie 2015, nr. 594/10 iunie 2015), cât şi cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, indicând în acest sens decizia nr. 5427/20.11.2009 şi decizia nr. 635/08.02.2010.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este fondat, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare:

Criticile formulate de recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii, subsumate motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt întemeiate.

În fapt, prin Decretul nr. 1122 din 02 octombrie 2006 al Preşedintelui României reclamanta A., ce funcţionase anterior ca procuror la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul teritorial Sibiu, a fost numită în funcţia de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie pentru o perioadă de 3 ani.

Prin Decretul Preşedintelui României nr. 1369 din 02 octombrie 2009 reclamanta a fost reînvestită în funcţia de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie pentru un nou mandat de 3 ani.

Prin Decretul Preşedintelui României nr. 483 din 15 mai 2013 reclamanta a fost numită pentru o perioadă de 3 ani procuror şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, iar prin decretul Preşedintelui României nr. 376 din 07 aprilie 2016 a fost reînvestită procuror şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie pentru o nouă perioadă de 3 ani.

La data de 09 iulie 2018 reclamanta a fost revocată din această funcţie prin Decretul Preşedintelui României nr. 526 din 09 iulie 2018.

La data de 22 octombrie 2018 reclamanta s-a adresat secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii cu o cerere de recunoaştere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin Hotărârea nr. 673 din data de 06 noiembrie 2018, secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii a respins cererea de recunoaştere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie formulată de reclamantă.

Învestită cu cererea în anulare a Hotărârii nr. 673 din data de 06 noiembrie 2018, instanţa de fond a dispus anularea acesteia, reţinând, pe de o parte, că efectul numirii în funcţia de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în baza art. 54 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, este acela că procurorul numit în această funcţie dobândeşte dreptul de a funcţiona la acest nivel în ierarhia Ministerului Public şi gradul profesional corespunzător acestui parchet, iar pe de altă parte, că gradul dobândit odată cu numirea în funcţia de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate fi pierdut şi nici retras în urma încetării acestei funcţii, schimbările ulterioare de legislaţie neavând nicio incidenţă cu privire la gradul deja dobândit de reclamantă la data numirii în funcţie.

Înalta Curte nu împărtăşeşte opinia exprimată de judecătorul fondului în ceea ce priveşte soluţia dată cererii în anulare a Hotărârii nr. 673 din data de 06 noiembrie 2018 a Consiliului Superior al Magistraturii.

Astfel, în hotărârea contestată, secţia pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a interpretat corect şi a făcut distincţia cuvenită între noţiunile de numire în funcţii de conducere şi promovare, legea prevăzând condiţii şi proceduri diferite pentru cele două instituţii.

Înalta Curte reţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 54 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în vigoare la data numirii intimatei-reclamante în funcţiile sus-menţionate, "Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prim-adjunctul şi adjunctul acestuia, procurorul general al Parchetului Naţional Anticorupţie, adjuncţii acestuia, procurorii şefi de secţie ai acestor parchete, precum şi procurorul şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi adjuncţii acestora sunt numiţi de Preşedintele României, la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, dintre procurorii care au o vechime minimă de 10 ani în funcţia de judecător sau procuror, pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată."

Numirea procurorilor, în temeiul dispoziţiilor legale pre citate, trebuie să parcurgă toate etapele procedurii prevăzute în art. 211 alin. (1)-(4) din Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 193/2006 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, astfel cum a fost modificată şi completată prin Hotărârea nr. 355/2011 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

Din aceste dispoziţii legale şi regulamentare, reiese că pentru numirea în funcţia de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi pentru funcţia de procuror şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, nu este necesară deţinerea gradului profesional corespunzător acestui parchet şi nici pe aceea a funcţionării efective în cadrul acestuia, numirea fiind dispusă pentru o perioadă determinată (3 ani, cu posibilitatea reînvestirii pentru încă 3 ani).

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 56 din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare pe perioada în care intimata-reclamantă a deţinut funcţiile de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de procuror şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, la încetarea mandatului pentru funcţiile de conducere prevăzute la art. 54 din acelaşi act normativ, procurorii revin la parchetele de unde provin sau la un alt parchet unde au dreptul să funcţioneze potrivit legii.

De menţionat că aceasta este o dispoziţie imperativă, norma legală nefolosind opţionalul pot reveni.

Pe de altă parte, în măsura în care considera că procurorii numiţi într-o funcţie de conducere, la un nivel ierarhic superior, dobândesc gradul profesional corespunzător, legiuitorul ar fi reglementat, în mod expres, acest aspect.

În ceea ce priveşte promovarea procurorilor, Înalta Curte reţine că, promovarea în funcţii superioare de execuţie (pe loc sau efectivă), ce constituie o componentă a carierei procurorilor, se poate realiza în prezent în baza art. 43 din Legea nr. 303/2004, numai prin examen/concurs, în condiţiile prevăzute de lege şi pe baza criteriilor stabilite de Consiliul Superior al Magistraturii în activitatea sa de gestionare a carierei procurorilor.

Pe de altă parte, din analiza şi interpretarea logică şi teleologică a dispoziţiilor Legii nr. 303/2004, republicată, rezultă că, în cazul judecătorilor şi procurorilor, cariera evoluează prin promovare dintr-un grad profesional în gradul profesional următor.

De asemenea, mai rezultă că, gradul profesional superior, dobândit în condiţiile legii, are un caracter definitiv în evoluţia carierei profesionale.

Astfel, nu poate fi acceptată opinia primei instanţe potrivit căreia, prin numirea intimatei-reclamante în funcţia de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform dispoziţiilor legale derogatorii, prevăzute de art. 54 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, care este o normă de excepţie, interpretată restrictiv, aceasta a dobândit în mod automat gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, în mod evident, s-ar produce o încălcare a dispoziţiilor legale privitoare la promovarea, numai prin concurs, în funcţii de execuţie imediat superioare.

Având în vedere cele expuse, în contextul cauzei deduse judecăţii, numirea procurorilor în funcţii de conducere a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu trebuie confundată cu o promovare a acestora la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât noţiunile de promovare şi numire sunt distincte, pentru fiecare în parte, legea prevăzând proceduri, de asemenea, distincte.

Pe de altă parte, din interpretarea tuturor dispoziţiilor legale şi regulamentare privitoare la cariera judecătorilor şi procurorilor, se observă că nu există nicio dispoziţie legală expresă, derogatorie de la procedura de promovare în funcţii de execuţie pentru cei care au deţinut funcţia de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel că, în lipsa unei dispoziţii normative exprese, nu se poate prezuma voinţa legiuitorului în acest sens.

În acest context, Înalta Curte constată că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că lipsa gradului profesional al intimatei-reclamante de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar submina coerenţa sistemului ierarhic specific Ministerului Public şi ar pune sub semnul întrebării legalitatea tuturor actelor realizate de procurorul general în această calitate, având în vedere că, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, la numirea sa ca procuror general nu era necesar gradul profesional specific acestei unităţi de parchet, astfel că au fost respectate condiţiile legale de la acel moment. Totodată, legalitatea actelor întocmite de intimata-reclamantă se subsumează în mod exclusiv îndeplinirii de către aceasta a condiţiilor prevăzute de lege pentru a ocupa funcţia de procuror general, iar nu gradului profesional pe care îl deţine.

Cât priveşte referirile intimatei-reclamante la practica Consiliului Superior al Magistraturii şi la practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din anii 2009-2010 în această materie, Înalta Curte reţine cu titlu preliminar că practica anterioară a instanţelor naţionale nu constituie izvor de drept în sistemul judiciar român, iar faptul că alţi magistraţi ar fi obţinut anterior recunoaşterea gradului profesional superior ca efect al numirii în funcţii de conducere şi ar fi obţinut soluţii favorabile prin hotărâri judecătoreşti sau prin hotărâri ale plenului Consiliului Superior al Magistraturii nu poate constitui motiv pentru interpretarea dispoziţiilor legale în sensul dorit de intimata-reclamantă, principiul constituţional al egalităţii în drepturi nefiind un temei pentru admiterea acţiunii acesteia.

Totodată, instanţa de control judiciar are în vedere că practica administrativă şi practica judiciară evoluează, astfel încât nu se poate susţine că se încalcă principiul securităţii juridice în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului exprimate în Cauza Beian c. României şi Cauza Driha c. României, dacă într-un anumit interval de timp (câţiva ani) soluţiile administrative şi soluţiile organelor judiciare se modifică. Eventuala încălcare a principiului securităţii juridice se poate reţine dacă în interiorul aceluiaşi interval de timp, în practica judiciară se întâlnesc soluţii contrare cu privire la aceeaşi problemă de drept (nu este vorba despre soluţii izolate), iar această situaţie nu poate fi remediată prin intermediul mijloacelor interne de unificare a practicii (ex. procedura recursului în interesul legii, procedura dezlegării unor chestiuni de drept). Ori, în cauză nu se poate reţine această situaţie, reclamanta invocând doar două decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv decizia nr. 5427/2009 şi decizia nr. 635/2010.

Este adevărat că, în jurisprudenţa anterioară a secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost recunoscută dobândirea cu caracter de permanenţă a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte în favoarea procurorilor numiţi în funcţii de conducere la acest parchet ori în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei pentru Investigarea Infracţiunilor de Crimă Organizată şi Terorism.

Însă, pentru a se da eficienţă principiului potrivit căruia promovarea în grad profesional a procurorilor se realizează în mod exclusiv prin parcurgerea procedurilor legale de concurs şi pentru a se înlătura inechităţile profesionale între procurori care lucrează în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fără a fi urmate procedurile de concurs pentru avansarea în grad profesional, instanţa supremă şi-a reconsiderat practica anterioară.

Astfel, jurisprudenţa ulterioară a secţiei de contencios administrativ a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a devenit constantă şi unitară, în sensul că promovarea în grad profesional a procurorilor se realizează în mod exclusiv prin parcurgerea procedurilor legale de concurs, în conformitate cu prevederile art. 43 şi următoarele din Legea nr. 303/2004 (deciziile nr. 3178/2015, nr. 1182/2016, nr. 2092/2017, nr. 3393/2018).

Ca atare, jurisprudenţa invocată de intimata-reclamantă (decizia nr. 5427/2009 şi decizia nr. 635/2010 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), în susţinerea apărărilor sale, este irelevantă în raport cu jurisprudenţa recentă, unitară, a secţiei de contencios administrativ a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Din această perspectivă, Înalta Curte subliniază şi că nu se poate reţine nicio eventuală discriminare a reclamantei faţă de procurorii cărora li s-a recunoscut în trecut, gradul profesional, corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte reţine că, în realitate, intimata-reclamantă formulează apărări privind efectul textelor legale incidente, ori eventualul control de "legalitate" implică în principal un control de constituţionalitate, operaţiune ce nu intră însă în competenţa instanţei de judecată, ci a Curţii Constituţionale în condiţiile art. 146 lit. d) din Constituţia României revizuită. Totodată, art. 124 din Constituţie prevede că "Justiţia se înfăptuieşte în numele legii", ceea ce implică o acţiune de aplicare a acesteia, fără a se recunoaşte judecătorului dreptul de a legifera.

În acest sens, instanţa de recurs aminteşte şi Decizia nr. 1325/2008 a Curţii Constituţionale a României, care, în legătură cu O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, a reţinut că dispoziţiile acelui act normativ "sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative". A reţinut Curtea Constituţională în considerentele deciziei amintite că "Un asemenea înţeles al dispoziţiilor ordonanţei, prin care se conferă instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituţional, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării. În virtutea textelor constituţionale menţionate, Parlamentul şi, prin delegare legislativă, în condiţiile art. 115 din Constituţie, Guvernul au competenţa de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generală. Instanţele judecătoreşti nu au o asemenea competenţă, misiunea lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective".

În aceste condiţii, Înalta Curtea reţine că urmărirea prin acţiune a unei astfel de finalităţi, respectiv înlăturarea de la aplicare a unui text de lege în vigoare la momentul numirii în funcţiile de conducere şi nedeclarat ca fiind neconstituţional, sub motivul unei pretinse discriminări, urmată de crearea unei norme pe cale jurisprudenţială, nu are temei legal spre a permite instanţei în a proceda de o asemenea manieră.

Pentru considerentele prezentate anterior, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, casarea sentinţei recurate şi rejudecând cauza, va respinge acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii împotriva sentinţei civile nr. 1348 din 09 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Respinge acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2021.