National Integrity Agency conflict-of-interest report: Appeal allowed, lower court annulment quashed and case remanded

Şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacău sub nr. de dosar x/2016 la data de 17.03.2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate Bucureşti, a formulat contestaţie împotriva Raportului de evaluare nr. x/26.02.2016, solicitând anularea acestuia

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 76 din data de 22 iunie 2018, Curtea de Apel Bacău a a respins ca inadmisibilă contestaţia în partea privind latura penală a Raportului de evaluare contestat şi a admis în parte contestaţia formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate şi în consecinţă a anulat Raportul de evaluare nr. x/26.02.2016, întocmit de pârâtă, numai în partea privind conflictul administrativ de interese.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., a formulat recurs pârâta Agenţia Naţională de Integritate solicitând în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi în rejudecare să se dispună respingerea contestaţiei reclamantului.

În motivarea opţiunii sale procesuale reclamanta recurentă a susţinut următoarele:

În speţă, este vorba despre reţinerea dublei naturi a instituţiei conflictului de interese - atât cea administrativă, cât şi cea penală, faţă de aceasta din urmă fiind invocată, în faţa instanţei de fond, excepţia inadmisibilităţii contestaţiei, întrucât, sub acest aspect, raportul de evaluare dobândeşte calitatea unui simplu act de sesizare a organelor penale competente, nefiind un act administrativ propriu-zis, motiv pentru care nu intră în competenţa de soluţionare a instanţei de contencios administrativ.

Conflictul de interese de natură administrativă a fost instituit prin prevederile Legii nr. 161/2003, ca incident distinct de infracţiunea de conflict de interese prevăzută prin art. 2531 C. pen. 1968, respectiv prin art. 301 C. pen. 2009 (anterior dezincriminării din 2017).

Cele două categorii de situaţii coexistă în legislaţia românească încă de la intrarea în vigoare a legii nr. 161/2003.

Sentinţa penală nr. 78/27.06.2014 a Curţii de Apel Bacău nu se opune cu autoritate de lucru judecat în cauza de faţă întrucât, în cauza penală, analiza a purtat asupra întrunirii elementelor infracţiunii de conflict de interese prevăzută de art. 2531 C. pen., în vreme ce, în litigiul de faţă, este analizată legalitatea raportului de evaluare prin care s-a reţinut existenţa situaţiei de conflict de interese de natură administrativă, în temeiul prevederilor art. 70 şi 76 din Legea nr. 161/2003 şi art. 75 din Legea nr. 393/2004.

Legiuitorul a optat, în considerarea importanţei relaţiilor sociale şi a interesului public ocrotite, pentru reglementarea conflictului de interese atât de natură penală, cât şi de natură administrativă. Analizarea conflictului de interese de natură administrativă este atributul instanţei de contencios administrativ investită cu acţiunea în anularea raportului de evaluare şi ea nu poate fi împiedicată de considerentele hotărârii penale, câtă vreme temeiurile legale aplicate sunt distincte. Prevederile Legii nr. 161/2003 şi ale Legii nr. 393/2004, anterior citate, au propria lor finalitate, neafectată de modul în care conduita intimatului-reclamant a fost analizată prin prisma dreptului penal.

Sub acest aspect, legalitatea raportului de evaluare este dovedită sub aspect formal, prin emiterea sa cu respectarea normelor speciale din Legea nr. 176/2010, iar sub aspect material, prin reţinerea unei situaţii care se circumscrie ipotezelor legale din Legea nr. 161/2003.

În ciuda celor reţinute de instanţa de fond, nu există identitate între infracţiunea de conflict de interese şi incidentul de integritate reprezentat de conflictul de interese de natură administrativă, prin urmare, nu există identitate nici de sancţiuni.

În primul rând, reiterând cele menţionate şi în faţa instanţei de fond, subliniem faptul că, în cauză, raportul de evaluare reprezintă un act exclusiv administrativ, emis exclusiv în baza normelor legale de acest tip, cum sunt cele ale Legii nr. 161/2003, nefiind vorba despre o nouă incriminare penală.

Chiar dacă s-ar da curs raţionamentului instanţei de fond, cu raportare la reţinerile Curţii Europene referitoare la principiul dublei sancţionări, nu putem asimila faptele de natură administrativă din Legea nr. 161/2003 unor fapte de natură penală, pentru a ne putea raporta la principiul dublei incriminări în modul în care o face instanţa de fond.

În cauză, emiterea raportului de evaluare, menţinerea sa şi producerea efectelor acestuia nu reprezintă o nouă sancţiune caracter penal, nici sub aspectul încetării de drept a mandatului, nici sub aspectul interdicţiei de 3 ani de a mai ocupa oricare dintre funcţiile de la art. 1 Legea nr. 176/2010.

În dreptul intern, sancţionarea administrativă a incidentelor de integritate din Legea nr. 176/2010 şi din alte acte normative cu conţinut specific nu reprezintă o sancţionare de natură contravenţională şi nici penală.

În al doilea rând, nici al treilea element ("bis") al garanţiei oferite de principiul non bis in idem nu este îndeplinit în cauză, întrucât, aşa cum şi instanţa supremă a decis în mod definitiv, sentinţa penală nu are autoritate de lucru judecat în faţa instanţelor de contencios administrativ.

Astfel, o decizie prin care a fost tranşată în mod definitiv o infracţiune de conflict de interese prevăzută de dispoziţiile legii penale, fie că este una de condamnare, ori de achitare, nu are autoritate de lucru judecat în faţa instanţelor de contencios administrativ care judecă legalitatea sau oportunitatea unui raport de evaluare emis de ANI care reţine o stare de conflict de interese prevăzută în Legea nr. 161/2003.

În acest sens, într-o proporţie considerabilă, instanţele de judecată au respins ca inadmisibile contestaţiile împotriva rapoartelor de evaluare ANI prin care erau constatate situaţii de conflicte de interese exclusiv de natură penală - situaţii în care rapoartele respective aveau strict caracterul unor acte de sesizare a organelor de urmărire penală, considerând în sensul în care o instanţă de contencios nu poate judeca şi nici nu se poate pronunţa asupra unor elemente ce aparţin exclusive sferei penale.

Per a contrario, decizia unei instanţe penale nu poate constitui autoritate de lucru judecat în faţa unei instanţe de contencios administrativ.

În acest context, se arată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în numeroase cazuri în care situaţia de fapt reţinută conducea la încălcarea atât a normelor administrative cât şi a celor penale referitoare la conflictul de interese, recurenta identificând în concret dosarele respective şi parcursul procesual, cu citarea corespunzătoare a considerentelor reţinute în hotărârile definitive pronunţate.

În acest context, devine imperios necesar a analiza legalitatea şi oportunitatea emiterii raportului de evaluare ANI, întrucât efectele unei stări de conflict de interese de natură administrativă, reţinut în baza Legii nr. 161/2003 nu sunt identice cu cele ale constatării definitive ale unei infracţiuni de conflict de interese conform C. pen.

Pentru toate aceste motive, în dezacord cu instanţa de fond, considerăm că raportul de evaluare întocmit de ANI faţă de A. prin care s-a reţinut existenţa unei situaţii de conflict de interese de natură administrativă este legal şi oportun.

Pe fondul cauzei, cu privire la conflictul de interese de natură administrativă, se arată că în perioada exercitării mandatului de primar 2012 - 2016, domnul A. a încălcat regimul juridic al conflictelor de interese prevăzut la art. 70-71 şi 76 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare, întrucât în exercitarea atribuţiilor, a aprobat efectuarea de plăţi către societatea comercială al cărei asociat era, împreună cu mama sa, contravaloare a unor achiziţii directe ale Primăriei, aprobate de domnia sa, în calitate de primar.

Prin incriminarea faptei de conflict de interese, legiuitorul a urmărit să ocrotească relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a activităţii în exercitarea funcţiei, activitate care presupune o comportare corectă a celui ce exercită o activitate în cadrul unei autorităţi publice.

În opinia legiuitorului, simpla posibilitate ca respectivul act să fie semnat sau încheiat fără existenţa unor garanţii de obiectivitate (aşa cum este definit de art. 70 din Legea nr. 161/2003) din partea celui care îl semnează, generează încălcarea regimului conflictelor de interese.

Prin urmare, legiuitorul a stabilit că există conflict de interese, nu numai dacă este dovedită exercitarea unei influenţe sau lipsă de obiectivitate, ci prin simplul fapt că în calitatea de primar, reclamantul ar fi fost apt să influenţeze activitatea instituţiei în favoarea unei societăţi în cadrul căreia are interese patrimoniale.

Astfel, asemenea fapte se circumscriu definiţiei prevăzute de art. 70 din Legea nr. 161/2003, iar respectarea principiilor imparţialităţii şi supremaţiei interesului public care guvernează prevenirea conflictelor de interese ar fi impus evitarea, de către reclamant, a creării unei astfel de situaţii.

Acest aspect presupune şi abţinerea acestuia de la luarea oricărei decizii de natură să-i confere, direct sau indirect, ori unei terţe persoane, un anumit avantaj material, fiind exclusă favorizarea rudelor sau persoanelor cu care acesta a avut raporturi comerciale.

De asemenea, legiuitorul a urmărit să ocrotească şi relaţiile sociale referitoare la apărarea intereselor legale ale persoanelor fizice sau juridice împotriva intereselor ilicite ale celor care exercită funcţii publice.

Legea vorbeşte despre existenţa unui "interes personal". Acest concept poate fi materializat într-o prestaţie/contraprestaţie, de exemplu, dar poate însemna şi o facilitate, sau o oportunitate pe care alesul local să o genereze.

Normele incidente nu incriminează nicio situaţie specifică, ci vorbesc despre interdicţia ca un primar (sau alt ales local), să nu-şi creeze, pe parcursul exercitării funcţiei, un interes personal din care să obţină vreun avantaj sau beneficiu.

Nu e vorba despre o distincţie între tipul de atribuţii pe care le exercită primarul - ca organ executiv ori ca autoritate publică (reprezentant al acestei autorităţi), interdicţia este una imperativă.

Primarul trebuie să respecte interdicţiile şi normele imperative, cum este şi regimul conflictului de interese.

Astfel, textul de lege este clar, si se referă la abţinerea de către cel care deţine funcţia de primar de la emiterea unui act juridic care să îi aducă un beneficiu patrimonial. Or, în situaţia de faţă, recurentul deţine calitatea de unic asociat a unei societăţi comerciale, faţă de care acesta a încheiat un act juridic menit să aducă beneficii patrimoniale.

Este evident că emiterea sau încheierea actelor la care se face referire este, în fiecare caz, ulterioară unor etape obligatorii prealabile, concretizate în operaţiuni administrative sau în acte premergătoare. Aceste etape (cum ar fi selecţia dosarelor, desfăşurarea concursului, etc) nu transformă semnarea, de către primar, a actului administrativ într-o simplă formalitate, într-un act pur ceremonial.

Aşa cum a arătat constant practica judecătorească, "raţiunea instituirii acestei stări de conflict de interese (ca şi în cazul celorlalte reglementate de Legea nr. 161/2003, precum şi de alte acte normative) este aceea de a înlătura orice suspiciune, orice dubiu rezonabil cu privire la modalitatea de aducere la îndeplinire a atribuţiilor şi competenţelor legale de către funcţionarii publici şi de către demnitari, fără a fi necesar să se dovedească, pentru stabilirea conflictului de interese, a unui prejudiciu produs în patrimoniul instituţiilor publice sau a bugetului statului (Sentinţa civilă nr. 4126/19.12.2013, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal)."

Funcţia de autoritate publică este o funcţie specială, persoana care o deţine trebuind să fie aptă să participe la luarea deciziilor în cadrul acelei autorităţi, este o funcţie electivă, care presupune reprezentarea cetăţenilor ce şi-au exprimat acordul, prin vot, în sensul atribuirii către o persoană a respectivei calităţi.

În exercitarea unei astfel de funcţii, va prima interesul public, respectarea lui şi a principiilor lui, precum şi respectarea tuturor celorlalte norme legale imperative. Funcţia publică de autoritate nu presupune doar putere discreţionară, presupune obligaţii clare, pe care unele persoane le pot percepe sau le pot califica ca fiind excesive.

1.4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinare intimata reclamantul A. a solicitat respingerea recursului pârâtei, apreciind că hotărârea instanţei de fond prin care a fost invalidat raportul de evaluare întocmit în cauză, este pronunţată cu interpretarea şi aplicarea temeinică a normelor de drept material aplicabile în cauză.

În motivarea opţiunii sale procesuale reclamantul - intimat a susţinut următoarele:

Recurenta afirmă C. pen. finalitatea Legii nr. 161/2003 este distinctă de finalitatea răspunderii penale.

Aceasta susţinere este eronată, în opinia intimatului, prin raportul de evaluare, s-a dispus pe de parte constatarea unui conflict de interese administrativ pentru prima faptă şi sesizarea Ministerului Public în cercetarea penală a faptei a doua. La sesizarea ANI, Parchetul de pe lângă Judecătoria Oneşti a dispus extinderea cercetării ca infracţiune şi pentru prima fapta nu numai pentru cea de-a doua. În final, Parchetul a dispus trimiterea contestatorului în judecata tocmai pentru prima fapta şi clasarea pentru a doua, adică exact opusul sesizării ANI.

Pentru această raţiune, Curtea de Apel Bacău a şi suspendat dosarul de fond până la pronunţarea unei decizii definitive de către instanţa penală, întrucât avea influenţă asupra cauzei de faţă. Lucru care s-a si adeverit, întrucât ceea ce ANI a considerat ca fiind o răspundere administrativă în realitate a fost una penală şi ceea ce a considerat că era faptă penală în realitate nu a fost vorba de nici o faptă.

Efectul despre care face vorbire recurenta nu este diferit sub nici o formă între cele doua forme, administrativă şi penală, întrucât efectul principal al unei răspunderi administrative sau penale este desfiinţarea actelor născute sub imperiul existenţei conflictului de interese. Acest aspect fiind tocmai efectul pronunţării sentinţei penale prin desfiinţarea înscrisurilor rezultate în urma săvârşirii infracţiunii.

Recurenta afirmă că sentinţa penala nu are autoritate în faţa instanţelor administrative. Acest aspect este de asemenea eronat, pe principiul penalul ţine în loc civilul, iar materia administrativă este în esenţă una civilă. Latura penală are autoritate în ce priveşte existenţa faptei, vinovăţiei şi sancţiunii. Se mai afirmă de recurentă faptul ca efectele stării de conflict de interese de natura administrativă nu sunt identice cu cele penale, însă este de observat că pentru niciun moment în motivele de recurs nu se regăsesc în concret care sunt aceste diferenţe pentru a le analiza şi reclamantul. Ambele atrag o stare de răspundere, ambele desfiinţează înscrisurile rezultate, ambele reţin aceeaşi situaţie de fapt, ambele duc la demiterea funcţionarului numit sau ales din funcţie, astfel încât ar exista o dublă reţinere si dublu efect asupra aceleaşi situaţii.

II. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs

2.1. Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, constată că recursul pârâtei este fondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Instanţa de fond a fost învestită cu soluţionarea contestaţiei formulată de reclamantul A. având ca obiect anularea raportul de evaluare nr. x/26.02.2016 emis de către pârâta Agenţia Naţională de Integritate prin care s-a reţinut că reclamantul în perioada 04.10.2012-28.08.2013, în calitate de primar al municipiului Oneşti, a semnat mai multe acte administrative emise în vederea efectuării de achiziţii directe de către Primăria Oneşti, având ca obiect produse în valoare totală de 18.903,96 RON de la societatea B. S.R.L., în cadrul cărei figura la Oficiul Registrului Comerţului cu calitatea de asociat al B. S.R.L., cu o cotă de participare la beneficii şi pierderi de 95%, diferenţa de 5% fiind deţinută de mama sa în calitate de coasociat, conduită care întruneşte elementele faptei de conflict de interese prevăzută de art. 70, 71 şi 76 din Legea nr. 161/2003.

Totodată prin acelaşi raport de evaluare s-a dispus sesizarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Oneşti sub aspectul săvârşirii de către reclamant a infracţiunii de conflict de interese prevăzută de art. 301 alin. (1) C. pen., constând în aceea că, în perioada exercitării funcţiei de primar, a îndeplinit acte prin care s-a obţinut un folos patrimonial (constând în salariile încasate pentru activitatea în funcţia de administrator public al mun. Oneşti) pentru o persoană (C.) din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură (persoană împreună cu care a deţinut, în perioada 15.05.2012-15.02.2013, calitatea de asociat la societatea D. S.R.L.).

Instanţa de fond a respins ca inadmisibilă contestaţia formulată de reclamant împotriva raportului de evaluare, în ceea ce priveşte partea care privea sesizarea penală, şi, referitor la aspectele care interesează în această cale de atac, a admis contestaţia reclamantului şi a anulat raportul de evaluare în privinţa constatărilor privind existenţa conflictului de interese de natură administrativă.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond, luând în considerare pronunţarea sentinţa penală nr. 874/1.11.2017 pronunţată de Judecătoria Oneşti, definitivă prin neapelare, prin care reclamantul a fost condamnat la 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conflict de interese, a apreciat succint că conflictul administrativ reţinut de ANI nu mai subzistă deoarece răspunderea penală nu poate coexista cu răspunderea administrativă pentru aceeaşi faptă, conform principiului non bis in idem, practic răspunderea administrativă fiind absorbită de răspunderea mai gravă - cea penală - reclamantul neputând fi supus unei duble sancţiuni pentru o unică faptă.

Soluţia primei instanţe este nelegală, reflectând interpretarea şi aplicarea eronată a principiului non bis in idem, fără identificarea normelor juridice aplicabile sau a jurisprudenţei europene relevante.

Principiul non bis in idem, de care s-a prevalat instanţa de fond în argumentarea soluţiei de anulare a raportului de evaluare contestat, este prevăzut şi la art. 4 parag. 1 din Protocolul nr. 7 Adiţional Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

În privinţa aplicării acestui principiu, există o bogată jurisprudenţă a Curţii EDO, fiind reţinute pentru exemplificare cauzele Ruotsalaimn c. Finlandei, E. c. Rusiei, Franz Fischer C. Austriei, în care s-a statuat că articolul 4 din Protocolul nr. 7 la CEDO se opune măsurilor de sancţionare dublă administrativă şi penală pronunţate în legătură cu aceleaşi fapte, împiedicând astfel iniţierea unei a doua proceduri, fie administrativă, fie penală, atunci când prima sancţiune a rămas deja definitivă.

Înalta Curte reţine că aplicarea garanţiei oferite de principiul "ne bis in idem" implică examenul a trei elemente cumulative:

a) determinarea naturii celor două seturi de proceduri - dacă acestea se circumscriu sau nu noţiunii de "acuzaţie penală";

b) identificarea elementului idem - dacă faptele din prima procedură şi cele din a doua procedură sunt identice;

c) identificarea elementului bis - dacă a existat o dublare a procedurilor.

Cu privire la primul element, CEDO a consacrat trei criterii, denumite "criteriile F." care trebuie luate în considerare la stabilirea faptului dacă într-o anumită cauză a fost sau nu vorba de o acuzaţie penală: clasificarea juridică a faptului ilicit conform legislaţiei naţionale, natura acestui fapt şi gradul de severitate al pedepsei pe care persoana vizată riscă să o primească. Ultimele două criterii sunt alternative şi nu cumulative în mod necesar (F. ş.a. c. Olandei). În acest sens s-a reţinut că statele pot aplica o singură dată o sancţiune cu caracter penal în sensul Convenţiei, indiferent dacă aceasta este calificată în dreptul intern ca fiind contravenţională sau penală şi independent dacă această sancţiune este aplicată de o autoritate judiciară sau administrativă (Franz Fischer C. Austriei).

Cu privire la cel de al doilea element, se reţine că noţiunea "aceiaşi infracţiune" din cuprinsul art. 4 din Protocolul nr. 7 nu se referă la încadrarea juridică dată faptelor, această garanţie interzicând urmărirea sau judecarea unei persoane pentru a doua infracţiune atât timp cât aceasta are drept cauză fapte identice sau care sunt, în esenţă, aceleaşi cu cele pentru care persoana a mai fost condamnată sau achitată definitiv (E. c. Rusiei). În analiza acestui element trebuie avut în vedere modul în care este descrisă situaţia de fapt în actele autorităţilor prin care au fost finalizate cele două proceduri în cauză.

În ceea ce priveşte cel de al treilea element, se are în vedere că art. 4 din Protocolul nr. 7 Adiţional la Convenţie are drept scop interzicerea repetării procedurilor care s-au concretizat cu o hotărâre definitivă de achitare sau de condamnare. Hotărârea este definitivă în sensul acestei prevederi dacă a dobândit autoritate de lucru judecat, adică a devenit irevocabilă, în sensul că nu mai este posibilă exercitarea căilor legale ordinare sau părţile au epuizat aceste căi ori au lăsat să curgă termenele fără a se folosi de căile existente (Tsonvo Tsonev c. Bulgariei (nr. 2); E. c. Rusiei).

În privinţa primei condiţii de îndeplinit pentru incidenţa principiului analizat, este de observat că raportul de evaluare a cărui legalitate a fost dedusă judecăţii în prezenta cauză, referitor la constatările sale referitoare la existenţa conflictului de natură administrativă, nu conţin nici o sancţiune şi prin urmare nu poate fi făcută nici o analiză de comparabilitate în ce priveşte sancţiunile aplicabile prin cele două proceduri, penală şi administrativă.

Raportul de evaluare nu este sancţionator prin el însuşi, aşa că nu se poate afirma că procedura de verificare a legalităţii lui ar duce la aplicarea unei sancţiuni.

Abia după definitivarea sa, urmare a necontestării lui sau a finalizării controlului jurisdicţional de legalitate, raportul de evaluare poate constitui drept temei pentru angajarea răspunderii disciplinare potrivit art. 25 din Legea nr. 176/2010 şi aplicarea unei sancţiuni specifice potrivit reglementării aplicabile demnităţii, funcţiei sau activităţii respective. La rându-i această procedură de sancţionare este supusă controlului de legalitate al instanţelor de contencios administrativ, astfel că numai în privinţa acesteia s-ar putea vorbi de de o a doua procedură prin care se aplică o sancţiune.

Însă, sancţiunile aplicabile sunt de natură disciplinară sau civilă, nefiind de natura şi intensitatea unei sancţiuni penale, având rol preponderent preventiv sau reparator, cu o natură şi scop diferit, astfel că răspunderea finalizată prin aplicarea lor, poate fi cumulată cu răspunderea penală, fără a reprezenta o încălcare per se a principiului non bis in idem.

În acest context, se impune a fi subliniat că nu poate fi cercetată legalitatea unui act administrativ pentru consecinţele sale ulterioare, eventuale şi exterioare lui, ci numai pentru cauze anterioare sau concomitente întocmirii şi emiterii acestuia, potenţiala antrenare a răspunderii disciplinare în baza constatărilor dintr-un raport de evaluare şi aplicarea sancţiunii corespunzătoare neconstituind o condiţie de validitate a acestui act administrativ.

A accepta că antrenarea răspunderii disciplinare este împiedicată, în aplicarea principiului non bis in idem, de angajarea prealabilă a răspunderii penale ar duce la situaţii absurde. Astfel, în profesii, demnităţi sau funcţii publice, cum de altfel este şi cea de faţă, în a căror accedere şi/sau exercitare se impune condiţia unei reputaţii neştirbite sau a unei conduite ireproşabile la locul de muncă şi în societate, angajarea răspunderii penale pentru o infracţiune, cel puţin în legătură cu serviciu, în această logică, ar împiedica angajarea răspunderii disciplinare pentru aceleaşi fapte, permiţând derularea în aceleaşi condiţii a raporturilor de serviciu specifice după executarea sancţiunii penale.

În concluzie, în cauză nu este aplicabil principiul non bis in idem, nefiind identificate condiţiile statutate în jurisprudenţa europeană pentru incidenţa lui, astfel că hotărârea instanţei de fond care invalidează raportul de evaluare pentru acest motiv este dată cu interpretarea şi aplicarea jurisprudenţei unionale menţionate în precedent.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., republicat, pentru a da posibilitatea instanţei de fond să cerceteze legalitatea raportului de evaluare şi din perspectiva celorlalte critici invocate de reclamant, Înalta Curte va admite recursul pârâtei, va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Integritate împotriva sentinţei nr. 76/2018 din 22 iunie 2018 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 noiembrie 2021.