Disciplinary complaint over judge's unreasoned ruling upheld as inadmissible under judicial independence bar

Şedinţa publică din data de 5 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară a formulat contestaţie împotriva rezoluţiei de clasare a Inspecţiei Judiciare, Direcţia de inspecţie judiciară pentru procurori, emisă în lucrarea 6093/IJ/2754/DIJ/2018, comunicată la data de 25.10.2018, precum şi împotriva rezoluţiei inspectorului-şef nr. 8423/IJ/2018 din 29.11.2018, comunicată la data de 07.12.2018, prin care s-a respins plângerea împotriva rezoluţiei de clasare, solicitând în temeiul art. 451 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2014 admiterea contestaţiei, desfiinţarea ambelor rezoluţii şi completarea verificărilor.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti-Veche, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 2108 din 26 iunie 2019, a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 451 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, invocată de reclamant, a respins cererea de suspendare a judecării cauzei ca fiind neîntemeiată şi a respins contestaţia formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca fiind neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantul A. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că din hotărârea recurată se poate lesne observa că instanţa a aplicat greşit art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004, considerând că, pentru nereţinerea acestei abateri, este relevant faptul că hotărârea a cărei nemotivare totală se invocă conţine formal elementele reţinute de art. 370, 401-404 C. proc. pen.

Analizând sentinţa penală nr. 91/2018 pronunţată în dosarul penal nr. x/2012, astfel cum a fost ea motivată de doamna judecător, reiese că nimic din conţinutul acesteia nu provine din procesul deliberativ al doamnei judecător pentru a putea constitui motivarea acesteia. Întreaga hotărâre este o compilaţie între bucăţi copiate în întregime din rechizitoriu şi trei memorii ale Parchetului.

Niciun moment, prin plângerea transmisă Inspecţiei Judiciare şi, ulterior, contestaţiei depuse în faţa Curţii de Apel Bucureşti, nu s-a încercat o reformare a hotărârii pe cale administrativă, astfel cum se susţine în hotărârea recurată.

Ce este şi mai surprinzător este faptul că instanţa de fond foloseşte în argumentarea sa o hotărâre a Curţii Constituţionale care susţine punctul de vedere al reclamantului, raportat la ce înseamnă abaterea disciplinară privitoare la nemotivarea hotărârii, dar instanţa o foloseşte în sens invers, ca şi cum aceasta ar susţine cele arătate de aceasta în motivarea respingerii contestaţiei.

Prin urmare, decizia invocată de instanţa de fond nu face decât să aducă argumente contrare celor susţinute de aceasta în motivare. Or, respectarea deciziilor Curţii Constituţionale este obligatorie pentru instanţele de judecată, iar instanţa de fond ar fi trebuit să ţină cont de aceste paragrafe relevante din hotărâre. În schimb, din câte se observă, instanţa de fond a preluat trunchiat nişte pasaje din hotărâre, pe care le-a considerat favorabile motivării, ignorând esenţa deciziei, care se referea exact la modul de interpretare a abaterii disciplinare de la art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004.

Aşa fiind, instanţa de recurs trebuie să analizeze nelegalitatea hotărârii recurate şi prin prisma deciziei CCR invocate chiar de instanţa de fond.

Legalitatea soluţiei de clasare trebuie analizată şi prin prisma acestei decizii de contencios constituţional, care relevă faptul că nemotivarea totala a hotărârii, ca abatere disciplinară, trebuie privită prin prisma dreptului la un proces echitabil şi a unei interpretări neformaliste a noţiunii de "lipsă totală a motivării".

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin sesizarea formulată de recurentul A. şi înregistrată sub nr. x/2018, s-a solicitat sancţionarea disciplinară a doamnei judecător B., din cadrul Tribunatului Cluj, pentru comiterea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004, respectiv pentru lipsa totală a motivării hotărârii judecătoreşti.

Prin rezoluţia emisă la data de 21 septembrie 2018, în baza art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, s-a dispus clasarea sesizării formulate de reclamant.

Plângerea formulată împotriva rezoluţiei de clasare nr. x/2018 a fost respinsă prin rezoluţia nr. 8423/IJ/2018.

Prin Rezoluţia de clasare inspectorul judiciar a reţinut faptul că lecturarea sentinţei pronunţate este de natură a contrazice concluzia petentului, subliniindu-se faptul că prevederile art. 370, art. 401, art. 402, 403, art. 404, se regăsesc în sentinţa amintită de petent.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a analizat rezoluţia de clasare în raport de aspectele semnalate de către recurent Inspecţiei Judiciare, ocazie cu care a reţinut că verificările efectuate de către inspectorul judiciar sunt circumscrise limitelor de competenţă prevăzute de dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

De asemenea, instanţa de fond a constatat că rezoluţia de clasare cuprinde prezentarea situaţiei de fapt, răspunzând şi formal şi pe fond cerinţelor reglementate prin hotărârea nr. 1027 din 15 noiembrie 2012 pentru aprobarea Regulamentului privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară.

Înalta Curte consideră că în mod corect a reţinut instanţa de fond că stabilirea situaţiei de fapt pe baza probatoriului administrat în cauză, interpretarea probelor, aprecierea asupra apărărilor şi susţinerilor părţilor expuse în actele de procedură, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale, ţin de activitatea de judecată şi nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, fiind supuse exclusiv controlului judiciar efectuat de instanţele de judecată şi exercitat în cadrul căilor de atac prevăzute de lege.

Astfel, nu s-a putut reţine în sarcina pârâtei o lipsă a cercetării faptelor imputate magistratului. În mod corect pârâta, prin prisma limitelor competenţei sale, a constatat că excedează atribuţiilor sale legale a analiza raţionamentul instanţelor sau modul de administrare a probelor şi a statua asupra aspectelor precum cele menţionate de reclamant în plângere.

Înalta Curte constată că potrivit principiului independenţei judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanţa de judecată şi nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară:

t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.

Înalta Curte reţine incidenţa prevederilor art. 97 din Legea 303/2004, potrivit cărora:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac".

În raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural.

Rezultă, aşadar, că modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţilor în cauzele deduse judecăţii excedează competenţelor Inspecţiei judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă.

Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

Recurentul-reclamant nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare vizând în concret operaţiunile de stabilire a situaţiei de fapt, interpretare a normelor juridice şi apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activităţii de judecată şi care se subsumează tocmai raţionamentului logico-juridic al magistratului.

Cu alte cuvinte, stabilirea situaţiei de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea şi coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale sunt operaţiuni specifice activităţii de judecată, care fac parte din raţionamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunţă soluţiile judecătoreşti.

Aceste elemente esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Atributul esenţial al activităţii de judecată îl reprezintă raţionamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situaţia de fapt. Interpretarea normelor de drept, încuviinţarea şi coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raţionamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operaţiune raţională şi logică de determinare a înţelesului şi conţinutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabileşte situaţia de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influenţă, presiune sau ameninţare, iar opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu şi în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituţional privind independenţa judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziţia constituţională potrivit căreia hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar.

Astfel, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă.

Sublinierea acestui aspect se impune, deoarece considerentele hotărârii reprezintă în esenţă garanţia imparţialităţii judecătorului, a calităţii actului de justiţie, garanţie care a fost asigurată din această perspectivă, judecătorii care au soluţionat cererile de apel, pronunţându-se asupra argumentelor invocate de părţi, motivarea hotărârii explicând şi fundamentând soluţia concretizată în dispozitivul deciziei.

Reaua-credinţă presupune intenţia frauduloasă a magistratului: ea se manifestă prin încălcarea cu bună ştiinţă de către magistrat a normelor de drept material ori procesual, tocmai în scopul de a vătăma drepturi şi/sau interese legitime ale unei persoane sau cel puţin magistratul, deşi nu urmăreşte expres, acceptă în mod conştient vătămarea unei persoane.

Încălcarea unor norme de drept material sau procesual, chiar reală dacă ar fi este un element distinct de reaua-credinţă a magistratului sau de grava neglijenţă - aceste din urmă elemente ale răspunderii trebuind a fi probate în mod distinct de încălcarea normelor de drept. Or, în cauză, nu s-au prezentat şi identificat indicii temeinice privind reaua-credinţă, nici privind grava neglijenţă a magistratului.

Grava neglijenţă presupune nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil de către magistrat a normelor de drept material ori procesual. Grava neglijenţă se apreciază, între altele, de exemplu, şi în raport de claritatea unor norme juridice ce, în mod vădit, nu mai necesită absolut nicio interpretare sau care au fost deja supuse unei interpretări obligatorii pentru instanţe. Dincolo de aceste aspecte, sunt şi alţi factori obiectivi de avut în vedere cum sunt, de pildă, volumul de activitate al judecătorului, exercitarea altor atribuţii etc. Prin urmare, pentru a vorbi de o gravă neglijenţă, culpa magistratului ar trebui să nu poată fi scuzabilă.

Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată că instanţa de fond temeinic şi legal a apreciat că, în cauză, relevante sunt şi considerentele Deciziei nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curţii Constituţionale, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat cu privire la art. 99 lit. t), art. 991 din Legea nr. 303/2004 că acestea:" nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, ci sancţionează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunţă sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege"; "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti."

Astfel fiind, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul - reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 2108 din 26 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Veche, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 noiembrie 2021.