Tax liability of former company administrator: appeal allowed and administrative decisions annulled for lack of evidence of bad faith

Şedinţa publică din data de 4 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Ploieşti, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună anularea deciziei nr. 116/04.06.2018 privind soluţionarea contestaţiei, emisa de Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Ploieşti şi pe cale de consecinţa anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/27.12.2017 emisă de Administraţia Judeţeana a Finanţelor Publice Giurgiu.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2182 din 9 iulie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe, a formulat recurs reclamanta A., solicitând admiterea acestuia, casarea sentinţei şi, în rejudecare, anularea Deciziei nr. 115/04.06.2018 emisă de Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Ploieşti.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. pct. 8 din C. proc. civ.

În motivare arată că prin sentinţa civilă nr. 2182/09.07.2019 instanţa a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând că, în calitate de administrator al societăţii B. S.R.L., nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolventei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei în care a avut această calitate şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate, fiind evident că societatea nu avea şanse de redresare economică.

Totodată, instanţa a motivat că nu se poate reţine incidenţa art. 25 alin. (2), lit. d) din Legea nr. 207/2015 (care prevede că se atrage răspunderea solidară dacă administratorii sau alte persoane, cu rea credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale), întrucât nu rezultă ca la data încetării calităţii de administrator (16.09.2015) creanţele existau.

Practic, s-a atras răspunderea reclamantei, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 alin. (2), lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 iar judecătorul fondului a reţinut doar incidenţa literei "c" (nu a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei, cu rea credinţă) considerând că nu se poate reţine incidenţa literei "d" (nu a achitat obligaţiile fiscale, cu rea credinţă).

Instanţa de fond s-a limitat strict la susţinerile pârâtei fără a lua în calcul normele de drept material aplicabile în situaţia de faţă şi fără a avea o motivare personală, neexistând, în cuprinsul motivării nicio frază care să aparţină exclusiv instanţei, cu excepţia celor copiate de mai multe ori.

Soluţia este nelegală şi netemeinică, fiind în contradicţie cu probatoriul administrat şi consecinţa unei interpretări eronate a normelor de drept material incidente, în situaţia în care instanţa nu a ţinut cont de argumentele prezentate în cuprinsul contestaţiei.

Judecătorul fondului în alin. (3) din pag. 5 reţine dispoziţiile art. 5 din Legea 85/2014, în ultimul paragraf reţine incidenţa art. 3 din Legea 85/2006, iar în alin. (2) din pag. 6 reţine din nou incidenţa art. 5 din Legea nr. 85/2014, aşadar redate cu copy-paste trei articole de lege cu acelaşi conţinut şi invocate două legi cu aplicare în timp diferită.

Recurenta susţine că instanţa de fond a reţinut dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 85/2006 (ultimul paragraf din pagina 5), act normativ care nu i se aplică şi care nu mai este în vigoare din anul 2014.

Din nou, este redat art. 27 în forma prevăzută de Legea 85/2006 (penultimul alin. din pag. 5), lege care nu se află în vigoare din anul 2014 şi care evident că nu poate sta la baza deciziei recurată, pronunţată în anul 2019.

Ca atare, având în vedere motivele prezentate se poate constata că este incident, cu referire la sentinţa recurată, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, C. proc. civ., respectiv hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Aceasta întrucât, încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt sau a unui text de lege abrogat cu mulţi ani în urma, care stă la baza motivării soluţiei pronunţate.

Instanţa de fond a respins acţiunea, limitându-se strict la susţinerile pârâtei fără a lua în calcul dispoziţiile legale invocate şi argumentele prezentate, neanalizând nici implicarea pe care a avut-o în calitate de administrator.

Recurenta mai consideră că este anormal să fie trasa la răspundere pentru insolvabilitatea societăţii constatată în decembrie 2016, cu toate că nu mai administra societatea din septembrie 2015, fără a se dovedi, prin niciun mijloc de probă, reaua sa credinţă.

Curtea de apel motivează acest aspect prin prisma faptului ca Raportul de inspecţie fiscală din anul 2016 priveşte debite din perioada administrării sale.

Mai mult, a fost un administrator angajat, societatea nu era a sa, nu avea calitatea de asociat şi nu putea să decidă politica societăţii. În calitate de administrator nu avea cum să decidă cu privire la înfiinţarea sau radierea societăţii, asociaţii având aceasta atribuţie.

Recurenta mai arată că a fost revocată din calitatea de administrator pentru prin voinţa asociaţilor firmei, proprietarii, ca angajată neputând decât să se supună deciziei.

Cu toate acestea, societatea a fost administrată în continuare de noul administrator numit de asociaţi, dar recurenta a fost trasă la răspundere pentru că nu a deschis procedura insolvenţei.

Se vorbeşte despre debitele înregistrate de societate la data deciziei de atragere a răspunderii (27.12.2017) şi nu despre debitele din perioada în care a avut calitatea de administrator.

Niciun act normativ nu trage la răspundere un administrator şi pentru perioada în care nu a fost administrator, dar Curtea a considerat, că se poate face acest lucru cu cea mai mare uşurinţă şi în lipsa unui temei legal.

Recurenta a primit Notificarea nr. x/29.05.2017 de deschidere a procedurii de angajare a răspunderii solidare, în temeiul prevederilor art. 25 alin. (2), lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, faţă de aceasta situaţie a formulat un punct de vedere scris, a ataşat acte doveditoare şi s-a prezentat în faţa inspectorilor pentru a le răspunde la întrebări şi pentru a le prezenta situaţia reală din care rezultă că eu nu a fost de rea credinţă, nu are vreo culpă sau vreo intenţie.

Prin Decizia nr. 116 din data de 04.06.2018, ce i-a fost comunicată la data de 20.06.2018, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Comisia de analiză a soluţionării contestaţiilor a respins contestaţia formulată, fiind nevoită să se adreseze instanţei de judecată.

Din motivarea deciziei rezultă că a fost atrasă angajarea răspunderii solidare pentru faptul că a provocat insolvabilitatea societăţii cu rea credinţă, nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei pentru obligaţiile fiscale neachitate şi tot cu rea credinţă a determinat neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 alin. (2), lit. b), c) şi d) din Legea nr. 207/2015.

Insolvabilitatea a fost declarată în decembrie 2016, iar recurenta şi-a încetat mandatul de administrator la data de 16.09.2015. La data încetării mandatului, societatea înregistra debite faţă de bugetul de stat în suma de 812.466 RON (din care debit principal 406.916 RON iar dobânzi şi penalităţi de în sumă de 405.550 RON), debite care au fost stinse ulterior prin executarea silită conform licitaţiilor organizate de ANAF pentru bunurile deţinute de societate şi prin încasarea banilor din popriri efectuate la terţi, sume indisponibilizate de ANAF încă din octombrie 2012, aspect care rezultă din fişa pe plătitor din sistemul ANAF.

S-au instituit măsuri asigurătorii prin poprire la terţi pentru sume care au fost la dispoziţia organului de executare din anul 2012 iar acesta nu a procedat la încasarea acestor sume cu toate că erau indisponibilizate (recurenta fiind acuzată că nu a recuperat debitele de la terţi dar aceste sume erau indisponibilizate de ANAF). Astfel s-au calculat accesorii care au curs în defavoarea societăţii, ajungând la valori foarte mari datorită atitudinii pasive a organului fiscal.

În situaţia în care nu mai era administratorul societăţii din 16.09.2015, recurenta susţine că nu putea şi nu avea cum să deschidă procedura insolvenţei.

În Decizia nr. 116/2018 privind soluţionarea contestaţiei se menţionează că "o parte din sumele pentru care a fost atrasă răspunderea personală în solidar cu debitoarea B. S.R.L. au fost constituite în perioada în care administrarea societăţii a fost asigurată de doamna A." şi au fost stabilite prin Raportul de Inspecţie Fiscală nr. F-Gr nr. 111/24.06.2016. Acest raport nu îi este opozabil din moment ce a fost emis la 9 luni după încetarea calităţii sale de administrator şi, din informaţiile pe care le-a solicitat, i s-a comunicat că în prezent societatea se afla în procedura insolvenţei iar RIF-ul este contestat.

Faţă de primul aspect invocat, în temeiul art. 25, pct. 2, lit. c), prin care se menţionează că, cu rea credinţă, nu a făcut demersurile legale să solicite instanţei deschiderea procedurii insolvenţei, recurenta menţionează că reaua-credinţă nu este dovedită prin niciun mijloc de probă.

Mai mult, de la data de 16.09.2015, nu mai are calitatea procesuală de a formula o acţiune în justiţie în numele societăţii, situaţie în care nu poate fi sancţionată pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 25 alin. (2), lit. b), c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Prin Hotărârea adunării generale a asociaţilor B. S.R.L. din data de 16.09.2015 s-a aprobat revocarea sa din funcţia de administrator.

4. Apărările formulate în cauză

În cauză, intimata-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 15 iunie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 4 noiembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este fondat, în limitele şi pentru următoarele considerente:

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Recurenta-reclamantă a învestit Curtea de Apel Bucureşti cu soluţionarea cererii prin care a solicitat anularea deciziei nr. 116/4.06.2018 privind soluţionarea contestaţiei emisă de Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Ploieşti şi anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu.

A susţinut recurenta-reclamantă că din motivarea actelor administrative contestate rezultă că a fost atrasă angajarea răspunderii sale solidare pentru faptul că a provocat insolvabilitatea societăţii cu rea credinţă, nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei pentru obligaţiile fiscale neachitate şi tot cu rea credinţă a determinat neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. b), c) şi d) din Legea nr. 207/2015.

Faţă de primul aspect invocat, în temeiul art. 25, pct. 2, lit. b), prin care se menţionează că a provocat insolvabilitatea societăţii, a menţionat următoarele:

Nu a avut calitatea de administrator decât până la data de 16.09.2015, când i-a încetat mandatul de administrator. La acea dată societatea debitoare înregistra debite faţă de bugetul de stat în sumă de 812.466 RON (din care debit principal 406.916 RON iar dobânzi şi penalităţi în sumă de 405.550 RON), debite care au fost stinse ulterior prin executarea silită conform licitaţiilor organizate de ANAF pentru bunurile deţinute de societate şi prin încasarea banilor din popriri efectuate la terţi, sume indisponibilizate de ANAF încă din octombrie 2012, aspect care rezultă din fişa pe plătitor din sistemul ANAF.

S-au instituit măsuri asigurătorii prin poprire la terţi pentru sume care au fost la dispoziţia organului de executare din anul 2012 iar acesta nu a procedat la încasarea acestor sume cu toate că erau indisponibilizate. Astfel au calculat accesorii care au curs în defavoarea societăţii, ajungând la valori foarte mari datorită atitudinii pasive a organului fiscal.

În cuprinsul cererii de atragere a răspunderii nu se face vorbire şi nici nu se demonstrează faptul că a provocat, cu rea credinţă, insolvabilitatea societăţii, nu se indică niciun mijloc de probă din care să reiasă acest aspect, doar se indică un articol de lege.

Bineînţeles că, în situaţia în care nu era administratorul societăţii nu putea şi nu avea cum să provoace insolvabilitatea societăţii. Faptul că a exercitat atribuţia de administrator cu doi ani în urmă nu poate duce la concluzia că a provocat o stare de insolvabilitate, fără a se indica minime probe/acte/fapte în acest sens.

În decizia nr. 116/2018 privind soluţionarea contestaţiei se menţionează "că o parte din sumele pentru care a fost atrasă răspunderea personală în solidar cu debitoarea B. S.R.L. au fost constituite în perioada în care administrarea societăţii a fost asigurată de doamna Măgureanu Mihaela’' şi au fost stabilite prin raportul de inspecţie fiscală nr. xr nr. 111/24.06.2016. Acest raport nu îi este opozabil din moment ce a fost emis la 9 luni după încetarea calităţii sale de administrator şi din informaţiile pe care le-a solicitat i s-a comunicat că în prezent societatea se află în procedura insolvenţei iar RIF-ul este contestat.

Faţă de al doilea aspect invocat, în temeiul art. 25, pct. 2, lit. c), prin care se menţionează că, cu rea credinţă, nu a făcut demersurile legale să solicite instanţei deschiderea procedurii insolvenţei, a menţionat următoarele:

Având în vedere că reaua-credinţă nu este dovedită prin niciun mijloc de probă, a învederat faptul că a avut calitatea de administrator al debitoarei B. S.R.L. până la data de 16.09.2015, aşa cum rezultă din Hotărârea A.G.A. nr. 3/16.09.2015 şi din Rezoluţia ONRC nr. 4225/22.09.2015 (acte pe care le-a prezentat organului fiscal la momentul la care a prezentat punctul de vedere ca urmare a notificării primite).

Mai mult, de la data de 16.09.2015, nu are calitatea procesuală de a formula o acţiune în justiţie în numele societăţii, situaţie în care nu poate fi sancţionată pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. b), c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Prin Hotărârea adunării generale a asociaţilor B. S.R.L. din data de 16.09.2015 s-a aprobat revocarea sa din funcţia de administrator.

Faţă de al treilea aspect invocat, în temeiul art. 25 pct. 2, lit. d), prin care se menţionează că a determinat neachitarea obligaţiilor fiscale, a menţionat următoarele: Nu poate fi reţinută nici aplicarea prevederilor legale invocate de creditoare în situaţia în care nu are cunoştinţă de existenţa unor obligaţii fiscale neachitate şi nu are calitate să facă demersuri pentru achitarea sau contestarea acestor sume.

Aşa cum a precizat anterior, sumele de plată existente în perioada în care a fost administrator au fost stinse integral prin executare silită conform fişei pe plătitor din evidenţa ANAF.

Organul fiscal nu a motivat ce a avut în vedere când a indicat temeiul de drept prevăzut de dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. b), c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în situaţia în care s-a prezentat cu înscrisuri doveditoare în faţa inspectorilor dar cu toate că a dovedit că nu mai deţine calitatea de administrator, totuşi au insistat în emiterea cererii de atragere a răspunderii sale, exercitând un abuz care nu poate fi înlăturat decât prin admiterea prezentei acţiuni.

Având în vedere motivele de recurs subsumate cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte consideră că recursul este fondat pentru următoarele considerente.

Recurenta-reclamantă a deţinut calitatea de administrator al societăţii S.C. B. S.R.L. în perioada 22.08.2011-21.09.2015, activitatea societăţii menţionate făcând obiectul unei inspecţii fiscale pentru perioada 01.09.2009-31.12.2014, cu consecinţa emiterii actelor administrativ-fiscale contestate în prezenta cauză.

În considerarea situaţiei de fapt anterior reţinută, necontestată de către recurenta-reclamantă, având în vedere şi ansamblul materialului probator administrat în cauză, Înalta Curte va respinge criticile referitoare la inopozabilitatea actelor fiscale contestate, întrucât inspecţia fiscală a avut în vedere perioada în care recurenta a deţinut calitatea de administrator al societăţii supuse controlului.

Celelalte critici referitoare la greşita reţinere a incidenţei dispoziţiilor art. 125 alin. (2) lit. c), d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală sunt însă întemeiate, întrucât instanţa de fond a avut în vedere exclusiv criticile recurentei-reclamante referitoare la faptul că raportul de inspecţie fiscală a fost emis după încetarea calităţii acesteia de administrator, fără a analiza conţinutul textelor de lege anterior menţionate.

Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015 "Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (...) c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate."

De asemenea, conform art. 26 alin. (1) din acelaşi act normativ:

"Răspunderea persoanelor prevăzute la art. 25 se stabileşte prin decizie emisă de organul fiscal competent pentru fiecare persoană fizică sau juridică în parte. Decizia este act administrativ fiscal potrivit prezentului cod."

Din economia textelor legale menţionate reiese că răspunderea specială a administratorului este o răspundere civilă delictuală pentru incapacitatea societăţii, debitor principal, de a-şi achita obligaţiile fiscale de plată, stare determinată de lipsa sau insuficienţa veniturilor sau a bunurilor urmăribile.

În considerarea caracterului acestei răspunderi a administratorului-răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie - legiuitorul a delimitat în cuprinsul art. 25 alin. (2) lit. c), printr-o enumerare ex haustivă, categoria faptelor considerate ilicite care trebuie să fi provocat insolvabilitatea debitorului.

Simultan, sub aspectul raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, din analiza art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală reiese că acesta trebuie să fie dovedit în mod neîndoielnic, după administrare de probe de către organul fiscal competent să emită decizia de atragere a răspunderii solidare a administratorului.

În acest context se poate concluziona că prin dispoziţiile art. 25 Codul de procedură fiscală nu este instituită o prezumţie legală de răspundere, ci s-a prevăzut doar posibilitatea atragerii, în baza dovezilor care să conducă la concluzia că prin faptele enumerate de lege, s-a provocat cu rea credinţă un prejudiciu debitorului aflat în stare de insolvenţă.

Din analiza dispoziţiilor art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală, reiese că, pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului, faptele ilicite trebuie să fie săvârşite cu rea credinţă, astfel că vinovăţia administratorului trebuie să îmbrace forma intenţiei directe, prin săvârşirea cu rea credinţă a faptelor prevăzute de art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

Analizând materialul probator administrat în cauză, atât în faţa instanţei de fond, cât şi în etapa administrativă a emiterii actelor fiscale contestate, Înalta Curte apreciază că nu există nicio dovadă care să conducă la concluzia că recurenta-reclamantă, cu rea credinţă, nu a formulat cerere de deschidere a procedurii insolvenţei, pentru ca astfel să se fi provocat insolvabilitatea societăţii şi sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale.

Prima instanţă a reţinut exclusiv existenţa unor datorii scadente la 25.10.2012, anterioare încetării mandatului de administrator al recurentei, aspecte care prin ele însele nu pot prezuma reaua-credinţă a reclamantei în sensul dispoziţiilor legale menţionate astfel încât criticile recurentei urmează a fi admise.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Având în vedere cele anterior expuse în baza art. 496, art. 498 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi, în rejudecare, va admite acţiunea formulată şi va anula decizia nr. 116/04.06.2018 privind soluţionarea contestaţiei, emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/27.12.2017 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 2182 din 9 iulie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, în rejudecare:

Admite acţiunea formulată.

Anulează decizia nr. 116/04.06.2018 privind soluţionarea contestaţiei, emisa de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/27.12.2017 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 4 noiembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.