Competence for statutory compensation attached to public concession contracts: administrative vs. civil jurisdiction under Law No. 554/2004

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2021

Asupra conflictului negativ de competenţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Bacău, la data de 08 iulie 2020, reclamanta A. S.R.L. B., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor şi Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Bacău, a solicitat:

(i) obligarea ANSVSA să aloce către DSVSA Bacău, din bugetul propriu, fondurile necesare efectuării plăţii sumelor prevăzute de art. IV din Legea nr. 263/2019;

(ii) obligarea DSVSA Bacău la plata sumei de 35.000 RON aferentă perioadei 16.03.2020 - 30.06.2020 şi în continuare până la abrogarea art. IV din Legea nr. 263/2019 (împreună cu dobânda legală calculată de la data de 15.03.2020 până la data plăţii efective), sume actualizate cu rata inflaţiei de la data de 15.03.2020 până la îndeplinirea obligaţiei stabilite în titlul executoriu;

(iii) obligarea pârâtelor la plata, în solidar, a cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârile care au generat conflictul de competenţă

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 5653 din 23 decembrie 2020, Judecătoria Bacău a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, secţia I civilă.

În motivarea soluţiei astfel dispuse, Judecătoria Bacău a reţinut incidenţa prevederilor art. 53 alin. (1)1 din Legea nr. 101/2016, care prevăd competenţa secţiilor civile ale tribunalelor în soluţionarea litigiilor ce decurg din executarea contractelor administrative, precum şi împrejurarea că reclamanta solicită plata unei sume de bani stabilită prin lege, în executarea contractului administrativ de concesiune.

2.2. Prin sentinţa civilă nr. 324 din 21 mai 2021, Tribunalul Bacău, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bacău, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

A reţinut Tribunalul Bacău că pretenţiile reclamantei nu vizează sume de bani solicitate în temeiul răspunderii contractuale, acţiunea neavând ca obiect achitarea preţului stabilit pentru serviciile prestate de reclamantă în temeiul acordului-cadru semnat de părţi. Izvorul obligaţiilor a căror executare se solicită prin acţiune îl reprezintă prevederile art. IV din Legea nr. 263/2019 şi, deşi încheierea contractului de concesiune reprezintă o situaţie premisă a plăţii sumelor stabilite de acest text de lege, această împrejurare nu este suficientă pentru a califica prezenta acţiune ca fiind una în executarea unui contract administrativ, conform art. 53 alin. (1)1 din Legea nr. 101/2016.

Totodată, tribunalul a reţinut că, întrucât capătul de cerere principal este formulat în contradictoriu cu o autoritate centrală, competenţa aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

2.3. Prin sentinţa civilă nr. 92 din 30 septembrie 2021, Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Bacău, în raport de valoarea obiectului cauzei, raportându-se la dispoziţiile art. 94 C. proc. civ. şi la Legea nr. 212/2018, care prevede competenţa instanţei de drept comun în cauzele care au ca obiect executarea unui contract administrativ.

3. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând prezentul conflict negativ de competenţă, în raport de hotărârile pronunţate şi de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze cauza este Tribunalului Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pentru următoarele considerente:

Obiectul demersului judiciar iniţiat de reclamantă îl constituie obligarea pârâtei Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor să avanseze pârâtei Direcţia Judeţeană Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Bacău suma de 35.000 RON, reprezentând indemnizaţia care i se cuvine reclamantei potrivit art. IV din Legea nr. 263/2019, pentru perioada 16.03.2020 - 30.06.2020, în executarea contractului de concesionare încheiat cu pârâta Direcţia Judeţeană Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Bacău, cu dobânda legală aferentă, precum şi obligarea pârâtei DSVSA Bacău la plata sumei indicate în beneficiul reclamantei.

Reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile Contractului de concesionare nr. x/01.09.1999, astfel cum a fost modificat prin Actul adiţional nr. x/12.12.2017.

Fundamentul juridic al acţiunii este reprezentat de dispoziţiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, potrivit cărora:

"Beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, până la finalizarea acestora".

Problema de drept care a generat conflictul negativ de competenţă, din punct de vedere material procesual, priveşte calificarea sumelor solicitate în temeiul acestui text de lege ca reprezentând o obligaţie ce decurge din contractul administrativ de concesionare sau o obligaţie stabilită prin lege în sarcina autorităţii publice, care, deşi presupune condiţia încheierii unui contract de concesionare cu reclamanta, nu decurge în mod direct din prevederile acestei convenţii.

Înalta Curte constată că, în speţă, nu ne aflăm in ipoteza unui litigiu privind achiziţiile publice, respectiv a unui litigiu vizând executarea unui contract administrativ, existenţa unui contract de achiziţie publică (de concesionare) reprezentând doar o premisă a acordării acestei subvenţii. Astfel, din expunerea de motive a Legii nr. 236/2019, rezultă că suma de bani reprezintă o compensare a cheltuielilor suportate de medicii veterinari cu activităţi impuse de ANSVSA şi DSVSA (ex. transportul probelor, consilierea crescătorilor de animale etc.), care nu sunt însă remunerate. Ca atare, deşi existenţa unui contract de concesionare este necesară pentru încasarea subvenţiei, aceasta reprezintă o condiţie de accedere la suma de 10.000 RON lunar, iar nu izvorul obligaţiei de plată a autorităţii publice, obligaţie care este stabilită prin lege, iar nu prin dispoziţiile contractuale.

Prin urmare, în speţă este relevat un raport de drept administrativ, privind un drept izvorât din lege, în care una dintre părţi este o autoritate publică locală. Întrucât art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 asimilează actelor administrative şi refuzul nejustificat al autorităţii, Înalta Curte reţine că nu prezintă relevanţă, sub aspectul competenţei material procesuale, împrejurarea că reclamanta nu face vreo referire la anularea unui act administrativ sau la refuzul autorităţii de rezolvare a unei cereri. Pe cale de consecinţă, competenţa instanţei de judecată, din punct de vedere material şi teritorial, va fi stabilită potrivit prevederilor art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004, iar nu în raport de dispoziţiile art. 53 alin. (1)1 din Legea nr. 101/2016 şi art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 (astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 9 din Legea nr. 212/2018).

În acest sens, Înalta Curte reţine că, relevante sunt dispoziţiile art. 6 din Anexa nr. 21 la O.G. nr. 42/2004 - Prevederi specifice de aplicare a art. 15 din ordonanţă, potrivit cărora verificarea şi aprobarea solicitării de plată a sumei prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 263/2019, precum şi plata acesteia, sunt de competenţa direcţiilor sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene, instituţii publice cu personalitate juridică, aflate în subordinea ANSVSA.

În cauza de faţă, verificarea şi soluţionarea cererii de plată formulate de reclamantă sunt atributul pârâtei DSVSA Bacău, autoritate publică locală, astfel încât, potrivit art. 10 alin. (1) teza I din legea nr. 554/2004, competenţa materială de soluţionare a cauzei revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, iar în raport de locul situării sediului reclamantei, competenţa teritorială aparţine Tribunalului Bacău, conform art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004.

Se mai impune a menţiona că, deşi alături de autoritatea publică locală a fost chemată în judecată şi autoritatea centrală coordonatoare, în calitate de ordonator principal de credite, această împrejurare nu are relevanţă sub aspectul competenţei materiale a instanţei de contencios administrativ. Cererea de obligarea a pârâtei Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor la alocarea sumelor necesare este o cerere accesorie petitului principal, ce vizează obligarea DSVSA Bacău la plata sumelor în litigiu, iar potrivit prevederilor art. 123 alin. (1) C. proc. civ., competenţa se stabileşte strict prin raportare la obiectul principal dedus judecăţii.

Înalta Curte mai constată că, în speţă, conflictul negativ de competenţă a survenit între Judecătoria Bacău, Tribunalul Bacău, secţia I civilă şi Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. secţia de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bacău (în favoarea căreia s-a stabilit, prin prezenta decizie, competenţa de soluţionare a cauzei) nu este, aşadar, implicată în conflictul de competenţă sesizat (niciuna dintre instanţe nu a apreciat că ar reveni acestei secţii specializate competenţa de soluţionare a cauzei).

Cu toate acestea, Înalta Curte reţine că, în pronunţarea regulatorului de competenţă, trebuie să stabilească instanţa de judecată competentă conform dispoziţiilor legale aplicabile, chiar dacă aceasta presupune trimiterea cauzei pentru competentă soluţionare unei instanţe/secţii/complet specializat neimplicat în conflictul negativ sesizat.

Declinările reciproce de competenţă reprezintă premisa regulatorului de competenţă, însă stabilirea instanţei competente nu este limitată de dispoziţiile art. 135 C. proc. civ. la alegerea uneia dintre instanţele aflate în conflict.

În consecinţă, pentru considerentele expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. S.R.L. B. şi pe pârâtele Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor şi Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Bacău, în favoarea Tribunalului Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 noiembrie 2021.

Cu opinia separată a domnului judecător C. în sensul că: Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Bacău.