Limits of Judicial Inspection review: disciplinary liability for judicial error versus judicial independence and exclusive appellate control

Şedinţa publică din data de 5 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, a solicitat desfiinţarea rezoluţiei nr. C20-803/07.07.2020 a inspectorului - şef al Inspecţiei Judiciare, precum şi a rezoluţiei de clasare nr. 1170/A/03.04.2020 a Inspecţiei Judiciare, cu trimiterea dosarului pentru completare, precum şi acordarea de cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1238 din 26 noiembrie 2020, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta A. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că întreaga soluţie a instanţei de fond constituie doar o apologie la adresa Inspecţiei judiciare şi a rezoluţiilor adoptate de aceasta, şi o denigrare la adresa sa, despre care afirmă, în mod absolut inadmisibil pentru o instanţa de judecată că şi-a permis să susţină "alegaţii juridice", deşi prin acţiunea formulată în temeiul dreptului constituţional de acces la o justiţie corectă şi imparţială, a sesizat fapte de natura unor abateri disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 republicată, în categoria cărora în mod cert intră şi exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă, ceea ce s-a întâmplat în speţa dedusă judecăţii.

Este absolut nelegală interpretarea instanţei de fond dată soluţiei pronunţate de către Inspecţia judiciară, care a ignorat total faptul că, cu ocazia soluţionării recursului,în mod inadmisibil pentru o instanţă de control judiciar la nivelul unei Curţi de apel, se refuză în fapt analiza în fond a recursului, susţinându-se că s-ar fi împlinit termenul de prescripţie de 1 an, ignorându-se total data la care a început să curgă acest termen.

În opinia recurentei, constatarea ca prescrisă a acţiunii a avut loc în urma unei grave neglijenţe din partea magistraţilor care au soluţionat recursul, cu efecte deosebit de grave, nemaiavând la îndemână nici o cale de atac la instanţele naţionale.

Dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 prevăd o excepţie de la regulă, în ceea ce priveşte hotărârile date în căile de atac,caz în care inspecţia judiciară poate interveni şi analiza corectitudinea aplicării legii de către judecători.

Instanţa de fond a aplicat în mod nelegal dispoziţiile de drept material în materie, amintite anterior, stabilind care este termenul de începere al prescripţiei, ci este suficient să constate că acest moment nu poate sub nici o formă să fie plasat înainte de naşterea dreptului şi a interesului de a promova acţiunea, o astfel de statuare încălcând norme de drept material printr-o greşeală evidentă, neîndoielnică şi fără nici o justificare, cu consecinţe grave în ceea ce priveşte drepturile procesuale.

Instanţa de fond a încălcat în mod nelegal dispoziţiile art. 451, alin. (3) din Legea nr. 303/2004, susţinerea instanţei ca judecătorii nu au intenţionat să încalce legea, ci au interpretat diferit modul de calcul al termenului de prescriptive în funcţie de cele două momente alternative prevăzute de art. 1654 C. civ., respectiv momentul subiectiv şi cel obiectiv, şi deci nu au urmărit prejudicierea, nu îi poate exonera de grava neglijenţă comisă.

Se poate observa din motivarea soluţiei instanţei că aceasta se referă, atunci când menţine soluţia inspectorului judiciar, la analiza făcută de acesta pe baza materialului documentar disponibil, raportându-se la conţinutul petiţiei formulate şi la verificarea datelor şi informaţiilor disponibile, recurenta consideră că se impunea a fi verificate toate datele şi informaţiile existente şi reclamate în petiţie, nu, în mod absolut vag, cele disponibile, fără a se arăta în mod clar şi precis, care au fost datele şi informaţiile disponibile, pe baza cărora s-a dat rezoluţia, iar instanţa de fond, nu a binevoit, în baza rolului activ, să stabilească exact cele inserate în conţinutul rezoluţiei, făcând afirmaţii generale, vagi, care bineînţeles sunt de natură doar a nu aduce cumva atingere altor magistraţi.

De asemenea, recurenta mai susţine că motivarea instanţei potrivit căreia pretinsa rea-credinţă a judecătorilor constituie o simplă afirmaţie speculativă, nefundamentată pe considerente obiective este nelegală, Inspecţia Judiciară fiind obligată conform competenţelor sale, să verifice susţinerile recurentei, şi nu să se limiteze a le înlătura fără absolut nici o verificare.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin rezoluţia nr. 1170/A emisă la data de 03.04.2020, în lucrarea nr. 20-876, de pârâta Inspecţia Judiciară - Direcţia de inspecţie judiciară pentru judecători s-a dispus clasarea sesizării formulate de recurenta A. în ceea ce priveşte săvârşirea abaterii disciplinare imputate judecătorilor B., C. şi D. de la Curtea de Apel Piteşti.

În contextul competenţelor care revin Inspecţiei Judiciare, în mod judicios a subliniat instanţa de fond că, controlul exercitat în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor nu poate pune în discuţie soluţia pronunţată prin hotărârea judecătorească, aceasta putând face doar obiectul căilor de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale, context în care au fost reţinute dispoziţiile art. 124 şi art. 126 alin. (1) din Constituţia României, texte potrivit cărora "(1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii. (...) (3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.", respectiv Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege".

Analizând rezoluţia contestată, s-a reţinut că aceasta conţine, după o prezentare a premiselor activităţii desfăşurate de Inspecţia Judiciară, prezentarea situaţiei de fapt, precum şi argumentarea soluţiei administrative, inclusiv raportat la dispoziţiile legale relevante.

Înalta Curte constată că în mod corect s-a apreciat că nu constituie o cauză de anulare a actului litigios, modalitatea în care inspectorul judiciar a desfăşurat activitatea de verificare a sesizării. În consecinţă, s-a observat că inspectorul judiciar a analizat materialul documentar disponibil, raportându-se la conţinutul petiţiei formulate de petentă, precum şi la verificarea directă efectuată asupra datelor şi informaţiilor disponibile. De asemenea, însăşi analiza efectuată în conţinutul actului administrativ litigios a indicat faptul că verificările prealabile efectuate au fost unele corespunzătoare, permiţându-i inspectorului judiciar să deceleze atât aspectele sesizate, cât şi contextul judiciar corespunzător.

Or, din verificările prealabile întreprinse de inspectorul judiciar nu a putut fi reţinut că judecătorii B., C. şi D. de la Curtea de Apel Piteşti ar fi dispus în dosarul nr. x/2017, cu intenţia de a încălca legea, pentru a decide astfel în mod intenţionat, din motive străine de cauza, în favoarea sau în defavoarea uneia dintre părţile implicate.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că temeinic şi legal s-a reţinut că împrejurarea că magistraţii cauzei au interpretat diferit modul de calcul al termenului de prescripţie în funcţie de cele două momentele alternative prevăzute de art. 1654 C. civ., respectiv momentul subiectiv şi cel obiectiv, nu a putut constitui, doar prin ea însăşi, o dovadă că aceştia au urmărit prejudicierea intereselor petentei, în lipsa altor elemente, cum ar fi, de exemplu, o practică diferită a completului de judecată cu privire la aceeaşi problemă de drept.

Înalta Curte consideră că în mod corect a reţinut instanţa de fond că stabilirea situaţiei de fapt pe baza probatoriului administrat în cauză, interpretarea probelor, aprecierea asupra apărărilor şi susţinerilor părţilor expuse în actele de procedură, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale, ţin de activitatea de judecată şi nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, fiind supuse exclusiv controlului judiciar efectuat de instanţele de judecată şi exercitat în cadrul căilor de atac prevăzute de lege.

Astfel, nu s-a putut reţine în sarcina paratului o lipsă a cercetării faptelor imputate magistratului. În mod corect pârâta, prin prisma limitelor competenţei sale, a constatat că excedează atribuţiilor sale legale a analiza raţionamentul instanţelor sau modul de administrare a probelor şi a statua asupra aspectelor precum cele menţionate de reclamant în plângere.

Înalta Curte constată că potrivit principiului independenţei judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanţa de judecată şi nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară:

t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.

Înalta Curte reţine incidenţa prevederilor art. 97 din Legea 303/2004, potrivit cărora:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac".

În raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural.

Rezultă, aşadar, că modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţilor în cauzele deduse judecăţii excedează competenţelor Inspecţiei judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă.

Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

Recurenta-reclamantă nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare vizând în concret operaţiunile de stabilire a situaţiei de fapt, interpretare a normelor juridice şi apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activităţii de judecată şi care se subsumează tocmai raţionamentului logico-juridic al magistratului.

Cu alte cuvinte, stabilirea situaţiei de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea şi coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale sunt operaţiuni specifice activităţii de judecată, care fac parte din raţionamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunţă soluţiile judecătoreşti.

Aceste elemente esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Atributul esenţial al activităţii de judecată îl reprezintă raţionamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situaţia de fapt. Interpretarea normelor de drept, încuviinţarea şi coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raţionamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operaţiune raţională şi logică de determinare a înţelesului şi conţinutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabileşte situaţia de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influenţă, presiune sau ameninţare, iar opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu şi în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituţional privind independenţa judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziţia constituţională potrivit căreia hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar.

Astfel, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă.

Sublinierea acestui aspect se impune, deoarece considerentele hotărârii reprezintă în esenţă garanţia imparţialităţii judecătorului, a calităţii actului de justiţie, garanţie care a fost asigurată din această perspectivă, judecătorii care au soluţionat cererile de apel, pronunţându-se asupra argumentelor invocate de părţi, motivarea hotărârii explicând şi fundamentând soluţia concretizată în dispozitivul deciziei.

Reaua-credinţă presupune intenţia frauduloasă a magistratului: ea se manifestă prin încălcarea cu bună ştiinţă de către magistrat a normelor de drept material ori procesual, tocmai în scopul de a vătăma drepturi şi/sau interese legitime ale unei persoane sau cel puţin magistratul, deşi nu urmăreşte expres, acceptă în mod conştient vătămarea unei persoane.

Încălcarea unor norme de drept material sau procesual, chiar reală dacă ar fi este un element distinct de reaua-credinţă a magistratului sau de grava neglijenţă - aceste din urmă elemente ale răspunderii trebuind a fi probate în mod distinct de încălcarea normelor de drept. Or, în cauză, nu s-au prezentat şi identificat indicii temeinice privind reaua-credinţă, nici privind grava neglijenţă a magistraţilor.

Grava neglijenţă presupune nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil de către magistrat a normelor de drept material ori procesual. Grava neglijenţă se apreciază, între altele, de exemplu, şi în raport de claritatea unor norme juridice ce, în mod vădit, nu mai necesită absolut nicio interpretare sau care au fost deja supuse unei interpretări obligatorii pentru instanţe. Dincolo de aceste aspecte, sunt şi alţi factori obiectivi de avut în vedere cum sunt, de pildă, volumul de activitate al judecătorului, exercitarea altor atribuţii etc. Prin urmare, pentru a vorbi de o gravă neglijenţă, culpa magistratului ar trebui să nu poată fi scuzabilă.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A., împotriva sentinţei civile nr. 1238 din 26 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 noiembrie 2021.