Competence for statutory veterinary indemnity: administrative litigation vs. civil jurisdiction under concession contracts

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2021

Asupra conflictului negativ de competenţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Miercurea Ciuc, la data de 5 martie 2021, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor şi Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Harghita, a solicitat:

(i) obligarea ANSVSA să aloce către DSVSA Harghita, din bugetul propriu, fondurile necesare efectuării plăţii sumelor prevăzute de O.U.G. nr. 117/2020 pentru luna august 2020;

(ii) obligarea DSVSA Harghita la plata sumei de 10.000 RON aferentă drepturilor cuvenite pentru luna august 2020 în baza O.U.G. nr. 117/2020, precum şi dobânda legală calculată asupra sumelor datorate lunar, de la data scadenţei acestora şi până la data plăţii efective, sume ce urmează a fi actualizate cu rata inflaţiei calculată pentru aceeaşi perioadă, respectiv de la data scadenţei acestora şi până la data plăţii efective.

(iii) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârile care au generat conflictul de competenţă

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 940 din 23 iunie 2021, Judecătoria Miercurea Ciuc a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Târgu Mureş.

În motivarea acestei hotărâri, Judecătoria Miercurea Ciuc a reţinut că acţiunea se întemeiază pe prevederile art. IV din Legea nr. 263/2019, astfel cum au fost modificate prin art. III din O.U.G. nr. 117/2020, fiind sesizat un refuz al autorităţilor publice de executare a unui contract administrativ, apreciat de reclamantă a fi nejustificat, refuz asimilat unui act administrativ unilateral, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, competenţa de soluţionare a cauzei se stabileşte în raport de dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, având în vedere rangul autorităţilor pârâte, în cauză fiind chemată în judecată atât o autoritate publică locală, cât şi una centrală. Întrucât obligaţia se întemeiază pe un titlu comun, competenţa se va stabili în raport de autoritatea publică centrală chemată în judecată - ANSVSA şi de locul situării sediului reclamantei, în favoarea Curţii de Apel Târgu Mureş.

2.2. Prin sentinţa civilă nr. 67 din 21 septembrie 2021, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Harghita şi, constatând ivit conflictul de competenţă, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestui conflict.

A reţinut curtea de apel că, raportat la cauza juridică a acţiunii, sumele pretinse de reclamantă în temeiul O.U.G. nr. 117/2020 sunt prevăzute de legiuitor în executarea unor contracte administrative de concesiune. Astfel, sunt incidente prevederile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care stabilesc competenţa de soluţionare a cauzelor vizând executarea contractelor administrative în favoarea instanţelor de drept comun. Văzând şi valoarea pretenţiilor reclamantei, respectiv 10.000 RON, Curtea a apreciat că litigiul este unul de competenţa judecătoriei.

3. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând prezentul conflict negativ de competenţă, în raport de hotărârile pronunţate şi de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze cauza este Tribunalul Harghita, secţia civilă, complet specializat în litigii de contencios administrativ şi fiscal, pentru următoarele considerente:

Obiectul demersului judiciar iniţiat de reclamantă îl constituie obligarea pârâtei Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor să avanseze pârâtei Direcţia Judeţeană Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Harghita suma de 10.000 RON reprezentând indemnizaţia care i se cuvine reclamantei potrivit art. IV din Legea nr. 263/2019, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 117/2020, pentru luna august 2020, în executarea contractului de concesiune încheiat cu pârâta Direcţia Judeţeană Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Harghita, cu dobânda legală aferentă, precum şi obligarea pârâtei DSVSA Harghita la plata sumei indicate în beneficiul reclamantei.

Reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile Contractului de concesiune nr. x/01.09.1999, astfel cum a fost modificat prin Actul adiţional nr. x/31.08.2020.

Fundamentul juridic al acţiunii este reprezentat de dispoziţiile art. IV din Legea nr. 236/2019, în forma modificată prin O.U.G. nr. 117/2020, potrivit cărora:

"Beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, până la finalizarea acestora".

Problema de drept care a generat conflictul negativ de competenţă, din punct de vedere material procesual, priveşte calificarea sumelor solicitate în temeiul acestui text de lege ca reprezentând o obligaţie ce decurge din contractul administrativ de concesiune sau o obligaţie stabilită prin lege în sarcina autorităţii publice, care, deşi presupune condiţia încheierii unui contract de concesiune cu reclamanta, nu decurge în mod direct din prevederile acestei convenţii.

Înalta Curte constată că, în speţă, nu ne aflăm in ipoteza unui litigiu vizând executarea unui contract administrativ, existenţa unui contract de concesiune reprezentând doar o premisă a acordării acestei subvenţii. Astfel, din expunerea de motive a Legii nr. 236/2019, rezultă că suma de bani reprezintă o compensare a cheltuielilor suportate de medicii veterinari cu activităţi impuse de ANSVSA şi DSVSA (ex. transportul probelor, consilierea crescătorilor de animale etc.), care nu sunt însă remunerate. Ca atare, deşi existenţa unui contract de concesiune este necesară pentru încasarea subvenţiei, aceasta reprezintă o condiţie de accedere la suma de 10.000 RON lunar, iar nu izvorul obligaţiei de plată a autorităţii publice, obligaţie care este stabilită prin lege, iar nu prin dispoziţiile contractuale.

Prin urmare, în speţă este relevat un raport de drept administrativ, privind un drept izvorât din lege, în care una dintre părţi este o autoritate publică locală. Întrucât art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 asimilează actelor administrative şi refuzul nejustificat al autorităţii, Înalta Curte reţine că nu prezintă relevanţă, sub aspectul competenţei material procesuale, împrejurarea că reclamanta nu face vreo referire la anularea unui act administrativ sau la refuzul autorităţii de rezolvare a unei cereri. Pe cale de consecinţă, competenţa instanţei de judecată, din punct de vedere material şi teritorial, va fi stabilită potrivit prevederilor art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004, iar nu în raport de dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 (astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 9 din Legea nr. 212/2018).

În acest sens, Înalta Curte reţine că, relevante sunt dispoziţiile art. 6 din Anexa nr. 21 la O.G. nr. 42/2004 - Prevederi specifice de aplicare a art. 15 din ordonanţă, potrivit cărora verificarea şi aprobarea solicitării de plată a sumei prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 263/2019, precum şi plata acesteia, sunt de competenţa direcţiilor sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene, instituţii publice cu personalitate juridică, aflate în subordinea ANSVSA.

În cauza de faţă, verificarea şi soluţionarea cererii de plată formulate de reclamant sunt atributul pârâtei DSVSA Harghita, autoritate publică locală, astfel încât, potrivit art. 10 alin. (1) teza I din legea nr. 554/2004, competenţa materială de soluţionare a cauzei revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, iar în raport de locul situării sediului reclamantei, competenţa teritorială aparţine Tribunalului Harghita, conform art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004. Întrucât Tribunalul Harghita nu are, în organizarea proprie, o secţie de contencios administrativ şi fiscal distinctă, cauza urmează a fi soluţionată de un complet specializat în acest tip de cauze, din cadrul secţiei civile a acestui tribunal.

Se mai impune a menţiona că, deşi alături de autoritatea publică locală a fost chemată în judecată şi autoritatea centrală coordonatoare, în calitate de ordonator principal de credite, această împrejurare nu are relevanţă sub aspectul competenţei materiale a instanţei de contencios administrativ. Cererea de obligarea a pârâtei Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor la alocarea sumelor necesare este o cerere accesorie petitului principal, ce vizează obligarea DSVSA Harghita la plata sumelor în litigiu, iar potrivit prevederilor art. 123 alin. (1) C. proc. civ., competenţa se stabileşte strict prin raportare la obiectul principal dedus judecăţii.

Înalta Curte mai constată că, în speţă, conflictul negativ de competenţă a survenit între Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi Judecătoria Miercurea Ciuc, secţia Civilă. Tribunalul Harghita (în favoarea căruia s-a stabilit, prin prezenta decizie, competenţa de soluţionare a cauzei) nu este, aşadar, implicat în conflictul de competenţă sesizat (niciuna dintre instanţe nu a apreciat că ar reveni acestui tribunal, prin completul specializat în cauze de contencios administrativ şi fiscal, competenţa de soluţionare a cauzei).

Cu toate acestea, Înalta Curte reţine că, în pronunţarea regulatorului de competenţă, trebuie să stabilească instanţa de judecată competentă conform dispoziţiilor legale aplicabile, chiar dacă aceasta presupune trimiterea cauzei pentru competentă soluţionare unei instanţe/secţii/complet specializat neimplicat în conflictul negativ sesizat. Declinările reciproce de competenţă reprezintă premisa regulatorului de competenţă, însă stabilirea instanţei competente nu este limitată de dispoziţiile art. 135 C. proc. civ. la alegerea uneia dintre instanţele aflate în conflict.

În consecinţă, pentru considerentele expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Harghita, secţia civilă, complet specializat în litigii de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. S.R.L. şi pe pârâtele Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor şi Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Harghita, în favoarea Tribunalului Harghita, secţia civilă, complet specializat în litigii de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 noiembrie 2021.

Cu opinia separată a domnului judecător B. în sensul că: Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Miercurea Ciuc.