Inapplicability of fiscal procedure security deposit to suspension of economic-financial inspection compulsory orders

Şedinţa publică din data de 1 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Acţiunea judiciară

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Activitatea de Inspecţie Economico-Financiară, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună, în temeiul art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, suspendarea executării Dispoziţiei obligatorii nr. ISR.AIF - 2002/28.05.2021 şi a Raportului de inspecţie economico-financiară nr. ISR AIF -1997/27.05.2021, ambele emise de instituţia pârâtă.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 120 din 21.07.2021:

- a respins cererea reclamantei de revenire asupra obligaţiei de plată a cauţiunii în cuantum de 18.813,85 RON, ca neîntemeiată;

- a admis excepţia inadmisibilităţii cererii reclamantei de suspendare a executării Raportului de inspecţie economico-financiară nr. ISR-AIF - 1997/27.05.2021 emis de pârâtă şi, în consecinţă, a respins acest capăt de cerere;

- a respins cererea reclamantei de suspendare a executării Dispoziţiei obligatorii nr. ISR AIF 2002/28.05.2021 emise de pârâtă;

- a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., care a solicitat casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru soluţionarea pe fond a cererii de suspendare.

În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a prezentat istoricul litigiului dintre părţi şi a susţinut faptul că prevederile art. 35 alin. (3) din Normele metodologice privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare, aprobate prin H.G. nr. 101/2012, statuează în mod expres faptul că suspendarea executării dispoziţiei obligatorii se dispune în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, iar nu în condiţiile Codului de Procedură Fiscală, acest din urmă act normativ aplicându-se doar în privinţa colectării creanţelor bugetare, conform art. 22 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2011. Ca atare, contrar celor dispuse de prima instanţă, nu exista obligaţia de plată a cauţiunii pentru suspendarea executării actelor administrative emise la finalizarea inspecţiei economico-financiare.

În legătură cu îndeplinirea condiţiei existenţei cazului bine justificat, recurenta a susţinut faptul că organele de inspecţie economico-financiare nu aveau competenţa materială de a efectua controlul finalizat prin dispoziţia obligatorie cu privire la care s-a solicitat suspendarea executării. Astfel, verificarea legalităţii documentelor justificative utilizate pentru decontarea sumelor acordate de la bugetul de stat pentru transportul subvenţionat al beneficiarilor Legii nr. 147/2000 se realizează anterior decontării sumelor în cauză, iar competenţa de verificare aparţine Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii, prin Direcţia Generală Economică şi Buget, potrivit prevederilor art. 31 din Normele aprobate prin H.G. nr. 2403/2004.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru apărările prezentate la dosar.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Aşa cum s-a precizat la pct. 1 al deciziei de faţă, recurenta a solicitat instanţei de contencios administrativ, în baza dispoziţiilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, suspendarea efectelor Dispoziţiei obligatorii nr. ISR AIF - 2002/28.05.2021 şi a Raportului de inspecţie economico-financiară nr. ISR AIF -1997/27.05.2021, ambele emise de instituţia intimată, prin care societatea a fost obligată la restituirea către bugetul de stat a sumei de 5.313.851,73 RON, reprezentând contravaloarea deconturilor încasate de la bugetul Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii pentru transportul beneficiarilor Legii nr. 147/2000 (pensionari), în perioada 01.01.2015 - 31.12.2019.

Prima instanţă a respins cererea de suspendare a Raportului de inspecţie economico-financiară nr. ISR AIF -1997/27.05.2021 ca inadmisibilă, motivat de împrejurarea că nu este vorba despre un act administrativ, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 (soluţie care nu a fost recurată). De asemenea, instanţa a respins cererea de suspendare a Dispoziţiei obligatorii nr. ISR.AIF - 2002/28.05.2021 pe considerentele că recurenta nu a consemnat cauţiunea în cuantum de 18.813,85 RON stabilită în sarcina sa de plată şi nici nu a probat îndeplinirea condiţiei existenţei cazului bine justificat.

În ceea ce priveşte plata cauţiunii, instanţa de primă jurisdicţie a reţinut, în esenţă, faptul că obligaţia de plată a cauţiunii este reglementată de prevederile art. 278 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de Procedură Fiscală.

Înalta Curte nu poate împărtăşi soluţia şi raţionamentul juridic al Curţii de Apel.

Controlul finalizat prin emiterea dispoziţiei a cărei suspendare se solicită în cauza de faţă reprezintă o inspecţie economico-financiară efectuată potrivit prevederilor O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare la operatorii economici. Ca atare, nu este vorba despre o inspecţie fiscală, reglementată de dispoziţiile art. 113-133 din Codul de Procedură Fiscală. În accepţiunea art. 3 pct. 3 din O.U.G. nr. 94/2011, creanţa bugetară este reprezentată de sumele cuvenite bugetului general consolidat, cu excepţia celor de natură fiscală. Suma consemnată în Dispoziţia obligatorie nr. ISR AIF - 2002/28.05.2021 reprezintă o creanţă bugetară, iar nu o creanţă fiscală.

Cu alte cuvinte, spre deosebire de inspecţia fiscală prevăzută de Codul de Procedură Fiscală care se finalizează prin emiterea unui act administrativ fiscal (ex: decizia de impunere), inspecţia economico-financiară nominalizată de O.U.G. nr. 94/2011 se finalizează prin emiterea unei dispoziţii obligatorii, definită de art. 3 pct. 1 din această reglementare normativă ca fiind un act administrativ financiar cu caracter individual, emis de Ministerul Finanţelor Publice în activitatea de inspecţie economico-financiară efectuată de structurile de specialitate din cadrul acestuia.

În cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (3) din Normele metodologice privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare, aprobate prin H.G. nr. 101/2012, se precizează în mod expres faptul că suspendarea executării dispoziţiei obligatorii se poate cere în temeiul Legii nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

În atare condiţii, contrar celor statuate de prima instanţă, cererea de suspendare dedusă judecăţii nu este supusă îndeplinirii cerinţelor impuse de prevederile art. 278 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de Procedură Fiscală, respectiv de plata unei cauţiuni. De altfel, acest text legal impune obligaţia consemnării unei cauţiuni numai în cazul cererii având ca obiect "suspendarea actului administrativ fiscal". Prin urmare, fiind în discuţie o prevedere de excepţie şi, implicit, de strictă interpretare, obligaţia de plată a cauţiunii nu poate fi extinsă şi în cazul cererii de suspendare a executării altor categorii de acte administrative, aşa cum este cazul dispoziţiei obligatorii emise la finalul unei inspecţii economico-financiare care, după cum s-a arătat în cele de mai sus, este un act administrativ financiar.

Un ultim argument îl constituie faptul că prevederile art. 22 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2011 fac trimitere la dispoziţiile Codului de Procedură Fiscală doar în ceea ce priveşte regimul juridic al colectării creanţelor bugetare cărora li se aplică regimul juridic reglementat pentru colectarea creanţelor fiscale. Or, această din urmă operaţiune este nominalizată în cadrul Titlului VII al Codului de Procedură Fiscală, intitulat "Colectarea creanţelor fiscale" (art. 152-267), în timp ce art. 278 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 face parte din Titlul VIII al Codului, intitulat "Soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale" (art. 268-281).

Prin urmare, fiind vorba despre o prevedere de excepţie, aceasta este de strictă interpretare şi aplicare, dispoziţiile Codului de Procedură Fiscală reglementând doar modul de colectare al creanţelor bugetare, iar nu întregul regim juridic al acestora. În accepţiunea art. 1 pct. 2 lit. b) din Codul de Procedură Fiscală, "colectarea creanţelor fiscale" reprezintă doar o componentă a regimului juridic aplicabil acestora, alături de declararea, stabilirea, controlul creanţelor fiscale şi soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale. În atare condiţii, după cum în mod justificat a evidenţiat şi societatea recurentă, nu se poate pune semnul egalităţii între întregul regim juridic al creanţelor bugetare şi întregul regim juridic aplicabil creanţelor fiscale, după cum a raţionat instanţa de fond.

În consecinţă, instanţa de control judiciar apreciază că se impune admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru a se verifica îndeplinirea condiţiilor impuse de art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv existenţa cazului bine justificat şi a pagubei iminente.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 120 din 21 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 februarie 2022.