Denial of suspension of tax assessment execution: appeal dismissed as unfounded due to lack of well-founded case

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a contencios administrativ şi fiscal la data de 02 decembrie 2020, reclamanta A. S.A. ("A."), în contradictoriu cu pârâta Ministerul Finanţelor Publice - ANAF- Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili ("DGAMC"), a solicitat:

- suspendarea efectelor Deciziei de impunere nr. x/10.10.2019, pentru suma de 42.816.186,00 RON, până la soluţionarea definitiva a acţiunii în anulare ce face obiectul dosarului nr. x/2020;

- obligarea pârâtei la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze, conform dispoziţiilor art. 453 din C. proc. civ.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 44 din 20 ianuarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii, ca neîntemeiată şi a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta A. S.A, în contradictoriu cu pârâta Ministerul Finanţelor Publice - ANAF- Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 44 din 20 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de suspendare.

În motivarea recursului, reclamanta susţine că sentinţa recurată este pronunţată cu greşita aplicare a art. 15 din Legea nr. 554/2004, în speţă fiind îndeplinite condiţiile cazului bine justificat şi pagubei iminente, pentru admiterea cererii de suspendare.

Cu privire la cazul bine justificat, reclamanta susţine că instanţa de fond a reţinut greşit că motivele de nelegalitate prezentate au antamat fondul cauzei şi s-a limitat la a reţine doar că decizia criticată conţine motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază. Recurenta susţine că a înfăţişat motive temeinice de nelegalitate a deciziei atacate, prin care a arătat că reprezentanţii DGAMC nu au analizat documentele puse la dispoziţie de A. şi că au aplicat greşit procentul de 16% aferent impozitului pe profit la baza reprezentând cheltuială considerată nedeductibilă, încălcând astfel dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Codul fiscal, aspecte ce puteau fi analizate de instanţa de judecată la nivelul aparenţei dreptului.

Totodată, arată recurenta-reclamantă, echipa de control nu a prezentat modul de calcul al impozitului pe profit în anexa nr. 85 la RIF, fiind prezentată doar baza impozabilă trimestrială/anuală aferentă fiecărei cheltuieli în parte, la care s-a aplicat cota de 16%. Lipsa calculului impozitului pe profit din decizia de impunere pentru întreaga perioadă verificată, defalcat pe ani fiscali, are consecinţe grave şi atrage nulitatea activităţii de inspecţie fiscală şi a actelor administrativ fiscale emise urmare a controlului.

Referitor la condiţia pagubei iminente, consideră recurenta-reclamantă că, în mod greşit instanţa de fond a reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei pronunţate de ÎCCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 25.11.2020 în dosarul nr. x/2019, prin care a fost respinsă cererea de suspendare a executării deciziei formulată de reclamantă în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care această hotărârea judecătorească nu era motivată la data pronunţării soluţiei din dosarul de faţă.

Susţine recurenta-reclamantă că executarea deciziei pentru suma de 42.816.186,00 RON periclitează în mod grav şi iremediabil activitatea societăţii, care este una de interes public, deservind peste un milion de cetăţeni în mai multe zone din ţară, având peste 3000 de angajaţi. Executarea deciziei conduce la blocarea conturilor bancare pentru o perioadă de timp nelimitată, iar lipsa fondurilor băneşti pune societatea în imposibilitatea achitării furnizorilor de servicii, combustibil, materiale consumabile, a ratelor de leasing, a taxelor impuse de specificul activităţii, a obligaţiilor contractuale asumate în relaţia cu autorităţile publice, a salariilor personalului angajat şi periclitează continuitatea serviciului public de salubritate concesionat sau delegat de autorităţile publice locale.

Ca atare, consideră recurenta-reclamantă că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, menţinerea efectelor deciziei aducând societăţii un prejudiciu material, viitor şi previzibil.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimata-pârâtă DGAMC a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Examinând criticile de nelegalitate expuse de reclamantă, Înalta Curte le apreciază a fi nefondate, prima instanţă constatând în mod corect că, în cauză, nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ, cerinţele prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, pentru a se putea dispune suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/10.10.2019, emisă de pârâta DGAMC.

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acţiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor reclamantei (până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autorităţile publice.

Îndeplinirea celor două condiţii, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcţie de circumstanţele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza argumentelor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube greu sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanţa de judecată.

Conform dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ. Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actului administrativ, prin suspendarea acestuia, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri doar prin raportare la motivele invocate de reclamant, care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate a actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o examinare sumară a aparenţei dreptului. Pe cale de consecinţă, împrejurările de fapt şi de drept care ar putea contura existenţa unui caz bine justificat nu pot coincide cu motivele de nelegalitate a notei de constatare a neregulilor, ce reclamă o cercetare amănunţită, pe baza unui probatoriu mult mai complex decât cel necesar pentru decelarea facilă a elementelor care afectează forma sau conţinutul actului administrativ a cărui executare s-a cerut a fi suspendată.

În acord cu opinia instanţei de fond, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat, drept caz bine justificat pentru temporizarea efectelor notei de constatare a neregulilor, argumente care, pe de-o parte, nu sunt confirmate de conţinutul deciziei, iar pe de altă parte, constituite veritabile motive de nelegalitate a acestui act administrativ, ce pot forma obiectul analizei doar în cadrul unei acţiuni în anulare. Este de observat că, în recurs, recurenta nu a mai prezentat, drept caz bine justificat, decât motivele de nelegalitate referitoare la nemotivarea actului atacat, la greşita calculare a impozitului pe profit şi la neanalizarea apărărilor sale de către organul de inspecţie fiscală, fără a reitera, punctual, motivele referitoare la încălcarea principiilor procesuale fiscale şi la prescripţie, însă Înalta Curte va analiza toate aceste motive de nelegalitate, în contextul solicitării recurentei de rejudecare în tot a cauzei.

Astfel, criticile referitoare la nemotivarea actului administrativ nu sunt confirmate la verificarea sumară a deciziei, acestea fiind expuse la pct. 2.1.2 şi 2.1.3 din acest act, iar problema unei eventuale netemeinicii/inadecvări/insuficienţe a acestei motivări excede cadrului cererii de suspendare, urmând a fi analizată în cadrul cererii de anulare.

Cât priveşte motivele de nelegalitate referitoare la nerespectarea dreptului la apărare şi a obligaţiei de informare a recurentei-reclamante, precum şi la nesocotirea principiilor procesuale fiscale, acestea necesită administrarea unor probatorii şi examinarea unor aspecte referitoare la efectul pe care pretinsele încălcări ale unor drepturi şi principii le produc asupra legalităţii deciziei, împrejurări ce depăşesc limitele analizei sumare realizate în cadrul cererii de suspendare, astfel încât nu pot fi considerate argumente în sensul dovedirii cazului bine justificat.

Cu atât mai mult, instanţa învestită cu soluţionarea cererii de suspendare nu poate aprecia nici asupra modului de calcul al impozitului pe profit şi a incidenţei prescripţiei, aspecte care antamează în mod evident fondul cauzei şi necesită administrarea unor probatorii complexe şi o analiză aprofundată a dispoziţiilor legii fiscale incidente.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că, în cauză, nu sunt reliefate, de către recurenta-reclamantă, împrejurări care să constituie un caz bine justificat, în accepţiunea dată de legiuitor acestei cerinţe, soluţia instanţei de fond fiind legală.

În ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, definită conform art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond a reţinut în mod corect că nu se mai impune analiza acestei cerinţe. În raport de concluzia anterior exprimată, referitoare la neîndeplinirea cerinţei cazului bine justificat, Înalta Curte constată că, nefiind îndeplinită una dintre condiţiile cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, examinarea celei de-a doua cerinţe nu-şi găseşte utilitatea, neavând aptitudinea de a modifica soluţia pronunţată în fond. În consecinţă, nu este utilă nici examinarea, în recurs, a argumentelor cu privire la existenţa unei pagube iminente, din perspectiva afectării patrimoniale grave a societăţii, câtă vreme instanţa de control judiciar a achiesat la considerentele instanţei de fond în sensul nedecelării în speţă a cazului bine justificat.

Subsidiar, instanţa de fond a apreciat a fi relevantă şi decizia pronunţată în recurs la data de 25.11.2020, în dosarul nr. x/2019, prin care ÎCCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de suspendare a executării deciziei, formulată de reclamantă în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004. Recurenta-reclamantă a contestat incidenţa efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, susţinând că decizia nu era redactată la data pronunţării soluţiei în prezentul dosar. Acest argument este lipsit de relevanţă, întrucât, prin decizia nr. 6281/25.11.2020, Înalta Curte a admis recursul formulat de DGAMC, respingând, pe cale de consecinţă, cererea de suspendare formulată de reclamanta A., obiect al dosarului nr. x/2019 Ca atare, chiar dacă decizia nu era motivată, concluzia instanţei de fond în sensul că acţiunea a fost respinsă ca urmare a neîndeplinirii condiţiilor cumulative a cazului bine justificat şi a pagubei iminente este corectă, în raport de obiectul cererii, de motivele de fapt invocate în susţinerea sa şi de temeiul de drept pe care se sprijină.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 44 din 20 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 noiembrie 2021.