Competence conflict between labor and administrative courts over salary discrimination claims by prosecutors: special administrative jurisdiction inapplicable without prior administrative complaint

Şedinţa publică din data de 4 noiembrie 2021

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii şi hotărârea primei instanţe sesizate

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie obligarea acestora la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare în funcţie de salarizarea corespunzătoare judecătorilor, emiterea unor ordine de salarizare în vederea stabilirii drepturilor salariale ale reclamanţilor la nivelul salarizării corespunzătoare judecătorilor, cu luarea în considerare a vechimii în muncă în muncă, în magistratură, precum şi a gradelor profesionale obţinute, după caz, începând din data de 01.01.2018, precum şi pentru viitor, repararea prejudiciului creat prin neplata diferenţei, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective, obligarea pârâţilor la alocarea fondurilor necesare plăţii diferenţelor băneşti corespunzătoare.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 3726/21.05.2021 a Tribunalului Bucureşti a fost admisă excepţia de necompetenţă materială a instanţei, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Tribunalul Bucureşti a arătat că reclamanţii au solicitat emiterea unui ordine de salarizare/încadrare de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, că legalitatea ordinului de salarizare al procurorilor ce funcţionează la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se poate contesta la organele de conducere ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi ulterior la Curtea de Apel, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 129 alin. (2) pct. 2 şi art. 130 alin. (2) C. proc. civ., faţă de dispoziţiile imperative ale art. 7 din Capitolul VIII din anexa VI la legea nr. 284/2010 şi art. 7 din Capitolul VIII din Legea nr. 153/2017.

3. Hotărârea celei de-a doua instanţe

Prin sentinţa nr. 1305 din 27 septembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti-, secţia a VIII - conflicte de muncă şi asigurări sociale.

A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a trimis cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestuia.

S-a reţinut că obiectul acesteia nu este reprezentat de plângere împotriva hotărârilor organelor de conducere ale DIICOT, prin care s-a soluţionat anterior contestaţia administrativă a reclamanţilor împotriva unor ordine de încadrare şi de stabilire a drepturilor salariale lunare ale procurorilor. Reclamanţii nu solicită anularea unor ordine de salarizare emise pe numele lor, ci exclusiv emiterea unor ordine de salarizare prin care să fie înlăturată starea de discriminare pe care aceştia pretind că au constatat-o, prin raportare la art. 16 din Constituţia României.

S-a reţinut că reclamanţii nu solicită anularea unui act administrativ tipic (anularea unor ordine de salarizare) şi nici nu contestă un act administrativ asimilat, ci au solicitat obligarea pârâţilor la recalcularea drepturilor salariale, prin emiterea de noi ordine cu înlăturarea unei stări de discriminare, raporturile juridice sunt raporturi de muncă, iar nu raporturi guvernate de Codul administrativ, competenţa materială de soluţionare a cauzei aparţinând tribunalului specializat în soluţionarea conflictelor de muncă, în raport de prevederile art. 266 Codul muncii şi art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

4. Considerentele Înaltei Curţi asupra regulatorului de competenţă

Analizând conflictul negativ de competenţă intervenit între cele două instanţe, în raport de hotărârile pronunţate şi de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze cauza este Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII - conflicte de muncă şi asigurări sociale, pentru următoarele considerente:

Din expunerea obiectului acţiunii rezultă că reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligarea acestora la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare în funcţie de salarizarea corespunzătoare judecătorilor, emiterea unor ordine de salarizare în vederea stabilirii drepturilor salariale ale reclamanţilor la nivelul salarizării corespunzătoare judecătorilor, cu luarea în considerare a vechimii în muncă în muncă, în magistratură, precum şi a gradelor profesionale obţinute, după caz, începând din data de 01.01.2018, precum şi pentru viitor, repararea prejudiciului creat prin neplata diferenţei, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective, obligarea pârâţilor la alocarea fondurilor necesare plăţii diferenţelor băneşti corespunzătoare.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au invocat o diferenţiere nejustificată în materie de salarizare între judecători şi procurori, au solicitat aplicarea directă a hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului privind nediscriminarea şi dreptul la egalitate în situaţii similare şi să se constate că diferenţa de salarizare este discriminatorie.

În raport de obiectul acţiunii având ca obiect principal acordarea de drepturi salariale, cu invocarea discriminării ivite în timpul raportului de serviciu al reclamanţilor, prezentul litigiu este de dreptul muncii.

Înalta Curte reţine, în ceea ce priveşte dispoziţiile legale invocate de Tribunalul Bucureşti, că legiuitorul a prevăzut competenţa materială şi teritorială exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal doar în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluţionează contestaţia împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale.

Potrivit art. 7, Cap. VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017:

"(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţiei Judiciare, Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituţii din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice.(2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti."

Aceste dispoziţii instituie o competenţă specială în privinţa litigiilor vizând drepturile salariale ale magistraţilor.

Or, în cauză, reclamanţii nu au formulat o astfel de plângere, nu au parcurs procedura contestaţiei împotriva actelor administrative ale ordonatorului de credite, ci au solicitat obligarea pârâtului la plata diferenţei dintre drepturile salariale primite şi cele pretins cuvenite, invocând o situaţie de discriminare în cadrul raportului de serviciu.

Rezultă, astfel, că dispoziţiile speciale ale art. 7, Cap. VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017 nu sunt incidente în cauză şi nu pot fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraţilor.

Natura juridică a litigiului de faţă nu este de contencios administrativ, întrucât reclamanţii nu contestă un act administrativ tipic şi nici nu deduc judecăţii un act administrativ asimilat, şi nu există alte dispoziţii speciale prin care să fie instituită competenţa materială a instanţei de contencios administrativ. Ori de câte ori legiuitorul a dorit ca litigiile privind anumite categorii profesionale să nu intre sub jurisdicţia muncii, ci să fie soluţionate de către instanţele de contencios administrativ, a prevăzut-o expres, prin instituirea unor norme speciale de atribuire a competenţei.

Pentru aceste motive, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, precum şi natura raporturilor juridice dintre reclamanţi şi pârât, care intră sub incidenţa normelor de dreptul muncii, nefiind incidente dispoziţii speciale care să prevadă competenţa instanţei de contencios administrativ, competenţa aparţine instanţelor civile - completurile specializate în soluţionarea cauzelor de dreptul muncii.

Potrivit art. 278 alin. (2) din Codul muncii, "prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective", iar conform art. 1 alin. (2), "prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii."

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa competentă material să soluţioneze litigiul de faţă este instanţa specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecăţii intrând în categoria conflictelor de muncă, şi nu a litigiilor de contencios administrativ.

Pe cale de consecinţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1, art. 231, art. 278 alin. (2), art. 266, art. 269 din Codul muncii, ultimul coroborat cu art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, potrivit căruia "conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal".

4. Temeiul legal al soluţiei adoptate asupra conflictului de competenţă

Pentru considerentele expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII - conflicte de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii: Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate şi Terorism şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII - conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 4 noiembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.