Economic-financial inspection measures upheld: Appeal allowed, lower judgment quashed and claim dismissed on merits.
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice admitted the appeals filed by the Ministry of Finance and the General Directorate for the Administration of Large Taxpayers, partially set aside the lower court’s judgment, and dismissed the claimant’s action as unfounded, thereby upholding the contested Mandatory Decision and the decision resolving the preliminary complaint. The dispute centered on the annulment of specific measures within an economic-financial inspection mandate that required the state-owned enterprise to identify responsible individuals and recover sums for exceeding approved salary expense limits and paying associated administrative fines. The appellate court held that the lower court erred by applying the Fiscal Procedure Code to the procedure for challenging a Mandatory Decision, which is governed by specific economic-financial inspection regulations, and incorrectly scrutinized the merits of administrative fines that had become final and unchallenged through contraventional reports. Relying on the principle that the 2011 reduction in average wage did not legally excuse the company from adhering to subsequent annual budget caps without a formal budget amendment, the court determined that the operator bore the exclusive obligation to implement measures to stay within fiscal limits, rendering the claimant's arguments regarding the illegality of the fine reports outside the scope of the administrative annulment action.
Legislator headnote
AI generatedart. 25 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2011, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 17 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2011, art. 330 alin. (1) din C. proc. civ, art. 2550 alin. (2) C. civ, art. 453 C. proc. civ; Economic-financial inspection measures upheld: Appeal allowed, lower judgment quashed and claim dismissed on merits: The dispute centered on the annulment of specific measures within an economic-financial inspection mandate that required the state-owned enterprise to identify responsible individuals and recover sums for exceeding approved salary expense limits and paying associated administrative fines. The appellate court held that the lower court erred by applying the Fiscal Procedure Code to the procedure for challenging a Mandatory Decision, which is governed by specific economic-financial inspection regulations, and incorrectly scrutinized the merits of administrative fines that had become final and unchallenged through contraventional reports. Relying on the principle that the 2011 reduction in average wage did not legally excuse the company from adhering to subsequent annual budget caps without a formal budget amendment, the court determined that the operator bore the exclusive obligation to implement measures to stay within fiscal limits, rendering the claimant's arguments regarding the illegality of the fine reports outside the scope of the administrative annulment action.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedLegal basis cited in the dispositive for the court's decision to admit the appeals and re-judge the case.
Procedural rule cited in the dispositive governing the powers of the court of appeal to settle the case by decision after setting aside the lower court's judgment.
Full text
Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2021
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 25 iulie 2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Societatea Electrificare C.F.R. S.A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice (în prezent Ministerul Finanţelor) şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili ("DGAMC"), a solicitat:
- anularea Deciziei nr. 4/P/07.02.2017, emisă de Ministerul Finanţelor Publice, prin care a fost respinsă plângerea prealabilă nr. 1/5470/11.11.2016 formulată de SC "Electrificare C.F.R." S.A. împotriva Dispoziţiei obligatorii nr. 101205/12.10.2016, emisă de Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generala de Administrare a Marilor Contribuabili - Serviciul Inspecţie Economico - Financiară;
- anularea în parte a Dispoziţiei obligatorii nr. 101205/12.10.2016, emisă de Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili - Serviciul Inspecţie Economico - Financiară, în baza Raportului de Inspecţie Economico - Financiară nr. 101204/12.10.2016, emis de Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili - Serviciul Inspecţie Economico - Financiară, cu privire la măsurile nr. 3, 4 şi 5;
- suspendarea punerii în aplicare a măsurilor nr. 3, 4 şi 5 din Dispoziţia obligatorie nr. 101205/12.10.2016, emisă de Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili - Serviciul Inspecţie Economico - Financiară, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a prezentei cauze;
- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.
1.2. Prin încheierea din 6 iunie 2018, prima instanţă a respins, ca nefondată, cererea de suspendare formulată de reclamanta Societatea Electrificare C.F.R. S.A.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 738 din 27 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:
(i) a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi inadmisibilităţii;
(ii) a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea Electrificare C.F.R. S.A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili;
(iii) a anulat parţial atât Decizia nr. 4/P/07.02.2017 emisă de MFP, cât şi Dispoziţia obligatorie nr. 101205/12.10.2016 emisă de DGAMC, cu privire la măsurile nr. 3, 4 şi 5;
(iv) a obligat pârâtele să achite reclamantei suma de 6120 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu expert.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 738 din 27 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs atât pârâtul Ministerul Finanţelor, cât şi pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.
3.1. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Finanţelor a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, rejudecarea cauzei şi respingerea acţiunii.
În motivarea recursului, pârâtul susţine că instanţa de fond s-a raportat greşit la normele de drept aplicabile în materie fiscală, respectiv art. 281 din Codul de procedură fiscală, iar nu la cele ale O.U.G. nr. 94/2011, confundând noţiunea de contestaţie fiscală formulată împotriva actelor administrative-fiscale cu aceea de plângere prealabilă introdusă împotriva dispoziţiei obligatorii. Instanţa de fond a fost învestită cu o acţiune în anularea Dispoziţiei obligatorii nr. 101205/12.10.2016 şi a deciziei de soluţionare a plângerii prealabile formulate împotriva acesteia, acte emise în temeiul O.U.G. nr. 94/2011 şi H.G. nr. 101/2012, norme de drept cu caracter special, astfel încât în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 281 Codul de procedură fiscală.
Recurentul-pârât critică sentinţa recurată din perspectiva faptului că instanţa de fond a recurs la o analiză care depăşeşte competenţele sale şi încalcă prevederile O.G. nr. 2/2001.
Astfel, cu privire la măsurile nr. 3 şi nr. 5 din dispoziţia obligatorie, instanţa de fond a fost învestită cu analiza temeiniciei măsurii de recuperare a amenzii contravenţionale, stabilite în urma constatării unor contravenţii care au fost recunoscute şi nu au fost contestate de intimata-reclamantă; prin urmare, instanţa nu ar fi trebuit să efectueze o analiză referitoare la existenţa sau nu a faptei contravenţionale. Cu toate acestea, în cuprinsul sentinţei recurate, instanţa de fond nu prezintă considerente referitoare la necesitatea recuperării amenzilor contravenţionale de la persoanele identificate, ci analizează cauzele care au dus la depăşirea indicatorului cheltuieli de natură salarială pentru anii 2013 şi 2015, încălcând astfel prevederile art. 25 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2011, raportat la O.G. nr. 2/2001.
Arată recurentul-pârât că, potrivit art. 32-34 din O.G. nr. 2/2001, verificarea legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal de sancţionare contravenţională revine judecătoriei în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia, iar potrivit art. 37 din acelaşi act normativ, procesul-verbal neatacat în termen constituie titlu executoriu, fără vreo altă formalitate. Ca urmare, neatacarea în speţă a proceselor-verbale de contravenţie conferă acestora autenticitate şi veridicitatea legalităţii aspectelor constatate, referitoare la cele două contravenţii constând în efectuarea de cheltuieli de natură salarială peste nivelul aprobat prin bugetul de venituri şi cheltuieli pentru anul 2013, respectiv pentru anul 2015.
Susţine recurentul-pârât că hotărârea atacată cuprinde şi motive contradictorii, pe de-o parte analizând fondul celor trei contestaţii, pe de-o parte reţinând că instanţa de fond nu este învestită să se pronunţe asupra legalităţii proceselor-verbale de sancţionare contravenţională.
În ceea ce priveşte măsura nr. 4 din dispoziţia obligatorie, recurentul-pârât susţine că instanţa de fond a ignorat apărările sale cu privire la modalitatea stabilirii indicatorilor aferenţi anului 2011.
Arată recurentul că bugetul de venituri şi cheltuieli ("BVC") al societăţii pe anul 2011 a fost aprobat prin Ordinul comun al ministrului transporturilor şi infrastructurii, al ministrului finanţelor publice şi al ministerului muncii, familiei şi protecţiei sociale nr. 232/2197/1213/2011. În cursul anului 2013 s-a derulat un control cu privire la respectarea indicatorilor economico-financiari aprobaţi prin BVC pe anul 2012, finalizat prin încheierea Raportului de inspecţie economico-financiară nr. 5175/17.12.2013 şi a Dispoziţiei obligatorii nr. 202677/17.12.2013, control în urma căruia intimata-reclamantă a identificat cauzele nerespectării indicatorilor aprobaţi prin buget şi a dispus măsurile necesare pentru încadrare în aceşti indicatori. Or, dacă diminuarea BVC pe anul 2011 a influenţat negativ BVC al anilor 2013-2015, cum reţine instanţa de fond, atunci trebuia să influenţeze şi BVC aferent anului 2012. Cu toate acestea, reclamanta nu a invocat, în justificarea cauzelor care au dus la nerespectarea indicatorilor economico-financiari aprobaţi pentru anul 2012, argumente legate de diminuarea BVC pe anul 2011.
Totodată, susţine recurentul-pârât, reducerea în anul 2011 a câştigului mediu pe salariat are un singur efect pe anii următori şi anume efectuarea cheltuielilor de natură salarială în limita aprobată prin BVC, conform art. 10 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 26/2013.
Concluzionează recurentul, în raport de aceste aspecte, că indicatorul cheltuielilor de natură salarială aferent anului 2011 nu este un indicator avut în vedere la determinarea BVC pentru anul 2013, respectiv 2015, aceste două bugete raportându-se la BVC din anul anterior - 2012.
Mai susţine recurentul-pârât că instanţa de fond face o confuzie între atribuţiile ce revin organelor de inspecţie economico-financiară şi cele ce revin intimatei-reclamante, în calitate de operator economic. Astfel, organul de inspecţie economico-financiară nu este cel care stabileşte soluţiile concrete pe care trebuie să le dispună operatorul economic pentru îndeplinirea măsurilor din dispoziţia obligatorie, identificarea acestor soluţii, în vederea încadrării în cheltuielile de natură salarială, fiind o obligaţie ce revine entităţii destinatare a măsurilor.
3.2. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.
Recurenta-pârâtă critică soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii capetelor de cerere vizând anularea măsurilor nr. 4 şi 5 din dispoziţia obligatorie, susţinând greşita aplicare a art. 33 alin. (1) şi art. 34 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din H.G. nr. 101/2012. Arată recurenta că, din analiza plângerii prealabile şi a acţiunii, rezultă că reclamanta a contestat pct. 5, iar nu măsura nr. 5, iar argumentele expuse pot constitui cel mult critici cu privire la Procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr. x/29.12.2015, pe care reclamanta nu l-a contestat în condiţiile legii.
Consideră recurenta-pârâtă că în mod nelegal instanţa de fond a analizat măsura de respingere, ca nemotivată, a contestaţiei formulate împotriva măsurilor nr. 3 şi 5, prin aplicarea dispoziţiilor art. 281 alin. (7) din Codul de procedură fiscală. Actul normativ aplicabil plângerii prealabile formulate de reclamantă este H.G. nr. 101/2012, acest act trebuind să respecte exigenţele art. 34 alin. (1) lit. c) şi alin. (3), iar întrucât argumentele formulate de intimata-reclamantă prin plângere nu sunt incidente cauzei supuse soluţionării, în mod corect a fost respinsă plângerea ca nemotivată, prin aplicarea art. 42 alin. (4) lit. b) din H.G. nr. 101/2012.
Mai arată recurenta că, potrivit H.G. nr. 101/2012, instanţa putea doar să oblige organul de control la soluţionarea contestaţiei, iar nu să analizeze ea însăşi fondul cauzei.
Printr-un alt rând de critici, recurenta-pârâtă contestă soluţia de admitere a acţiunii în anulare.
Astfel, referitor la măsura nr. 3 din dispoziţie, susţine că intimata-reclamantă avea posibilitatea rectificării bugetare, în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 26/2013.
Referitor la măsura nr. 4, recurenta-pârâtă susţine că au fost încălcate prevederile art. 10 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 26/2013, argumentele reclamantei, însuşite de instanţă, nefiind de natură să justifice depăşirea indicatorilor aprobaţi prin bugetul de venituri şi cheltuieli, conducerea societăţii fiind vinovată de producerea pagubei. Prin această măsură, organul de inspecţie nu a pus în vedere reclamantei să aplice prevederile Codului muncii, ci să întreprindă demersuri de identificare a persoanelor responsabile, de stabilire a gradului de vinovăţie a acestora şi de recuperare a sume lor de natură salarială efectuate peste nivelul aprobat prin bugetul de venituri şi cheltuieli. Reclamanta avea la dispoziţie mai multe măsuri pentru a se încadra în indicatorii aprobaţi, enumerate chiar de instanţă, însă nu a luat niciuna din aceste măsuri.
În ceea ce priveşte măsura nr. 5, recurenta-pârâtă arată că nu a fost contestat Procesul-verbal de stabilire a amenzii nr. x/29.12.2015, iar societatea a achitat amenda contravenţională.
Totodată, consideră recurenta că este greşită raportarea instanţei de fond la bugetul de venituri şi cheltuieli aferent anilor 2010-2015, în condiţiile în care inspecţia a avut în vedere bugetul pentru anii 2013, 2014 şi 2015. Pentru perioada 2010-2012 fusese realizată o altă inspecţie, iar prin reanalizarea BVC din această perioadă, instanţa a încălcat principiul unicităţii inspecţiei economico-financiare, prevăzut de art. 17 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2011.
Recurenta-pârâtă invocă şi nelegala încuviinţare şi administrare a probei cu expertiză, apreciind că sunt încălcate dispoziţiile art. 254 alin. (1), art. 255 alin. (1), art. 330 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 2550 alin. (2) C. civ., întrucât reclamanta nu a formulat obiectivele expertizei prin cererea de chemare în judecată, aşadar era decăzută din termenul de a mai solicita proba. Pe de altă parte, cele trei obiective propuse nu sunt concludente, pertinente şi utile soluţionării cauzei, anul 2011, invocat de intimata-reclamantă ca reper în analiza BVC aferente anilor următori, nefăcând obiectul verificărilor inspecţiei economico-financiare, care a privit perioada 2013-2015.
În fine, recurenta susţine şi greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată, apreciind că nu se află culpă procesuală şi, totodată, nu este îndeplinită condiţia cuantumului rezonabil al cheltuielilor de judecată.
4. Apărările formulate în cauză
4.1. Prin întâmpinarea depusă faţă de recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Intimata-reclamantă consideră că criticile reclamantei nu sunt întemeiate, instanţa de fond analizând toate actele aflate în dosarul cauzei, atât cele depuse de reclamantă, cât şi cele depuse de pârâţi, dispunând şi efectuarea unei expertize contabile pentru lămurirea cauzei, iar hotărârea pronunţată respectă normele de drept material şi nu cuprinde motive străine de natura cauzei.
De asemenea, intimata susţine că în mod corect instanţa de fond a făcut aplicarea prevederilor art. 281 alin. (7) din Codul de procedură fiscală, având în vedere obiectul acţiunii şi măsurile luate de organul de control, care au o premisă comună, respectiv cheltuielile de natură salarială, astfel încât documentele de natură economico-financiară sunt supuse prevederilor Codului de procedură fiscală.
În ceea ce priveşte criticile recurentului-pârât referitoare la măsurile nr. 3, 4 şi 5 din dispoziţia obligatorie, intimata-reclamantă apreciază că aceste măsuri au fost corect analizate împreună de instanţa de fond, având ca premisă o deficienţă comună - depăşirea indicatorului cheltuieli de natură salarială. În esenţă, intimata reiterează argumentele expuse în faţa instanţei de fond cu privire la cauzele depăşirii acestui indicator şi la prevederile legale incidente şi învederează că cele constatate prin Raportul de inspecţie economico-financiară corespund realităţii, însă organul de control trebuia să ţină cont de obiecţiunile societăţii şi de argumentele din plângerea prealabilă. Reducerea câştigului mediu/salariat a condus la elaborarea unor BVC-uri pe anii 2013-2015 cu un câştig mediu inferior celui real, determinând depăşirea cheltuielilor de natură salarială, aspecte confirmate şi de concluziile expertizei contabile administrate în cauză.
Mai arată intimata-reclamantă că rectificarea bugetului de venituri şi cheltuieli putea fi efectuată, conform art. 10 coroborat cu art. 4 din O.G. nr. 26/2013, doar în anumite cazuri, care nu se regăsesc în speţă.
4.2. Prin întâmpinarea depusă faţă de recursul declarat de pârâta DGAMC, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Consideră intimata că sunt nefondate criticile din recurs referitoare la soluţia de respingere a excepţia inadmisibilităţii, având în vedere că măsurile din dispoziţia obligatorie au fost în mod real contestate prin plângerea prealabilă. Contrar susţinerilor recurentei, societatea intimată consideră că a contestat toate cele trei măsuri, indiferent de termenii folosiţi în cuprinsul plângerii, iar menţiunea contestării pct. 5, în loc de măsura nr. 5, este o eroare materială, cum în mod corect a arătat instanţa de fond.
Cât priveşte criticile recurentei-pârâte referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 281 alin. (7) din Codul de procedură fiscală şi la modul de soluţionare a acţiunii în anulare, intimata-reclamantă prezintă aceleaşi argumente expuse în cuprinsul întâmpinării depuse faţă de recursul declarat de Ministerul Finanţelor.
Referitor la critica vizând decăderea din proba cu expertiză şi la neutilitatea obiectivelor stabilite, intimata-reclamantă solicită respingerea susţinerilor recurentei, ca nefondate, arătând că a solicitat încuviinţarea probei cu expertiză prin cererea de chemare în judecată, iar acest mijloc de probă era prevăzut de lege şi administrarea sa era necesară, pertinentă şi concludentă în soluţionarea cauzei.
Intimata-reclamantă apreciază că sunt nefondate şi criticile vizând obligarea DGAMC la plata cheltuielilor de judecată, alături de copârâtul Ministerul Finanţelor, fiind îndeplinite cerinţele art. 451 şi art. 453 C. proc. civ., iar cuantumul cheltuielilor fiind unul rezonabil.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâţi sunt fondate, în următoarele limite şi pentru următoarele considerente:
Pentru a răspunde criticilor formulate de pârâţii Ministerul Finanţelor şi DGAMC, Înalta Curte reţine că, prin Dispoziţia obligatorie nr. 101205/12.10.2016, adoptată de pârâta DGAMC ca urmare a Raportul de inspecţie economico-financiară nr. 101204/12.10.2016, s-au stabilit în sarcina reclamantei următoarele măsuri, contestate în prezenta cauză:
- măsura nr. 3 - "Conducerea societăţii va întreprinde demersuri pentru identificarea tuturor persoanelor responsabile, precum şi a gradului de vinovăţie al acestora şi de recuperarea de la acestea a contravalorii amenzii contravenţionale aplicate în conformitate cu procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr. x din 30.08.2016, respectiv suma de 6.000 RON".
Măsura nr. 3 a fost adoptată în vederea remedierii următoarei deficienţe:
"Operatorul economic a depăşit în anul 2015 indicatorul Cheltuieli de natură salarială, faţă de limita prevăzută de bugetul de venituri şi cheltuieli pe anii respectivi".
- măsura nr. 4 - "Conducerea societăţii va întreprinde demersuri de identificare a tuturor persoanelor responsabile, precum şi a gradului de vinovăţie al acestora şi de recuperare a sumei de 6.440 mii RON aferentă anului 2013 şi a sumei de 3.951 mii RON aferentă anului 2015 reprezentând cheltuieli de natură salarială efectuate peste nivelul aprobat prin bugetul de venituri şi cheltuieli, deci fără bază legală".
Măsura nr. 4 a fost adoptată în vederea remedierii următoarei deficienţe:
"Operatorul economic a depăşit în anii 2013 şi 2015 indicatorul Cheltuieli de natură salarială, faţă de limita prevăzută de bugetul de venituri şi cheltuieli pe anii respectivi".
- măsura nr. 5 - "Conducerea societăţii va întreprinde demersuri de identificare a tuturor persoanelor responsabile, precum şi a gradului de vinovăţie al acestora şi de recuperare de la acestea a contravalorii amenzii contravenţionale aplicate în conformitate cu procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr. x din 29.12.2015, respectiv suma de 7.500 RON".
Măsura nr. 5 a fost adoptată în vederea remedierii următoarei deficienţe:
"Operatorul economic a efectuat cheltuieli totale peste gradul de realizare a veniturilor totale şi fără încadrarea în indicatorii de eficienţă aprobaţi".
II.1. În ceea ce priveşte criticile ambilor pârâţi, referitoare la greşita aplicare în cauză a dispoziţiilor Codului de procedură fiscală, Înalta Curte le constată a fi fondate.
Controlul finalizat prin emiterea actelor contestate în cauza de faţă reprezintă o inspecţie economico-financiară efectuată potrivit prevederilor O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare la operatorii economici, nefiind vorba despre o inspecţie fiscală, reglementată de dispoziţiile art. 113-133 din Codul de procedură fiscală.
În accepţiunea art. 3 pct. 3 din O.U.G. nr. 94/2011, creanţa bugetară este reprezentată de sumele cuvenite bugetului general consolidat, cu excepţia celor de natură fiscală. Spre deosebire de inspecţia fiscală prevăzută de Codul de procedură fiscală, care se finalizează prin emiterea unui act administrativ fiscal (ex: decizia de impunere), inspecţia economico-financiară nominalizată de O.U.G. nr. 94/2011 se finalizează prin emiterea unei dispoziţii obligatorii, definită de art. 3 pct. 1 din această reglementare normativă ca fiind un act administrativ financiar cu caracter individual, emis de Ministerul Finanţelor Publice în activitatea de inspecţie economico-financiară efectuată de structurile de specialitate din cadrul acestuia.
Contestaţia administrativă îndreptată împotriva dispoziţiei obligatorii emise în temeiul O.U.G. nr. 94/2011 se formulează conform art. 23 din acest act administrativ, care prevede că:
"Împotriva dispoziţiei obligatorii se poate formula plângere prealabilă în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.". În mod similar, prevederile art. 33 alin. (1) din H.G. nr. 101/2012 dispun că:
"Împotriva dispoziţiei obligatorii se poate formula plângere prealabilă în condiţiile şi în termenele prevăzute la art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.". Totodată, aceste acte normative detaliază şi procedura de soluţionare a plângerii formulate împotriva dispoziţiei obligatorii, astfel încât aceste prevederi, iar nu cele ale Codului de procedură fiscală, trebuiau avute în vedere de instanţa fondului la soluţionarea cauzei.
Înalta Curte mai reţine că prevederile art. 22 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2011 fac trimitere la dispoziţiile Codului de procedură fiscală doar în ceea ce priveşte regimul juridic al colectării creanţelor bugetare, cărora li se aplică regimul juridic reglementat pentru colectarea creanţelor fiscale. Or, această din urmă operaţiune este nominalizată în cadrul Titlului VII al Codului de Procedură Fiscală, intitulat "Colectarea creanţelor fiscale" (art. 152-267), în timp ce art. 269 şi art. 281 din Legea nr. 207/2015 face parte din Titlul VIII al Codului, intitulat "Soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale" (art. 268-281).
Prin urmare, fiind vorba despre o prevedere de excepţie, aceasta este de strictă interpretare şi aplicare, dispoziţiile Codului de procedură fiscală reglementând doar modul de colectare al creanţelor bugetare, iar nu întregul regim juridic al acestora. În accepţiunea art. 1 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură fiscală, "colectarea creanţelor fiscale" reprezintă doar o componentă a regimului juridic aplicabil acestora, alături de declararea, stabilirea, controlul creanţelor fiscale şi soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale. În atare condiţii, nu se poate pune semnul egalităţii între întregul regim juridic al creanţelor bugetare şi întregul regim juridic aplicabil creanţelor fiscale.
În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de fond a reţinut în mod greşit incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 269 şi art. 281 din Codul de procedură fiscală, în ceea ce priveşte procedura contestaţiei administrative formulate împotriva Dispoziţiei obligatorii nr. 101205/12.10.2016.
II.2. În pofida concluziei de la punctul anterior, instanţa de control judiciar va menţine considerentele instanţei de fond, referitoare la nelegala respingere, ca nemotivată, a plângerii administrative formulate de reclamantă împotriva dispoziţiei obligatorii, respingând criticile formulate de pârâta DGAMC, ca nefondate.
Considerentele instanţei de fond au fost fundamentate pe un temei de drept greşit (art. 269 şi art. 281 Codul de procedură fiscală), însă temeinicia concluziilor nu este afectată de această eroare, fiind confirmată de dispoziţiile H.G. nr. 101/2012.
Astfel, potrivit art. 34 alin. (1) - (3) din H.G. nr. 101/2012:
"(1) Plângerea prealabilă se formulează în scris şi va cuprinde: a) datele de identificare a contestatorului; b) obiectul plângerii; c) motivele de fapt şi de drept; d) dovezile pe care se întemeiază; e) semnătura contestatorului, reprezentantului legal sau a împuternicitului, după caz, precum şi ştampila, în cazul persoanelor juridice. Dovada calităţii de împuternicit al contestatorului, persoană fizică sau juridică, se face potrivit legii. (2) Contestatorul poate depune în dovedirea plângerii formulate orice acte pe care le consideră necesare în susţinerea cauzei. (3) Obiectul plângerii prealabile îl constituie numai sumele şi măsurile stabilite şi înscrise de organul de inspecţie economicofinanciară în dispoziţia obligatorie atacată."
Recurenta-pârâtă DGAMC a susţinut că plângerea formulată de reclamantă nu respectă exigenţele art. 34 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din H.G. nr. 101/2012, astfel că soluţia de respingere, ca nemotivată, în ceea ce priveşte măsurile nr. 3 şi nr. 5, a fost corectă.
Înalta Curte, analizând conţinutul plângerii prealabile formulate de reclamantă, constată că reclamanta a contestat toate cele cinci măsuri din dispoziţia obligatorie (din care, obiect al prezentei cauze îl formează măsurile 3-5), iar măsurile nr. 3 şi nr. 5 cuprind o motivare suficientă, adecvată, având în vedere că aceste măsuri au, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, o premisă comună unică, anume depăşirea indicatorului "Cheltuieli de natură salarială" faţă de limita prevăzută de bugetul de venituri şi cheltuieli pe anii respectivi. Aşadar, intimata-reclamantă a prezentat argumente suficiente pentru ca organul de soluţionare a plângerii administrative să poată decela cu uşurinţă criticile aduse măsurilor din dispoziţia obligatorie, iar soluţia de respingere, ca nemotivată, a plângerii cu privire la măsurile nr. 3 şi nr. 5 este una nelegală şi excesiv de formalistă.
În egală măsură, Înalta Curte va respinge, ca nefondate şi criticile DGAMC prin care s-a susţinut că, în prezenţa constatării nelegalităţii soluţiei de respingere, ca nemotivată, a plângerii administrative, instanţa de fond trebuia să trimită plângerea spre soluţionare organului competent, iar nu să se pronunţe asupra fondului pricinii. Deşi, cum s-a arătat anterior, instanţa de fond a întemeiat această măsură pe dispoziţiile art. 281 alin. (7) Codul de procedură fiscală, neincidente în cazul controlului financiar-economic, totuşi soluţia de obligare a organului competent să soluţioneze plângerea nu era o măsura adecvată, în raport de elementele specifice cauzei.
Mai exact, soluţia de respingere, ca nemotivată, a plângerii îndreptate împotriva măsurilor nr. 3 şi nr. 5 s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 42 alin. (4) lit. b) din H.G. nr. 101/2012, care permite adoptarea acestei soluţii în două cazuri: (i) în situaţia în care contestatorul nu prezintă argumente de fapt şi de drept în susţinerea plângerii prealabile sau (ii) argumentele aduse nu sunt incidente cauzei supuse soluţionării. În speţă, pârâtul Ministerul Finanţelor a constatat, pe de-o parte, a fi îndeplinită cea de-a doua teză a acestui articol, reţinând, prin Decizia nr. 4/P/07.02.2017, că motivele contestatorului cu privire la măsura nr. 3 se referă la legalitatea amenzilor aplicate anterior şi că ministerul nu are competenţa de a aprecia asupra corectitudinii amenzii, iar în ceea ce priveşte măsura nr. 5, a susţinut incidenţa primei teze, considerând că nu au fost prezentate motive care să conducă la anularea/revocarea dispoziţiei obligatorii.
Or, Înalta Curte reţine că dezlegarea acestor chestiuni necesită analiza şi interpretarea, de către instanţa de judecată, a conţinutului plângerii prealabile, respectiv a argumentelor formulate de reclamantă în contextul măsurilor din dispoziţia obligatorie, operaţiune ce antamează fondul cauzei şi face inutilă şi excesiv de formalistă trimiterea plângerii către pârâtul Ministerul Finanţelor, pentru reluarea procedurii administrative.
În concluzie, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentei-pârâte DGAMC, îndreptate împotriva considerentelor instanţei de fond, prin care s-a tranşat problema nemotivării plângerii prealabile de către intimata-reclamantă şi a consecinţelor procedurale ce decurg din această pretinsă nemotivare.
II.3. Nefondate sunt şi criticile formulate de pârâta DGAMC cu privire la soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei inadmisibilităţii capetelor de cerere privind măsurile nr. 4 şi nr. 5 din dispoziţia obligatorie.
Astfel, critica reiterată, referitoare la împrejurarea că reclamanta a contestat pct. 5, iar nu măsura nr. 5 din cuprinsul dispoziţiei obligatorii nu poate fi primită, menţionarea greşită a titlului pct. 5 fiind o evidentă eroare materială, în condiţiile în care reclamanta a prezentat critici referitoare la măsura contestată. În ceea ce priveşte susţinerea recurentei că argumentele expuse în plângerea prealabilă cu privire la această măsură pot constitui cel mult critici cu privire la Procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr. x/29.12.2015, Înalta Curte constată că aceasta reprezintă o problemă de fond, iar nu un aspect de inadmisibilitate al cererii, fiind necesară analizarea aprofundată a criticilor reclamantei din cuprinsul plângerii şi al acţiunii, analiză care excede unei celei aferente unei excepţii.
Cât priveşte măsura nr. 4, recurenta-pârâtă susţine că această măsură nu a fost motivată în plângerea prealabilă, argument ce nu poate fi reţinut în condiţiile în care Înalta Curte a reţinut că toate măsurile contestate în cauză au fost criticate efectiv în plângerea prealabilă (a se vedea supra pct. II.1) şi, totodată, prin Decizia nr. 4/P/07.02.2017, Ministerul Finanţelor nu a respins plângerea formulată împotriva acestei măsuri ca nemotivată, ci ca neîntemeiată.
Prin urmare, Înalta Curte va menţine soluţia pronunţată de prima instanţă cu privire la respingerea excepţiei inadmisibilităţii.
II.4. În fine, Înalta Curte va respinge criticile recurentei-pârâte DGAMC referitoare la administrarea probei cu expertiză, atât din perspectiva decăderii reclamantei din probă, cât şi din perspectiva nerelevanţei obiectivelor expertizei, astfel cum au fost stabilite de instanţa de fond.
Înalta Curte are în vedere că, în cadrul procesual al recursului, instanţa de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ., iar nu şi motivele de netemeinicie. Or, argumentele vizând încuviinţarea şi administrarea probatoriilor în faza procesuală a fondului constituie critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a sentinţei recurate, neputând fi subsumate niciunui motiv de casare din cele reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Chiar în ipoteza în care s-ar aprecia că aceste critici pot fi considerate motive de nelegalitate, Înalta Curte reţine că instanţa de judecată are competenţa încuviinţării probatoriilor pe care le consideră necesare pentru lămurirea împrejurărilor cauzei. Recurenta-pârâtă a contestat, de fapt, relevanţa obiectivelor expertizei tehnice administrate în cauză, ceea ce reprezintă un aspect al judecăţii fondului cauzei, întrucât probele administrate trebuie să susţină soluţia pronunţată.
Nu se poate reţine nici decăderea reclamantei din proba cu expertiză ca urmare a neindicării obiectivelor expertizei în cuprinsul cererii de chemare în judecată, câtă vreme proba a fost solicitată prin acţiune, iar art. 194 alin. (1) lit. e) raportat la art. 254 alin. (1) C. proc. civ. nu impun, sub sancţiunea decăderii, decât propunerea probei, iar nu şi stabilirea obiectivelor acesteia, care se poate face la termenul de încuviinţare a probelor.
Totodată, recurenta-pârâtă nu a indicat vătămarea care i-a fost adusă prin neprecizarea obiectivelor în cadrul acţiunii, respectiv în ce măsură i-au fost afectate drepturile procesuale, criticile sale fiind formale.
II.5. Pe fondul recursului, Înalta Curte constată că criticile formulate de pârâţii Ministerul Finanţelor şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili sunt fondate şi conduc la reformarea parţială a sentinţei recurate.
Având în vedere similitudinea criticilor de nelegalitate formulate de pârâţi, Înalta Curte va proceda la o analiză grupată a recursurilor, sistematizată în raport de problema de drept invocată.
Totodată, Înalta Curte observă că, deşi pârâtul Ministerul Finanţelor şi-a întemeiat recursul pe cazurile de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8, criticile expuse nu se subsumează decât pct. 8 al acestui articol, urmând a fi analizate din această perspectivă, câtă vreme nu sunt prezentate elemente concrete referitoare la caracterul contradictoriu ori străin de natura pricinii a considerentelor instanţei de fond.
Referitor la măsurile nr. 3 şi nr. 5 din cuprinsul dispoziţiei obligatorii, Înalta Curte constată, în raportul de conţinutul lor (conducerea societăţii va întreprinde demersuri pentru identificarea tuturor persoanelor responsabile, precum şi a gradului de vinovăţie al acestora şi de recuperarea de la acestea a contravalorii amenzii contravenţionale aplicate în conformitate cu procesele-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor) şi de motivele de fapt şi de drept ale cererii, că reclamanta a formulat critici referitoare la temeinicia amenzilor aplicate societăţii prin Procesele-verbale de sancţionare a contravenţiilor nr. x/30.08.2016 şi nr. x din 29.12.2015.
Raportat la măsura nr. 3, deşi reclamanta susţine că recunoaşte fapta de depăşire a indicatorului "Cheltuieli de natură salarială" aferent anului 2015, totuşi prezintă argumente în justificarea acestei depăşiri, invocând diminuarea nejustificată a câştigului mediu în anul 2011, care s-ar fi răsfrânt şi asupra bugetului aferent următorilor ani. Consideră reclamanta că nerespectarea dispoziţiilor art. 10 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 26/2013 este sancţionată cu contravenţie aplicată operatorului economic, iar nu cu contravenţie aplicată unor salariaţi şi cu recuperarea de la aceştia a eventualelor prejudicii.
Cât priveşte măsura nr. 5, reclamanta s-a limitat la a prezenta argumente succinte şi a concluziona în sensul că amenda de 7500 RON a fost aplicată nejustificat.
Prin urmare, în prezentul litigiu, reclamanta nu a învestit instanţa de contencios administrativ cu analiza temeiniciei măsurilor dispuse de DGAMC cu privire la identificarea persoanelor vinovate şi recuperarea amenzilor stabilite în urma constatării unor fapte contravenţionale, ci cu critici vizând procesele-verbale de contravenţie. Faptele contravenţionale au fost recunoscute şi nu au fost contestate de intimata-reclamantă prin formularea de plângeri împotriva proceselor-verbale, astfel încât motivele de fapt şi de drept pe care s-a întemeiat emiterea proceselor-verbale, precum şi măsurile sancţionatorii dispuse au caracter definitiv, nemaiputând fi analizate şi, eventual, înlăturate de o instanţă de judecată.
În speţă, procedând la analiza împrejurărilor care au condus la depăşirea indicatorilor salariali din buget pe anii 2013 şi 2015, instanţa de fond a încălcat prevederile art. 25 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2011, raportat la O.G. nr. 2/2011, întrucât nu avea competenţa să efectueze o analiză referitoare la existenţa sau nu a faptelor contravenţionale reţinute prin Procesele-verbale de sancţionare a contravenţiilor nr. x/30.08.2016 şi nr. x din 29.12.2015. Se observă că instanţa de fond nu prezintă considerente referitoare la legalitatea măsurilor nr. 3 şi 5 din dispoziţia obligatorie, prin care s-a impus reclamantei identificarea persoanelor vinovate şi recuperarea amenzilor contravenţionale de la persoanele identificate, ci analizează cauzele care au dus la depăşirea indicatorului cheltuieli de natură salarială pentru anii 2013 şi 2015, reexaminând, aşadar, motivele care au determinat aplicarea amenzilor contravenţionale, deşi în final a menţionat că nu este nici învestită şi nici competentă a se pronunţa asupra proceselor-verbale de contravenţie.
Într-adevăr, instanţa de fond era datoare să respecte limitele învestirii sale de către reclamantă, respectiv să analizeze motivele de fapt şi de drept invocate de aceasta în solicitarea de anulare a dispoziţiei obligatorii şi deciziei de soluţionare a plângerii prealabile, dar această analiză nu se poate realiza cu depăşirea prevederilor O.U.G. nr. 94/2011, H.G. nr. 101/2012 şi O.G. nr. 2/2011, în sensul examinării temeiniciei nu a actelor atacate, ci a unor procese-verbale de sancţionare contravenţională a căror legalitate este definitiv consolidată prin neatacarea lor în condiţiile O.G. nr. 2/2011. Criticile formulate de reclamantă, prin acţiune, la adresa măsurilor nr. 3 şi nr. 5, urmăresc doar stabilirea împrejurărilor care au condus la depăşirea indicatorului salarial din bugetul anual şi a determinat aplicarea amenzilor, fără a cuprinde argumente referitoare la legalitatea măsurilor propriu-zise contestate, care privesc identificarea persoanelor vinovate de aplicarea amenzilor şi recuperarea de la acestea a contravalorii amenzilor. În acest context, instanţa de fond trebuia să constate că aceste critici sunt străine de obiectul plângerii administrative şi a contestaţiei judiciare pe care persoanele verificate le pot promova împotriva dispoziţiei obligatorii, conform art. 23 din O.U.G. nr. 94/2011 şi 33-45 din H.G. nr. 101/2012 şi să respingă cererea de anulare a măsurilor nr. 3 şi nr. 5 din dispoziţia obligatorie.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că se impune reformarea soluţiei instanţei de fond, în ceea ce priveşte soluţia de anulare a măsurilor nr. 3 şi 5 şi, consecutiv admiterii recursurilor declarate de pârâţi, respingerea cererii de chemare în judecată formulată împotriva acestor măsuri, ca neîntemeiată. Câtă vreme criticile de nelegalitate formulate de reclamantă nu privesc, concret, măsurile dispuse de pârâta DGAMC, ci antamează legalitatea proceselor-verbale de sancţionare contravenţională care nu au fost contestate în termen legal, singura soluţie adecvată este aceea de respingere a cererii de anulare, instanţa neputând examina legalitatea măsurilor nr. 3 şi 5 decât prin prisma motivelor invocate de partea interesată, motive care, în speţă, sunt străine de actul contestat.
Referitor la măsura nr. 4 din cuprinsul dispoziţiei obligatorii, prin care s-a dispus în sarcina conducerii societăţii întreprinderea demersurilor de identificare a tuturor persoanelor responsabile, precum şi a gradului de vinovăţie al acestora şi de recuperare a sumei de 6.440 mii RON aferentă anului 2013 şi a sumei de 3.951 mii RON aferentă anului 2015, reprezentând cheltuieli de natură salarială efectuate peste nivelul aprobat prin bugetul de venituri şi cheltuieli, Înalta Curte constată, de asemenea, că sunt fondate criticile formulate de pârâţi.
Admiţând cererea de anulare a acestei măsuri, prima instanţă a reţinut că depăşirea indicatorului cheltuielilor salariale din bugetele aferente anilor 2013 şi 2015 s-a datorat diminuării de către pârâtul Ministerul Finanţelor, în bugetul de venituri şi cheltuieli aprobat pe anul 2011 ("BVC"), a câştigului mediu pe salariat, diminuare pe care reclamanta nu a putut să o surmonteze în anii următori fără a ajunge în situaţia de a încălca prevederile Codului muncii, care nu permit modificarea unilaterală a contractului de muncă.
Înalta Curte constată, contrar instanţei de fond, că reducerea în anul 2011 a câştigului mediu pe salariat are un singur efect pe anii următori şi anume efectuarea cheltuielilor de natură salarială în limita aprobată prin BVC, conform art. 10 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 26/2013. Obligaţia legală a reclamantei era aceea de a identifica şi adopta măsuri care să asigure încadrarea în limitele bugetate pentru plata drepturilor salariale, cu luarea în considerare a diminuării câştigului mediu pe salariat. Depăşirea cuantumului cheltuielilor de natură salarială se putea face doar în condiţiile unei rectificări bugetare, potrivit art. 10 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 26/2013, potrivit căruia:
"Operatorii economici pot proceda la rectificarea bugetelor de venituri şi cheltuieli, conform prevederilor art. 4, atunci când din motive temeinic justificate sunt necesare modificări ale nivelului următorilor indicatori economico-financiari aprobaţi, astfel: a) depăşirea limitelor maxime ale indicatorilor economico-financiari prevăzuţi la alin. (1) lit. a), cu respectarea obiectivelor de politică salarială stabilită prin legea anuală a bugetului de stat şi a prevederilor art. 9 alin. (3);(...)"
Reclamanta a prezentat argumente în sensul că diminuarea câştigului mediu pe salariat în anul 2011 este nejustificată, concluzie reţinută şi de expertul tehnic desemnat în cauză, dar şi de instanţa de fond la fundamentarea soluţiei recurate, deşi obiectul cauzei nu este acela de a stabili legalitatea/oportunitatea diminuării dispuse de Ministerul Finanţelor. În măsura în care reclamanta ar fi considerat, în anul 2011, că nu se impune o astfel de diminuare, ar fi trebuit să recurgă la căile legale de contestare a acestei măsuri; neprocedând în acest fel, orice discuţii referitoare la caracterul pretins nejustificat al diminuării câştigului mediu pe salariat sunt nerelevante în soluţionarea prezentei cauze şi nu pot constitui un argument în sprijinul soluţiei de admitere a cererii în anularea măsurilor contestate. De altfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a învederat condiţiile în care s-a dispus diminuarea câştigului mediu pe salariat în anul 2011, respectiv subfinanţarea de către acţionarul unic şi încadrarea în ţinta de profit 0 (zero), ceea ce a necesitat diminuarea fondului de salarii. Aşadar, chiar reclamanta prezintă motivele diminuării operate, ceea ce înseamnă că diminuarea nu s-a dispus în lipsa oricărei justificări, iar reclamanta nu a precizat dacă a contestat în vreun fel motivele luării acestei măsuri.
Pe de altă parte, diminuarea aferentă sumelor salariale în anul 2011 nu avea aptitudinea de a determina depăşirea indicatorilor omonimi ai bugetelor pe anii 2013 şi 2015, fără a determina şi depăşirea indicatorului din buget aferent anului 2012. După cum au învederat pârâţii, în cursul anului 2013 s-a derulat un control cu privire la respectarea indicatorilor economico-financiari aprobaţi prin BVC pe anul 2012, finalizat prin încheierea Raportului de inspecţie economico-financiară nr. 5175/17.12.2013 şi a Dispoziţiei obligatorii nr. 202677/17.12.2013, control în urma căruia intimata-reclamantă a identificat cauzele nerespectării indicatorilor aprobaţi prin buget şi a dispus măsurile necesare pentru încadrare în aceşti indicatori. În aceste condiţii, dacă diminuarea BVC pe anul 2011 a influenţat negativ BVC al anilor 2013-2015, cum a susţinut reclamanta şi a reţinut instanţa de fond, atunci trebuia să influenţeze şi BVC aferent anului 2012. Cu toate acestea, reclamanta nu a invocat, în justificarea cauzelor care au dus la nerespectarea indicatorilor economico-financiari aprobaţi pentru anul 2012, niciun motiv legat de diminuarea BVC pe anul 2011, argument al pârâţilor pe care reclamanta nu l-a contestat în vreun fel.
Prin urmare, Înalta Curte constată că indicatorul cheltuielilor de natură salarială aferent anului 2011 nu este un indicator avut în vedere la determinarea BVC pentru anul 2013, respectiv 2015, aceste două bugete raportându-se la BVC din anul anterior - 2012, buget a cărui depăşire nu a fost susţinută de reclamantă prin raportare la diminuarea câştigului mediu pe salariat în anul 2011.
Într-adevăr, există o legătură între bugetul aprobat pentru anii 2013 şi 2015 şi diminuarea câştigului mediu pe salariat operată în anul 2011, în sensul că acest câştig este avut în vedere la fundamentarea fondului de salarii anual, pentru toţi anii ulteriori anului 2011, dar aceasta nu constituie şi motivul depăşirii cheltuielilor salariale bugetate pe aceşti ani. Astfel, reclamanta, în prezenţa diminuării acestui câştig, avea obligaţia de a efectua cheltuielile de natură salarială în limita aprobată prin BVC, conform art. 10 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 26/2013, iar la elaborarea BVC trebuia să identifice măsurile necesare încadrării fondului de salarii în limitele determinate, printre altele, şi de câştigul mediu pe salariat, astfel cum a fost diminuat. Prin urmare, depăşirea indicatorilor referitori la cheltuielile salariale nu se datorează măsurii luate de Ministerul Finanţelor cu câţiva ani înainte, de diminuare a câştigului mediu pe salariat, ci neluării de către societatea reclamantă a unor măsuri care să conducă la încadrarea în sumele bugetate, în condiţiile legii.
Cât priveşte măsurile pe care le putea lua societatea reclamantă pentru a se încadra în suma bugetată, instanţa de fond a achiesat la susţinerile acesteia, în sensul că diminuarea cheltuielilor salariale ar fi însemnat o încălcare a prevederilor Codului muncii, concluzie regăsită şi în cadrul expertizei realizată în cauză. Însă, Înalta Curte reţine că identificarea măsurilor de încadrare în BVC revine în sarcina exclusivă a societăţii reclamante, prin dispoziţia obligatorie nefiind impusă acesteia o anumită direcţie de urmat, cu atât mai puţin obligarea luării unor decizii care să conducă la încălcarea unor dispoziţii legale. Obligaţia pusă în sarcina reclamantei era aceea de a întreprinde demersuri de identificare a persoanelor responsabile, de stabilire a gradului de vinovăţie a acestora şi de recuperare a sume lor de natură salarială efectuate peste nivelul aprobat prin bugetul de venituri şi cheltuieli, iar susţinerea reclamantei că îndeplinirea acestei obligaţii conduce la o încălcare a Codului muncii nu poate fi primită, fiind posibile şi alte măsuri de încadrare în indicatorii aprobaţi.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că sentinţa instanţei de fond este nelegală din perspectiva soluţiei de anulare a măsurii nr. 4 din Dispoziţia obligatorie nr. 101205/12.10.2016, conducând la reformarea hotărârii sub acest aspect, câtă vreme motivele de nelegalitate susţinute de reclamantă nu se confirmă. Cum, anterior, instanţa de control judiciar a reţinut că aceeaşi soluţie se impune şi în privinţa măsurilor nr. 3 şi 5 din dispoziţia obligatorie, consecinţa este aceea a menţinerii Dispoziţiei obligatorii nr. 101205/12.10.2016, precum şi a Deciziei de soluţionare a plângerii nr. 4/P/07.02.2017.
Totodată, Înalta Curte constată că niciuna din părţi nu a formulat recurs împotriva soluţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, motiv pentru care această soluţie a căpătat caracter definitiv, urmând a fi menţinută.
În consecinţă, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de pârâţii Ministerul Finanţelor şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, va casa în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea Electrificare C.F.R. S.A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca neîntemeiată, menţinând dispoziţiile sentinţei recurate referitoare la respingerea excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive şi inadmisibilităţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâţii Ministerul Finanţelor şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinţei civile nr. 738 din 27 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:
Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea Electrificare C.F.R. S.A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca neîntemeiată.
Menţine dispoziţiile sentinţei recurate referitoare la respingerea excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive şi inadmisibilităţii.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 noiembrie 2021.