Legality of audit recovery order for duplicative legal consulting fees; sufficiency of judicial reasoning and obligation to examine party arguments
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice admitted the appeal filed by the National Institute of Property, quashed the lower court’s judgment dismissing the challenge, and remanded the case for retrial, effectively prevailing against the Court of Auditors. The dispute concerned the legality of an administrative measure and audit report declaring the payment of approximately 11,000 RON to a law firm for legal consulting services as illegal, resulting in a finding of budget damage and a recovery order, which the plaintiff contested by arguing the services were distinct from existing litigation representation contracts and properly justified. The decisive legal basis was the finding of a procedural defect under Article 488(1)(6) of the Code of Civil Procedure, interpreted in light of Article 6(1) of the European Convention on Human Rights and Article 21(3) of the Romanian Constitution, which established that the lower court’s judgment lacked sufficient reasoning and effective examination of the parties' arguments, constituting a mandatory requirement for a fair trial that renders the decision voidable.
Legislator headnote
AI generatedart. 22 alin. (2) C. proc. civ, art. 22 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 500/2002, art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ, art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ, art. 176 pct. 6 din C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ; Legality of audit recovery order for duplicative legal consulting fees; sufficiency of judicial reasoning and obligation to examine party arguments: Susţine recurentul-reclamant că sentinţa instanţei de fond nu este motivată în fapt şi în drept şi, totodată, cuprinde argumente străine cauzei, întrucât face trimitere la alte părţi şi altă situaţie litigioasă decât cea din speţă, preluând din conţinutul altor hotărâri judecătoreşti, fără legătură cu prezenta cauză sau al susţinerilor pârâtei, fără a examina vreunul dintre argumentele reclamantului. Astfel, hotărârea este dată cu încălcarea prevederilor art. 6 alin. (1) şi art. 22 alin. (2) C. proc. civ., respectiv a principiului rolului activ al judecătorului, precum şi a art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2021
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 30 mai 2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Institutul Naţional al Patrimoniului ("INP", "Institutul"), în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a solicitat anularea:
a) pct. 2 din Decizia nr. 4/29.03.2017 - Măsuri pentru stabilirea întinderii prejudiciilor şi recuperarea acestora;
b) pct. 11 din Raportul de Control întocmit la nivelul Institutului Naţional al Patrimoniului, înregistrat sub nr. x din 03.03.2017 - "Prejudicierea bugetului INP prin plata nelegală în suma de 11.040 RON a unor activităţi prestate de casa de avocatură A., B., C., pentru servicii care erau atribuite avocatului D. (persoana cu care institutul are încheiate contracte de asistenţă juridică, începând cu data de 06.08.2014 până în prezent) pentru dosare ce se aflau deja pe rolul instanţelor de judecată";
c) încheierii nr. 33/16.05.2017, emisă de pârâtă.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 4300 din 13 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Institutul Naţional al Patrimoniului, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 4300 din 13 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul Institutul Naţional al Patrimoniului, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, iar în subsidiar, rejudecarea litigiului în fond, cu consecinţa admiterii acţiunii.
Susţine recurentul-reclamant că sentinţa instanţei de fond nu este motivată în fapt şi în drept şi, totodată, cuprinde argumente străine cauzei, întrucât face trimitere la alte părţi şi altă situaţie litigioasă decât cea din speţă, preluând din conţinutul altor hotărâri judecătoreşti, fără legătură cu prezenta cauză sau al susţinerilor pârâtei, fără a examina vreunul dintre argumentele reclamantului. Astfel, hotărârea este dată cu încălcarea prevederilor art. 6 alin. (1) şi art. 22 alin. (2) C. proc. civ., respectiv a principiului rolului activ al judecătorului, precum şi a art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod.
Pe fondul cauzei, recurentul invocă greşita reţinere de către instanţa de fond a suprapunerii obiectului celor două contracte de asistenţă juridică încheiate cu cei doi prestatori de servicii juridice, respectiv casa de avocatură A., B., C. şi avocatul D.. Potrivit contractelor de asistenţă juridică încheiate, avocatul D. asigura reprezentarea reclamantului în instanţă, conform ofertei din 07.03.2016, pe când societatea de avocaţi presta servicii de consultanţă juridică de specializată, materializată prin desfăşura unei activităţi de audit, constând în studiu, analiză şi emitere a unor opinii juridice pe marginea litigiilor în care era implicat reclamantul.
Aşadar, obiectul celor două contracte era diferit, reprezentarea în instanţă fiind asigurată exclusiv de avocatul D., iar societatea de avocaţi asigura doar o verificare, un control, iar dacă se descopereau probleme, urma să emită îndrumări. În desfăşurarea acestei activităţi, societatea de avocaţi a oferit opinii juridice, verbale, comunicate managerului institutului, emise în condiţiile art. 89 şi urm. din Statutul profesiei de avocat.
Recurentul-reclamant învederează că activitatea de consultanţă oferită de societatea de avocaţi era structurată pe două paliere distincte, pe de-o parte reorganizarea instituţională a INP, în sensul elaborării noului regulament de organizare şi funcţionare, a organigramei şi statutului de funcţii şi, pe de altă parte, analiza documentelor şi a situaţiei unui număr de aproximativ 20 de dosare aflate pe rolul instanţelor de judecată, prin sondaj, în vederea pregătirii unor informări. Aşadar, activitatea de analiză a dosarelor de instanţă se referea la situaţia unui număr de "aproximativ" 20 de dosare, iar nu exact 20 de dosare.
Cât priveşte emiterea facturilor şi modul de plată a acestora, arată recurentul că singurele documente justificative acceptate la plată sunt facturile şi anexele care prezintă în detaliu activităţile desfăşurate. Facturile seria x nr. x/13.04.2016 şi nr. y/05.07.2016 cuprind aceste anexe, în care nu se prevede o executare parţială a serviciilor prestate. În acord cu contractul, activităţile exercitate nu au fost defalcate, însă ele nu constau doar în analiza litigiilor, neexistând vreo justificare pentru imputarea la plată a unei singure facturi în integralitate.
Arată recurentul că intimata-pârâtă s-a întemeiat pe Memorandumul întocmit de societatea de avocaţi, dar acesta nu este anexă la vreo factură, fiind un document intermediar, o notă de informare, care nu are valoarea unui document justificativ. Acest Memorandum este rezultatul unei prime etape de desfăşurare a activităţilor contractate, având un caracter preliminar. Ca atare, echipa de control a stabilit în mod eronat că doar factura fiscală seria x nr. x/13.04.2016 se circumscrie activităţilor asigurate de consultant, deşi societatea de avocaţi a asigurat consultanţă pe ambele paliere prevăzute în contract.
Apreciază recurentul-reclamant că au fost respectate dispoziţiile art. 2 din Legea contabilităţii nr. 82/1991 şi art. 2 pct. 33 coroborat cu art. 22 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 500/2002, managerul INP confirmând realitatea prestării serviciilor prin aplicarea vizei "bun de plată". Auditorii externi ai Curţii de Conturi au adoptat o măsură excesivă şi neîntemeiată, înlăturând documentele justificative, deşi atât managerul INP, cât şi avocaţii şi restul persoanelor implicate în derularea contractului de consultanţă confirmă că serviciile prestate sunt reale, complete şi utile, nefiind produs niciun prejudiciu la adresa bugetului INP.
În raport de aceste aspecte, consideră recurentul-reclamant că sentinţa instanţei de fond este pronunţată şi cu încălcarea prevederilor art. 1266-1268 C. civ., care reglementează încheierea contractelor.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Cât priveşte criticile referitoare la nemotivarea sentinţei recurate, susţine intimata că hotărârea este suficient motivată, iar menţionarea în cuprinsul său a numelui altei entităţi publice reprezintă doar o eroare materială.
Pe fondul recursului, consideră că argumentele prezentate de recurentul-reclamant nu relevă o încălcare a normelor de drept material incidente în cauză. În mod corect prima instanţă a achiesat la punctul de vedere exprimat în actul de control, din probatoriul administrat în speţă rezultând că INP a încheiat, nejustificat, două contracte de asistenţă juridică şi reprezentare cu două cabinete de avocatură, la distanţă de trei zile, obiectul acestor contracte fiind similar, dacă nu chiar identic.
Ca atare, consideră intimata-pârâtă că entitatea verificată a generat cheltuieli neeconomicoase, eludând principiile bunei gestiuni financiare, al economicităţii şi eficienţei în utilizarea fondurilor publice şi nesocotind prevederile Legii nr. 500/2002, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum ţi sentinţa recurată, prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. (în ale căror dispoziţii se încadrează criticile formulate în calea de atac), Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul Institutul Naţional al Patrimoniului este fondat, pentru următoarele considerente:
Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte îl apreciază a fi fondat, prin raportare la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României.
Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede că:
"(1) Hotărârea va cuprinde: … b)…motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat susţinerile părţilor."
Aceasta dispoziţie are caracter imperativ, aspect care rezultă din folosirea, de către legiuitor, a expresiei "va cuprinde", stabilind o obligaţie în sarcina instanţelor de judecată, a cărei nerespectare atrage nulitatea hotărârii în condiţiile art. 176 pct. 6 din C. proc. civ.
Confirmând şi întărind acest caracter imperativ, precum şi sancţiunea nulităţii, legiuitorul a înţeles să reglementeze un motiv de nelegalitate distinct al hotărârii judecătoreşti, prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., şi anume:
"când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii."
Importanţa motivării hotărârii judecătoreşti a fost subliniată şi în jurisprudenţa europeană, fiind considerată un aspect al garanţiilor procesuale conferite de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, prin Hotărârea din data de 28 aprilie 2005, pronunţată în cauza Albina c. România, s-a reţinut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului:
"30. Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanţei" obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa [Hotărârea Perez împotriva Franţei (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, şi Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p. 19, paragraful 59].
34. Conform jurisprudenţei Curţii, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60)."
Aceste considerente au fost reluate şi în cauza Dumitru c. România, prin Hotărârea din data de 01 iunie 2010:
"30. Curtea reaminteşte în primul rând principiile stabilite prin jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte participarea efectivă a părţilor la procedură şi obligaţia instanţelor de a "audia" argumentele acestora şi de a realiza o examinare efectivă a motivelor, asigurând astfel caracterul echitabil al procedurii (a se vedea, printre multe altele, Albina împotriva României, nr. 57808/00, pct. 30 şi 32, 28 aprilie 2005 şi Boldea, citată anterior, pct. 28-30)."
În raport de pretenţiile expuse prin cererea de chemare în judecată şi de argumentarea lor în fapt şi în drept, Înalta Curte constată că, deşi instanţa de fond a pronunţat o soluţie asupra obiectului cererii de chemare în judecată, motivele expuse în cuprinsul sentinţei recurate nu dovedesc o examinare efectivă a argumentelor şi a motivelor expuse de părţi, nefiind întrunite cerinţele asigurării unui proces echitabil.
În speţă, motivarea hotărârii de fond are un caracter atât de succint, încât nu permite exercitarea controlului judiciar, instanţa de recurs fiind în imposibilitatea de a analiza temeinicia sau netemeinicia soluţiei pronunţate, obligând la o casare cu trimitere spre rejudecare, deşi, strict formal, Curtea de Apel Bucureşti s-a pronunţat asupra fondului cauzei. Considerentele instanţei de fond se rezumă la redarea situaţiei de fapt incidente (chiar şi aceasta fiind eronat expusă), a conţinutului actelor administrative atacate (parţial eronată), precum şi a prevederilor Legii nr. 500/2002, reţinute în cuprinsul actului de control a fi fost încălcate de reclamant. În continuare, Curtea expune concluzii succinte, prin care confirmă aspectele reţinute prin raportul de control, fără a prezenta o analiză proprie, completă, a argumentelor de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată, neputând fi decelat raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată.
Totodată, este de observat că parte din considerentele instanţei de fond sunt străine cauzei, făcând trimitere la alte părţi, alte acte administrative şi alte măsuri dispuse de pârâta Curtea de Conturi a României, împrejurare care confirmă că prima instanţă a făcut o analiză superficială şi formală a cauzei; mai mult, datele cauzei sunt greşit reţinute (din perspectiva numărului dosarelor de instanţă a căror verificare urma a fi realizată de societatea de avocaţi).
Este adevărat că motivarea hotărârii nu reprezintă o problemă de volum, ci una de conţinut, dar este necesar ca acest conţinut să releve o analiză concretă şi completă a situaţiei de fapt şi de drept relevate în speţă. Art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. face trimitere la nevoia expunerii motivelor de fapt şi de drept "pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor", ceea ce conduce la concluzia că motivarea trebuie sa cuprindă argumentele proprii judecătorului, simpla reluare a argumentelor uneia dintre părţi ori prezentarea succintă a situaţiei de fapt şi de drept, astfel cum a fost reţinută prin actele administrative contestate, nefiind suficientă. O astfel de motivare nu face dovada analizării efective a argumentelor părţilor şi nu respectă rigorile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nici prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţia României, care garantează dreptul la un proces echitabil, garanţie ce nu poate fi respectată de o hotărâre judecătorească care se rezumă la a prelua argumentele părţilor sau conţinutul actelor supuse controlului de legalitate, fără a fi trecute prin filtrul judecătorului.
Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că, în cauza de faţă, considerentele hotărârii recurate nu respectă exigenţele unei motivări corespunzătoare, care să ofere certitudinea analizării efective şi complete a cauzei şi a argumentelor părţilor, astfel încât se impune casarea integrală a hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În raport de soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare, Înalta Curte nu va mai analiza motivele de recurs invocate de reclamant, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea urmând a fi avute în vedere de instanţa de fond în rejudecare.
Pentru aceste considerente, constatând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (2) şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul Institutul Naţional al Patrimoniului, va casa sentinţa civilă nr. 4300 din 13 noiembrie 2017 şi va trimite cauza spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul Institutul Naţional al Patrimoniului împotriva sentinţei civile nr. 4300 din 13 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 noiembrie 2021.