Liability for delayed public funding payment: unforeseeable third-party loan interest and penalties excluded from direct causal damages

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 16 octombrie 2017, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale ("AFIR"), a solicitat obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri în valoare de: 3430,30 Euro, reprezentând diferenţă de schimb valutar; 179.146,90 Euro, reprezentând dobânzi acumulate până la 16.08.2017; 43.602,16 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 991 din 29 martie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 22 mai 2018.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 5117 din 6 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 5117 din 6 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea recursului, reclamanta susţine că instanţa de fond a făcut o greşită interpretare a prevederilor art. 1357 C. civ., stabilind că AFIR nu poate fi obligată la repararea prejudiciului, întrucât acesta nu reprezintă o consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei. Instanţa de fond nu a înţeles corect legătura dintre contractul de finanţare semnat cu AFIR şi contractul de împrumut cu firma de leasing, îndeplinirea obligaţiilor asumate de reclamantă, culpa AFIR şi prejudiciul astfel creat.

Arată recurenta-reclamantă că acest contract de finanţare nu ar fi fost semnat dacă beneficiarul nu făcea dovada cofinanţării bunurilor pentru care dorea să obţină finanţare nerambursabilă, iar pe de altă parte, pe lângă cofinanţare, beneficiarul avea nevoie şi de restul sumei pentru a achiziţiona bunurile care fac obiectul proiectului. Cum recurenta-reclamantă nu a avut disponibile fondurile necesare pentru a cumpăra bunurile, a apelat la o firmă de leasing pentru a obţine finanţare până la momentul rambursării sprijinului de către AFIR.

În opinia recurentei, instanţa de fond a reţinut eronat, ca motiv al respingerii capătului de cerere referitor la dobânzi şi penalităţi, faptul că reclamanta a cunoscut obligaţiile pe care şi le-a asumat; contractul de finanţare nu prevedea că beneficiarul îşi asumă implementarea contractului chiar şi în cazul dovedirii unei culpe a AFIR, răspunderea asumată de reclamantă fiind doar pentru faptele proprii. Beneficiarul a îndeplinit obligaţiile din contractul de finanţare, a realizat procedurile de achiziţie avizate de AFIR, a suportat cofinanţarea proiectului, a achiziţionat bunurile şi a depus cererea de plată la termenele stipulate în contract, iar AFIR a dat acceptul de cumpărare a bunurilor. Acesta a fost motivul pentru care recurenta s-a împrumutat de la un finanţator, a cumpărat şi a achitat integral bunurile, considerând că nu există riscul de a nu primi finanţarea.

Cu toate acestea, susţine recurenta-reclamantă, AFIR a respins în mod nelegal cererea de plată, aspect dovedit prin sentinţa civilă nr. 3522 din 18.12.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2014, definitivă prin decizia civilă nr. 884 din 8.03.2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal. După rămânerea definitivă a sentinţei civile, la data de 11.08.2017, AFIR a achitat reclamantei suma de 694.447,25 RON, depăşind cu mult termenul de plată de 90 de zile, iar în tot acest timp societatea de leasing a perceput reclamantei dobânzi şi penalităţi foarte mari. Dacă AFIR ar fi respectat termenul de plată, recurenta-reclamantă ar fi achitat creanţele către firma de leasing în termenul contractual şi nu ar fi existat un prejudiciu.

În concluzie, arată recurenta, prejudiciul a fost creat indubitabil din culpa AFIR, fiind o consecinţă directă a neexecutării obligaţiei de a rambursa contravaloarea bunurilor achiziţionate, în termenul legal.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimata-pârâtă AFIR a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, prin raportare la motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deşi reclamanta şi-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menţionat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinţei recurate ori la existenţa unor motive străine sau contradictorii în cuprinsul acesteia. Întrucât argumentaţia cererii de recurs se subsumează doar greşitei aplicări sau interpretării a dispoziţiilor legale incidente, urmează a fi analizată doar din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a pretins un prejudiciu având trei componente, respectiv o sumă reprezentând diferenţă de curs valutar, o sumă reprezentând dobânzi acumulate până la data de 16.08.2017 şi o sumă reprezentând penalităţi de întârziere.

În calea de atac, reclamanta nu a mai reluat argumentele referitoare la suma reprezentând diferenţă de curs valutar (respectiv între cursul de schimb de la data la care trebuia achitată suma finanţată, stabilit la 1 Euro = 4,4978 RON şi cel de la data achitării efective, stabilit la 1 Euro = 4,6 RON). Prin urmare, vor fi menţinute considerentele instanţei de fond, prin care s-a arătat că această diferenţă a fost acoperită prin semnarea de către părţi a actului adiţional la contractul de finanţare, încheiat după anularea definitivă a procesului-verbal de nereguli, prin care s-a stabilit că va fi utilizat cursul de schimb publicat pe pagina web a Băncii Central Europene valabil pentru data de 1 ianuarie a anului în care s-a încheiat actul adiţional de trecere pe tranziţie a proiectului, respectiv 1 Euro = 4,5390 RON.

În ceea ce priveşte dobânzile şi penalităţile de întârziere, Înalta Curte constată că, în recurs, reclamanta a invocat, în esenţă, greşita interpretare şi aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 1357 C. civ., din perspectiva legăturii de cauzalitate directe care există între fapta culpabilă a pârâtei AFIR (neachitarea la termen a sumei finanţate) şi prejudiciul invocat, constând în sumele cu titlu de dobânzi şi penalităţi pe care reclamanta le-a achitat societăţii de leasing care a finanţat achiziţionarea bunurilor obiect al contractului de finanţare şi pe care, susţine recurenta-reclamantă, nu le-ar fi achitat dacă AFIR ar fi plătit la timp suma finanţată, cu care reclamanta ar fi acoperit creanţa datorată acestei societăţi.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare în speţă a prevederilor art. 1357 şi urm. C. civ., prin raportare la dispoziţiile art. 1533 C. civ., care reglementează principiul previzibilităţii prejudiciului, în sensul că "Debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenţionată ori se datorează culpei grave a acestuia. Chiar şi în acest din urmă caz, daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei."

Astfel, deşi în speţă este dovedită culpa intimatei-pârâte AFIR în neexecutarea obligaţiei de plată la termen a sumei finanţate (conform hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate în dosarul nr. x/2014), aceasta răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării în momentul încheierii contractului. Or, plata de către reclamantă a dobânzilor şi penalităţilor de întârziere datorate ca urmare a semnării de către aceasta a contractului de credit nr. x/09.09.2013 (încheiat cu creditorul B., societatea de leasing C. S.A. având iniţial calitatea de garant în aceste contract, ulterior devenind creditor al obligaţiei de plată) şi a contractului de garantare nr. x/29.08.2013 nu pot fi considerate prejudicii previzibile de către AFIR la momentul încheierii contractului de finanţare, aceasta fiind un terţ faţă de contractele semnate de reclamantă cu societatea de leasing şi neputând influenţa în vreun fel clauzele contractuale şi modul de derulare a raporturilor dintre cele două entităţi.

Nici argumentul reclamantei în sensul că a încheiat contractul de împrumut în considerarea obţinerii finanţării acordate de AFIR, dorind să utilizeze această sumă ca să achite creanţa datorată societăţii de leasing, nu este de natură a schimba această concluzie. Voinţa societăţii reclamante de achiziţionare a bunurilor cu ajutorul unui terţ finanţator, precum şi intenţia de achitare a acestei creanţe din sumele obţinute cu titlu de finanţare, nu pot fi considerate elemente de care AFIR ar fi trebuit să ţină cont, respectiv să previzioneze consecinţelor neplăţii sumei finanţate în raport de sursele de finanţare ale reclamantei şi de situaţia contractului de împrumut încheiat de recurentă.

Cea de-a doua teză a art. 1533 C. civ., stipulează că, şi în cazul în care neexecutarea este intenţionată ori se datorează culpei sale grave, debitorul răspunde doar pentru ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei. Chiar şi luând în considerare culpa gravă a intimatei-pârâte AFIR, instanţa de fond a reţinut că dobânzile şi penalităţile calculate de societatea de leasing nu pot fi considerate o consecinţă directă şi necesară a executării cu întârziere a obligaţiei de către pârâtă, acestea fiind asumate de reclamantă prin semnarea contractului de împrumut, considerente la care achiesează şi instanţa de control judiciar.

Contestând aceste considerente, recurenta-reclamantă a susţinut argumentele prezentate anterior, referitoare la necesitatea semnării contractului de credit pentru obţinerea finanţării, apreciind că plata dobânzilor şi penalităţilor de întârziere din acest contract sunt o consecinţă directă a neplăţii sumei finanţate de către AFIR. Înalta Curte va respinge aceste argumente, ca nefondate, reţinând că pretinsa "consecinţă directă" nu este dovedită prin vreo probă administrată în cauză, fiind doar o susţinere a reclamantei. Astfel, neplata de către recurentă a sumei împrumutate poate avea cauze diverse, între care, exemplificativ, enumerăm activitatea economică şi situaţia financiară globală a societăţii, care ar fi putut determina o lipsă a fondurilor sau ordinea în care societatea a decis achitarea creanţelor datorate furnizorilor şi creditorilor.

În speţă nu s-a dovedit cu certitudine că neplata sumei împrumutate, cu consecinţa calculării de dobânzi şi penalităţi şi demararea procedurii executării silite de către societatea de leasing s-a datorat direct şi exclusiv neachitării de către AFIR a sumei finanţate, respectiv că ar fi îndeplinită legătura de cauzalitate între fapta ilicită a pârâtei şi prejudiciul suportat de reclamantă. Deşi a susţinut că singurul motiv al neplăţii creditului angajat este neachitarea de către intimata-pârâtă AFIR a sumei finanţate, recurenta-reclamantă a administrat probe prin care s-a dovedit doar culpa contractuală a AFIR în neplata la termen a tranşei I, încheierea unor contracte de credit/garantare cu un terţ finanţator şi demararea procedurii de executare silită de către acest terţ împotriva societăţii; totodată, în speţă s-a administrat şi proba cu expertiză specialitatea contabilitate, în vederea cuantificării prejudiciului; aşadar, niciuna din probele propuse spre administrare nu susţin ipoteza reclamantei, în sensul că fapta ilicită a AFIR reprezintă în mod direct şi exclusiv factorul care stă la baza neplăţii sumei împrumutate.

În concluzie, întrucât în speţă nu s-a dovedit că pârâta AFIR avea posibilitatea previzionării prejudiciului pretins de recurenta-reclamantă şi nici că acest prejudiciu este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei contractuale de plată a sumei finanţate, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile reclamantei, prima instanţă făcând o corectă aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 1357 raportat la art. 1533 C. civ.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 5117 din 6 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 noiembrie 2021.