Jurisdiction for objection to enforcement of administrative judgment involving performance obligations and penalties

Şedinţa publică din data de 04 noiembrie 2021

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorul 1 Bucureşti la data de 29.01.2021, sub nr. x/2021, contestatorul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, a formulat, în contradictoriu cu intimata A., contestaţie la executare împotriva încheierii de încuviinţare a executării silite pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2020, precum şi a actelor de executare emise de B. la data de 13.01.2021, în dosarul de executare silită nr. x/2020.

În motivare contestatoarea a arătat, în esenţă, că obiectul cererii de încuviinţare a executării silit este inadmisibil. A precizat că obligaţia din dispozitivul Deciziei nr. 2370/08.05.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2015 excedează prevederilor legale ce reglementează procedura executării silite, precum şi competenţei materiale a instanţei de executare din cadrul acestei proceduri. A mai precizat că printr-o normă derogatorie de la dreptul comun, şi anume Legea nr. 554/2004, legiuitorul a stabilit că în materia contenciosului administrativ instanţa de executare este cea care a soluţionat fondul litigiului, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal. La termenul din data de 11.05.2021, instanţa a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei materiale.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Prin sentinţa nr. 4627 din 25 mai 2021, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa soluţionării cauzei având ca obiect contestaţie la executare, formulată de către contestatorul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, în contradictoriu cu intimata A., în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut, în esenţă, că Legea nr. 554/2004 este o lege specială faţă de C. proc. civ. şi normele acesteia vor avea prioritate faţă de normele de drept comun cuprinse în C. proc. civ., apreciind în acest sens că instanţa competentă să judece inclusiv contestaţiile la executare în materia contenciosului administrativ se stabileşte conform principiului specialia generalibus derogant, prin raportare la noţiunea de "instanţă de executare" în accepţiunea Legii nr. 554/2004.

2.2. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1281 din data de 22 septembrie 2021, a admis excepţia necompetenţei sale materiale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea acestuia spre soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pentru a pronunţa această soluţie Curtea a reţinut, în esenţă, incidenţa dispoziţiilor art. 651 din C. proc. civ., în considerarea cărora competenţa de soluţionare a cauzei revine instanţei de executare, în speţă judecătoriei în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau sediul debitorului.

II. Decizia Înaltei Curţi pronunţată în regulator de competenţă.

Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 pct. 2, 134 şi 135 alin. (1) din C. proc. civ., urmează să pronunţe regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei şi dispoziţiile legale incidente pricinii, reţinând că este vorba despre un conflict negativ de competenţă tipic.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că delimitarea atribuţiilor instanţelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenţei, materială şi teritorială.

Competenţa materială, privită sub aspectul ei funcţional, stabileşte ierarhia pe linie verticală a diferitelor categorii de instanţe: judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care desfăşoară activitate de fond, respectiv de control judiciar ordinar sau extraordinar.

Sub aspect procesual, competenţa materială determină, în funcţie de obiectul, natura şi valoarea litigiului, cauzele ce pot fi soluţionate numai de anumite categorii de instanţe.

În speţă, din actele şi lucrările dosarului rezultă că obiectul demersului judiciar iniţiat de către contestator îl reprezintă contestaţia la executare formulată împotriva încheierii de încuviinţare a executării silite pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2020, precum şi împotriva actelor de executare emise de B. la data de 13.01.2021, în dosarul de executare silită nr. x/2020.

Problema care a generat conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe priveşte norma de drept aplicabilă situaţiei deduse judecăţii, din perspectiva competenţei materiale de soluţionare a cauzei.

Astfel, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a reţinut incidenţa în cauză a normelor speciale cuprinse în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care se aplică cu prioritate faţă de normele de drept comun cuprinse în C. proc. civ., potrivit principiului specialia generalibus derogant, în raport de care competenţa de soluţionare a cauzei ar aparţine Curţii de Apel Bucureşti.

În schimb, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 651 alin. (1) şi alin. (3) din C. proc. civ., apreciind că instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau sediul debitorului.

În speţă este de observat faptul că, din cuprinsul contestaţiei la executare rezultă în mod cert că ceea ce partea a înţeles să conteste este încheierea de încuviinţare a executării silite din data de 16.11.2020, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2020, apreciind că este inadmisibil obiectul cererii de încuviinţare a executării silite şi că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 663 C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 666 alin. (5) pct. 1 şi pct. 6 C. proc. civ.

Contestatorul a mai susţinut că, în interpretarea dispoziţiilor art. 663 din C. proc. civ., este de esenţa procedurii executării silite ca un titlu a cărui executare se solicită să cuprindă date clare referitoare la creanţă (cuantumul ei cert, determinat sau determinabil).

Din dispozitivul încheierii de încuviinţare a executării silite, contestată în cauză, rezultă că a fost încuviinţată executarea silită a dispoziţiilor titlului executoriu reprezentat de Decizia nr. 2370/08.05.2019 pronunţată în dosarul nr. x/2015 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru neîndeplinirea obligaţiei de a face menţionată în titlul executoriu, precum şi a cheltuielilor de executare.

Conform dispoziţiilor cuprinse în titlul executoriu menţionat, pârâtul Guvernul României a fost obligat să adopte o hotărâre de guvern pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor art. 9 din anexa la O.U.G. nr. 49/1997, astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 55/2003, în vederea vânzării de acţiuni ale OMV Petrom S.A., până la limita de 8% din capitalul social, la acelaşi preţ la care au fost vândute acţiunile în cadrul procesului de privatizare, sub sancţiunea unor penalităţi de 1000 RON pe fiecare zi de întârziere de la data pronunţării deciziei şi până la executarea obligaţiei.

Aşadar, titlul executoriu ce stă la baza executării silite este reprezentat de Decizia nr. 2370/08.05.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care prevede îndeplinirea unei obligaţii de a face, precum şi a unei obligaţii de a da, constând în penalităţi de întârziere pentru executarea obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu şi cheltuielile de executare, contestatorul întemeindu-şi contestaţia pe dispoziţiile art. 712 alin. (1) şi alin. (3), coroborate cu cele ale art. 715 alin. (1) şi alin. (2) din C. proc. civ.

În acest context, este neîndoielnic faptul că în ceea ce priveşte punerea în executare a obligaţiei de a face, respectiv a obligaţiei debitorului de a adopta o hotărâre de guvern sub sancţiunea unor penalităţi de 1.000 RON pe fiecare zi de întârziere până la executarea obligaţiei, instanţa de executare este instanţa de contencios administrativ care a soluţionat fondul litigiului, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 24 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Prin urmare, în materia contenciosului administrativ legiuitorul a prevăzut o procedură specială pusă la îndemâna deţinătorului titlului de a obliga autoritatea pârâtă să pună în executare obligaţiile stabilite de instanţa de judecată în sarcina acesteia, atunci când nu sunt aduse la îndeplinire de bună voie sau în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.

Această procedură de executare silită se demarează de creditor prin acţiune directă la instanţa de contencios administrativ care a soluţionat fondul litigiului - instanţă de executare potrivit art. 25 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, fără a fi necesară încuviinţarea executării silite prin intermediul executorului judecătoresc.

Pe de altă parte, executarea silită a altor obligaţii decât cele avute în vedere de art. 24 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cum ar fi obligaţiile de despăgubiri sau de plată a cheltuielilor de judecată, urmează procedura reglementată de C. proc. civ., instanţa de executare fiind cea prevăzută de art. 651 alin. (1) C. proc. civ.

În speţă, obiectul cauzei îl reprezintă o contestaţie la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 712 alin. (1) şi alin. (3) din C. proc. civ.. În cadrul cererii contestatorul a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 666 alin. (5) pct. 1 şi pct. 6 din C. proc. civ., urmărind astfel cenzurarea încheierii de încuviinţare a executării silite, care nu poate fi verificată sub aspectul legalităţii decât în cadrul contestaţiei la executare.

Se reţine astfel că acţiunea contestatorului are natura juridică a unei contestaţii la executare, ceea ce, în virtutea normei de trimitere de la art. 28 din Legea nr. 554/2004, atrage incidenţa dispoziţiilor de drept comun ale art. 651 din C. proc. civ., conform cărora:"(1) Instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. (. . . . . . . . . .)."

De altfel, executării silite propriu-zise, chiar dacă este vorba de o hotărâre a instanţei de contencios administrativ, i se aplică prevederile C. proc. civ., la care face trimitere art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Ca urmare, în contextul în care obiectul cauzei constă într-o contestaţie la executare, formulată în temeiul art. 712 şi art. 715 din C. proc. civ., nefiind solicitată stabilirea sumei datorată cu titlu de penalităţi şi/sau a despăgubirilor datorate pentru neexecutarea în natură a obligaţiei din Decizia nr. 2370/08.05.2019, conform dispoziţiilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, competenţa soluţionării contestaţiei revine judecătoriei în a cărei circumscripţie se află sediul debitorului, în speţă Judecătoriei sector 1 Bucureşti, care urmează a lămuri, în concret, care este obiectul executării silite şi, în funcţie de acesta, dacă executării silite i se aplică procedura specială reglementată de Legea nr. 554/2004 sau procedura de executare silită de drept comun.

În consecinţă, având în vedere că în prezenta cauză este vorba despre o contestaţie la executare reglementată de dreptul comun şi nu de o executare întemeiată pe dispoziţiile art. 24 şi art. 25 din Legea nr. 554/2004, pentru a atrage incidenţa prevederilor art. 2 lit. ţ) din Legea nr. 554/2004 în ceea ce priveşte instanţa de executare, şi ţinând cont de faptul că sediul debitorului Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, se află în circumscripţia Judecătoriei sector 1 Bucureşti, Înalta Curte constată că acestei instanţe îi revine competenţa de soluţionare a cauzei în temeiul art. 714 alin. (1) raportat la art. 651 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ.

2. Temeiul legal al regulatorului de competenţă

Faţă de toate considerentele expuse la pct. II.1. din prezenta decizie, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei sector 1 Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe contestatorul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, în contradictoriu cu intimata A., în favoarea Judecătoriei sector 1 Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 04 noiembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.