Incompatibility finding upheld: urbanism inspector's private engineering role breached public-office ban

Şedinţa publică din data de 4 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal la data de 25 noiembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea Raportului de evaluare nr. x/05.11.2020, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 14 din data de 18 ianuarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei Agenţia Naţională de Integritate, având ca obiect anulare raport de evaluare.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva hotărârii de fond a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, precum şi obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea recursului promovat recurentul-reclamant a susţinut, în contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, că hotărârea de fond a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material, critici circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În cadrul acestui motiv de nelegalitate recurentul-reclamant a susţinut, sub un prim aspect, că în mod eronat a respins ca nefondată prima instanţă critica sa referitoare la lipsa motivării în fapt şi în drept a raportului de evaluare contestat, pronunţând astfel o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 176/2010.

Astfel, deşi a reţinut o serie de considerente de ordin general privind necesitatea şi obligativitatea cerinţei motivării în cazul tuturor actelor administrative şi a făcut trimitere la jurisprudenţa instanţelor comunitare în această materie, instanţa de fond a concluzionat în mod eronat că raportul de evaluare îndeplineşte exigenţele de motivare în fapt şi în drept, reţinând, prin urmare, că motivarea actului în discuţie ar fi suficientă, permiţând instanţei şi destinatarului său să cunoască fără echivoc care sunt aspectele de fapt şi de drept care au determinat emiterea actului contestat.

În combaterea argumentelor reţinute de prima instanţă recurentul-reclamant a susţinut că motivarea raportului de evaluare este una formală, lipsită de substanţă şi susceptibilă să atragă anularea întregului act, întrucât nu permite identificarea elementelor care ar determina starea de incompatibilitate, astfel cum prevede art. 21 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 176/2010. În acest sens subliniază că din analiza raportului de evaluare nu rezultă elementele care au condus la reţinerea în sarcina reclamantului a cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 96 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 161/2003, neputându-se evalua sub aspectul legalităţii elementele avute în vedere de autoritatea administrativă care a concluzionat că există un caz de incompatibilitate.

În opinia recurentului, statuarea generică a existenţei unei legături între activitatea de inginer proiectant de rezistenţă în construcţii şi atribuţiile de inspector de urbanism demonstrată de faptul că ambele presupun aplicarea reglementărilor tehnice în construcţii, nu întruneşte cerinţele motivării actului administrativ întrucât nu permite verificarea îndeplinirii condiţiilor reglementate de art. 96 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 161/2003 pentru a reţine existenţa unui caz de incompatibilitate.

A mai arătat recurentul-reclamant că prima instanţă în mod nelegal s-a substituit intimatei-pârâte, aducând completări şi lămuriri în privinţa conţinutului raportului de evaluare contestat. Concret, pentru verificarea legalităţii actului atacat, instanţa de fond stabileşte, detaliază şi face aprecieri privind atribuţiile reclamantului în calitate de inspector de urbanism, respectiv inginer proiectant de rezistenţă în construcţii civile, agricole şi industriale, aduce completări proprii privind incidenţa în cadrul acestor activităţi a normelor tehnice în construcţii, concluzionând în sensul că acele două activităţi fac parte din acelaşi domeniu de activitate al proiectării şi edificării de construcţii, existând cel puţin o legătură indirectă între acestea.

Or, a susţinut recurentul-reclamant, legalitatea unui act administrativ se verifică şi se cenzurează prin raportare la conţinutul efectiv al acestuia, de la data emiterii, fără ca autoritatea emitentă sau instanţa de judecată să aducă completări sau lămuriri conţinutului acestui act ulterior emiterii sale, deoarece aceste completări sau lămuriri extrinseci sunt inadmisibile după emiterea şi comunicarea actului către destinatar, având caracter vătămător în privinţa acestuia.

Totodată, verificarea legalităţii actului prin reţineri şi referiri la aspectele extrinseci conţinutului actului în discuţie dovedeşte că actul administrativ în cauză nu respectă exigenţa motivării sale şi nu a permis o exercitare propriu-zisă a controlului judecătoresc din partea primei instanţe.

Sub aspectul evidenţiat recurentul-reclamant a evocat practica judiciară a instanţelor de judecată, din care se desprinde ideea că lipsa motivării unui act administrativ trebuie sancţionată cu nevalabilitatea acestuia, deoarece condiţia motivării reprezintă o cerinţă esenţială de legalitate a actului administrativ, menită să asigure, atât conformitatea emiterii actului administrativ cu dispoziţiile legale, cât şi respectarea drepturilor persoanelor destinatare ale actului administrativ individual.

Ca urmare, în lipsa motivării actului administrativ contestat, atât la emiterea actului, cât şi la soluţionarea cauzei în faţa primei instanţe, au fost încălcate dispoziţiile art. 296 paragraful II din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, art. 41 alin. (1) şi alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, art. 31 alin. (2) din Constituţia României, ale căror norme au fost enunţate şi în privinţa cărora recurentul a susţinut că reglementează obligativitatea motivării actelor administrative individuale, iar motivarea, ca principiu fundamental al procedurii administrative, este o condiţie de fond a actului administrativ.

Relativ la respectarea cerinţei motivării a mai arătat că în raportul de evaluare contestat era imperativ a fi expus raţionamentul şi aspectele concrete care au determinat intimata-pârâtă să constate incidenţa cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 96 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 161/2003, respectiv care dintre atribuţiile specifice postului de inspector urbanism (funcţionar public) şi postului de inginer proiectant în construcţii în cadrul societăţii B. S.R.L. se suprapun sau interacţionează, care sunt reglementările legale comune care s-ar aplica în cazul ambelor activităţi şi care sunt elementele concrete în fapt şi în drept care au determinat intimata-pârâtă să concluzioneze că între cele două activităţi există o legătură directă sau indirectă aptă să atragă incidenţa cazului de incompatibilitate reglementat la art. 96 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 161/2003.

Însă, din conţinutul raportului de evaluare contestat rezultă fără echivoc faptul că acesta nu cuprinde elementele de conţinut menţionate, motivarea actului fiind una formală şi impunându-se a fi sancţionată cu nulitatea.

Sub un al doilea aspect de nelegalitate, recurentul-reclamant a criticat sentinţa de fond din perspectiva reţinerii greşite a îndeplinirii condiţiilor privind existenţa unei stări de incompatibilitate, apreciind că au fost interpretate în mod eronat dispoziţiile art. 96 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 161/2003.

Astfel, a arătat că prima instanţă a efectuat o analiză proprie şi o comparaţie a atribuţiilor pe care reclamantul le are în calitate de inspector de urbanism, precum şi în calitate de inginer proiectant de rezistenţă în construcţii civile, agricole şi industriale, reţinând că ambele activităţi fac parte din acelaşi domeniu de activitate al proiectării şi edificării de construcţii şi că între cele două ar exista cel puţin o legătură indirectă, fără a fi necesar să existe o suprapunere a atribuţiilor.

În combaterea argumentelor primei instanţe a reiterat faptul că aspectele reţinute în sentinţa de fond în ceea ce priveşte competenţele, atribuţiile şi normele tehnice aplicabile pentru fiecare dintre activităţile desfăşurate de reclamant, precum şi legătura cel puţin indirectă care ar exista între acestea din perspectiva reglementărilor tehnice în construcţii care s-ar aplica pentru ambele activităţi, exced conţinutului actului administrativ contestat şi, implicit, limitelor învestirii instanţei.

Pe de altă parte, recurentul a susţinut că în hotărârea atacată nu sunt indicate temeiurile de drept care fundamentează considerentele primei instanţe privind modul de desfăşurare a celor două activităţi, apartenenţa la acelaşi domeniu de activitate şi incidenţa aceloraşi norme tehnice în construcţii în desfăşurarea lor care ar determina existenţa unei legături indirecte între acestea în condiţiile art. 96 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 161/2003.

În acest sens a subliniat că, pe de o parte orice soluţie pronunţată trebuie să fie motivată în fapt şi în drept conform art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, noţiunea de norme tehnice în construcţii reprezintă o exprimare mult prea generică pentru a reţine o legătură, chiar şi indirectă, în sensul stabilit de către instanţă, fiind necesară individualizarea în concret a normelor legale de legătură.

Enunţând dispoziţiile art. 96 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 161/2003, recurentul-reclamant a apreciat că în cauza de faţă nu sunt îndeplinite condiţiile reglementate de acest text legal pentru a se reţine existenţa unei stări de incompatibilitate în privinţa sa. Astfel, a susţinut că nu există nicio legătură între atribuţiile pe care le-a avut şi le are în cadrul Primăriei Gârbău, astfel cum sunt prevăzute în anexa la Dispoziţia Primarului nr. 147/15.09.2016, şi atribuţiile avute în cadrul societăţii B. S.R.L..

Totodată, a susţinut că activităţile realizate la societatea B. S.R.L. nu sunt în legătură directă sau indirectă cu cele realizate în cadrul Primăriei Gârbău, în calitate de funcţionar public, fiind diferite, astfel cum rezultă din conţinutul fişelor celor două posturi, reiterate în cuprinsul cererii de recurs.

În continuare, a arătat că în cuprinsul art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 se prevede în mod expres că funcţionarii publici "pot exercita funcţii în alte domenii de activitate din sectorul privat, care nu sunt în legătură directă sau indirectă cu atribuţiile exercitate ca funcţionar public (. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .) potrivit fişei postului". În această situaţie, a susţinut că se încadrează în excepţia reglementată la art. 96 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 161/2003, deoarece a exercitat atribuţii în sectorul privat, respectiv în cadrul societăţii B. S.R.L., în calitate de inginer proiectant construcţii, condiţie prevăzută şi permisă de lege, iar funcţia deţinută în sectorul privat nu a fost în legătură directă sau indirectă cu atribuţiile exercitate ca funcţionar public, potrivit fişei postului.

Aşadar, este nelegală reţinerea primei instanţe în sensul că ar face parte din acelaşi domeniu cele două activităţi, respectiv din acela al proiectării şi edificării în construcţii, şi că ar presupune aplicarea aceloraşi norme tehnice, deoarece concluziile acesteia nu se fundamentează pe dispoziţii legale, fiind formulate fără indicarea concretă a cadrului legislativ sau a reglementărilor tehnice în construcţii, care au fost avute în vedere în acest sens.

În altă ordine de idei, a susţinut că activităţile în domeniul urbanismului sunt supuse unor dispoziţii specifice acestui post, respectiv Legea nr. 215/2001, O.U.G. nr. 57/2019, Legea nr. 350/2001, în timp ce activitatea de inginer proiectant în construcţii este legată, în principal, de diverse acte normative cu caracter tehnic, exemplificând în acest sens "Codul de proiectare. Bazele proiectării construcţiilor" şi "Normativ privind consolidarea cu fibre a elementelor structurale de beton".

Ca atare, a apreciat că este infirmată ipoteza reţinută de prima instanţă în sensul că activităţile reclamantului ar face parte din acelaşi domeniu de activitate şi ar fi supuse aceloraşi norme legale, deoarece în exercitarea atribuţiilor de inspector în cadrul departamentului de urbanism nu a exercitat activitatea de proiectare în construcţii şi nu este pus în situaţia să analizeze probleme care vizează normative în construcţii, ci, doar pe acelea specifice activităţii de urbanism,cum ar fi cerinţele pentru eliberarea certificatelor de urbanism şi autorizaţiilor de construire prevăzute în Legea nr. 50/1991, cerinţe referitoare la aspecte de urbanism cuprinse în Legea nr. 350/2001, Hotărârile de Consiliu local prin care se aprobă planuri de urbanism general, precum şi planuri de urbanism zonal şi planuri de urbanism în detaliu.

A mai afirmat recurentul că sunt nefondate şi chiar contradictorii reţinerile primei instanţe în sensul că pentru existenţa cazului de incompatibilitate reţinut în raportul de evaluare contestat nu trebuie să existe o suprapunere sau o intersectare a atribuţiilor celor două activităţi, ci, doar o legătură directă sau indirectă, deoarece prin afirmaţia potrivit căreia nu trebuie ca activităţile reclamantului să se suprapună sau să se intersecteze se neagă implicit existenţa oricărei legături directe sau indirecte între cele două activităţi, în accepţiunea semnificaţiei acestei noţiuni de legătură ce trebuie dovedită fără echivoc.

În schimb, prin aspectele reţinute de către prima instanţă s-a dovedit contrariul, şi anume faptul că între cele două activităţi nu există o legătură propriu-zisă care să fie în măsură să justifice reţinerea existenţei unui caz de incompatibilitate în ceea ce îl priveşte pe reclamant.

De asemenea, în soluţionarea prezentei cauze prima instanţă nu a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 96 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 161/2003, în acord cu scopul avut în vedere de legiuitor prin instituirea cazurilor de incompatibilitate, cu precădere din perspectiva cerinţei legăturii directe sau indirecte între activităţile analizate, având în vedere scopul reglementării incompatibilităţilor, ce constă în protejarea valorilor sociale ce privesc imparţialitatea în exercitarea funcţiilor publice, precum şi faptul că, prin Legea nr. 161/2003 şi incompatibilităţile reglementate, legiuitorul a urmărit "asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei". De altfel, acelaşi scop este urmărit şi prin Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice.

În cauză, atât la emiterea raportului de evaluare, cât şi în soluţionarea cauzei în prima instanţă, s-a ignorat cu desăvârşire scopul urmărit prin reglementarea cazurilor de incompatibilitate, fără a fi pusă în discuţie imparţialitatea şi obiectivitatea în exercitarea funcţiei publice de către reclamant, întrucât nu există elemente în acest sens ţinând cont de faptul că atribuţiile sale aferente celor două activităţi nu se suprapun şi nici nu se intersectează, fiind exclusă orice suspiciune privind încălcarea obligaţiei de imparţialitate şi obiectivitate în exercitarea funcţiei publice.

Prin urmare, este evidentă interpretarea eronată dată de prima instanţă inclusiv noţiunii de legătură directă sau indirectă, în sensul art. 96 din Legea nr. 161/2003 de care se prevalează, fapt ce se impune a fi sancţionat ca atare.

În final, recurentul-reclamant a arătat că interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 96 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 161/2003 s-a efectuat cu încălcarea principiului proporţionalităţii măsurilor adoptate. În susţinerea acestei opinii a subliniat că principiul proporţionalităţii presupune ca orice decizie sau măsură adoptată să se bazeze pe o justă şi echitabilă evaluare a faptelor, o apreciere adecvată a intereselor implicate, precum şi pe o identificare corectă a mecanismelor ce urmează a fi utilizate în vederea atingerii unui scop predefinit.

A evidenţiat faptul că, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, principiul proporţionalităţii impune ca, în toate cazurile, actele instituţiilor să nu depăşească limitele a ceea ce este adecvat şi necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de reglementarea în cauză, astfel încât, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puţin constrângătoare, iar inconvenientele cauzate prin aceasta nu trebuie să fie disproporţionate în raport cu scopurile vizate.

În consecinţă, a considerat că reţinerea unei stări de incompatibilitate pentru simplul motiv că a desfăşurat două activităţi care ar presupune aplicarea aceloraşi norme tehnice în construcţii, fără a exista indicii privind lezarea interesului public ocrotit sau încălcarea obligaţiei de exercitare cu transparenţă a funcţiei publice, are drept consecinţă încălcarea flagrantă a principiului proporţionalităţii, deoarece o asemenea măsură este excesivă şi contravine scopului urmărit prin reglementarea regimului incompatibilităţilor, anume acela de a susţine integritatea, corectitudinea şi transparenţa în exercitarea funcţiilor publice.

În speţă, a arătat că dezechilibrul şi disproporţia generate de măsurile luate de pârâta Agenţia Naţională de Integritate sunt cu atât mai evidente cu cât aceste măsuri exced scopului definit de legiuitor în Legea nr. 161/2003, în condiţiile în care principiul proporţionalităţii impune găsirea unui echilibru just, rezonabil şi adecvat între diferite interese concurente implicate, respectiv interesul public şi interesul personal.

A conchis recurentul-reclamant că o opinie similară a fost exprimată de către Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică în Ghidul pentru rezolvarea conflictului de interese în administraţia publică, pe care a redat-o în cuprinsul cererii de recurs, şi a susţinut sub acest aspect că Agenţia Naţională de Integritate trebuie să respecte principiul proporţionalităţii, iar măsurile adoptate trebuie să reflecte scopul urmărit de legiuitor prin instituirea cazurilor de incompatibilitate, orice măsură ce excede acestor limite şi încalcă dispoziţiile legale impunându-se a fi desfiinţată.

Pentru toate argumentele expuse, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată la data de 16 martie 2021, intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond ca temeinică şi legală. În esenţă, a susţinut că prima instanţă a pronunţat sentinţa cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, iar argumentele invocate de recurentul-reclamant sub aspectul lipsei motivării şi a unei legături cel puţin indirecte între cele două activităţi desfăşurate de acesta sunt nefondate, fiind rezultatul greşitei interpretări de către acesta, atât a dispoziţiilor art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 cu modificările şi completările ulterioare, cât şi a argumentelor reţinute de instanţa de fond.

Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinarea intimatei-pârâte, prin care a menţionat că îşi menţine criticile şi argumentele expuse prin cererea de recurs şi a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimată ca fiind nefondate.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa recurată prin prisma dispoziţiilor legale incidente, în raport de criticile invocate de recurentul-reclamant A. şi de apărările formulate de intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate prin întâmpinarea formulată în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant reclamant este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Cât priveşte contextul factual, se reţine că prezentul demers judiciar vizează solicitarea reclamantului A. de anulare a Raportului de evaluare nr. x/05.11.2020.

În fapt, la data de 25.01.2018, Agenţia Naţională de Integritate a fost sesizată, în temeiul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, de către o persoană fizică, în lucrarea nr. 2378/S/II/25.01.2018, cu privire la faptul că A., funcţionar public în cadrul Primăriei comunei Gârbău, judeţul Cluj, nu a respectat regimul juridic al incompatibilităţilor. Activitatea de evaluare s-a efectuat pentru perioada 15.09.2016 - 16.03.2020, iar în baza verificărilor efectuate pârâta a întocmit Raportul de evaluare nr. x/05.11.2020.

În cuprinsul raportului întocmit, la lit. b) având denumirea marginală "Identificarea elementelor privind existenţa incompatibilităţii", s-a reţinut, în esenţă, că persoana verificată a exercitat, începând cu data de 15.09.2016, funcţia publică de inspector de urbanism în cadrul Primăriei comunei Gârbău, judeţul Cluj, şi funcţia de inginer proiectant de rezistenţă construcţii civile, industriale şi agricole în cadrul S.C. B. S.R.L.

Împotriva Raportului de evaluare nr. x/05.11.2020 emis de Agenţia Naţională de Integritate, reclamantul A. a formulat acţiune în anulare, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. dosar x/2020

Soluţionând acţiunea formulată de reclamant, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins-o ca nefondată prin sentinţa nr. 14 din 18 ianuarie 2021, recurată în cauză.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte observă că din dezvoltarea motivelor de recurs rezultă că reclamantul a reproşat primei instanţe faptul că nu a indicat în hotărârea pronunţată temeiurile de drept pe care se fundamentează considerentele reţinute cu privire la modul de desfăşurare a celor două activităţi, apartenenţa la acelaşi domeniu de activitate şi incidenţa aceloraşi norme tehnice în construcţii în desfăşurarea lor, care ar determina existenţa unei legături indirecte între acestea în condiţiile art. 96 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 161/2003, susţinând încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Aşadar, deşi nu a fost invocat în mod expres, din dezvoltarea criticilor părţii rezultă că acestea se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit acestui text de lege: " Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În literatura de specialitate s-a precizat că, deşi la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare şi anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Un atare motiv de casare se justifică prin prisma faptului că în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., pretins a fi încălcat de către instanţa de fond, se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care au fost înlăturate cererile părţilor. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi, implicit, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include, printre altele, dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României şi hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

În speţă, în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a subliniat, aşa cum s-a arătat în precedent, că prima instanţă nu a indicat în hotărârea pronunţată temeiurile de drept pe care se fundamentează considerentele reţinute cu privire la modul de desfăşurare a celor două activităţi, apartenenţa la acelaşi domeniu de activitate şi incidenţa aceloraşi norme tehnice în construcţii în desfăşurarea lor, care ar determina existenţa unei legături indirecte între acestea în condiţiile art. 96 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 161/2003.

Circumstanţiind aspectele de ordin teoretic la speţa dedusă judecăţii, instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului a făcut o amplă analiză a susţinerilor părţilor şi a probatoriului administrat, prin prisma normelor legale incidente în materie, expunând în mod logic si gradual considerentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Astfel, motivarea hotărârii atacate este clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, sub acest aspect Înalta Curte constatând că sentinţa primei instanţe cuprinde o motivare adecvată soluţiei pronunţate, cu arătarea considerentelor de fapt şi de drept care au condus la adoptarea acestei soluţii şi a arătat care sunt motivele pentru care a respins solicitările reclamantului. În realitate, susţinerile părţii referitoare la inexistenţa temeiurilor de drept pe care şi-a fundamentat raţionamentul judecătorul fondului, reflectă dezacordul acesteia în privinţa argumentelor care au stat la baza soluţiei pronunţate, fără a susţine motivul de casare invocat.

În aceste condiţii, împrejurarea că recurentul-reclamant nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe, nu poate conduce la incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile recurentului formulate din această perspectivă fiind nefondate, iar sentinţa de fond a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod.

Pe de altă parte, se reţine că argumentele aduse de recurent în cadrul acestui motiv de nelegalitate ar putea releva eventual o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente, aspecte ce vor fi analizate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă ipoteza că hotărârea recurată ar fi nemotivată nu poate fi reţinută.

Analizând sentinţa de fond prin prisma criticilor subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acest motiv de casare nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind, de asemenea, nefondate.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în cele ce succed.

În cadrul acestui motiv de nelegalitate recurentul-reclamant a susţinut, sub un prim aspect, că hotărârea de fond a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 176/2010, soluţia primei instanţe fiind, prin urmare, nelegală din perspectiva respingerii motivului de nelegalitate referitor la lipsa motivării în fapt şi în drept a raportului de evaluare contestat.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte apreciază că intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate şi-a îndeplinit obligaţia de a motiva în fapt şi în drept actul administrativ contestat.

Urmează a se reţine sub acest aspect că principiul motivării impune necesitatea ca autoritatea care emite un act administrativ să arate în mod expres elementele de fapt şi de drept care determină adoptarea soluţiei respective. Aşadar, motivarea reprezintă un element esenţial pentru formarea convingerii cu privire la legalitatea actului administrativ şi urmăreşte, pe de o parte îndeplinirea unei funcţii de transparenţă în profitul beneficiarilor actului, care să aibă posibilitatea să verifice dacă actul este sau nu întemeiat, iar, pe de altă parte, dă posibilitatea instanţei să-şi realizeze controlul jurisdicţional. Cu alte cuvinte, motivarea permite reconstituirea raţionamentului adoptat de către emitentul actului pentru a ajunge la soluţia pronunţată, raţionament care să fie expus în cuprinsul actului.

În egală măsură, amploarea şi detalierea motivării depind de natura actului adoptat, iar cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanţele particulare fiecărei situaţii în parte. În aceste condiţii, deşi motivarea reprezintă o obligaţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ, ea face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia şi contextul adoptării sale, prin prisma obiectivului său, care este prezentarea într-un mod clar şi neechivoc a raţionamentului emitentului actului contestat.

În speţă, prima instanţă a statuat în mod just cu privire la faptul că raportul de evaluare nr. x/05.11.2020 este motivat în fapt şi în drept şi respectă exigenţele impuse de art. 21 din Legea nr. 176/2010, cu modificările şi completările ulterioare.

Astfel, este de observat că în cuprinsul actului contestat emitentul acestuia a expus, la pct. III lit. a), toate datele şi informaţiile primite de la alte instituţii şi autorităţi publice privind funcţia publică deţinută de către recurentul-reclamant de inspector de urbanism, iar la lit. b) este descrisă fapta ce constituie o încălcare a regimului incompatibilităţilor de către persoana evaluată, fiind motivată în mod corespunzător şi clar soluţia adoptată şi întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, reţinându-se întrunirea elementelor prevăzute de acest text de lege. De asemenea, au fost indicate şi enunţate şi dispoziţiile legale aplicabile, respectiv cele ale art. 96 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 161/2003, potrivit cărora funcţionarii publici, funcţionarii publici parlamentari şi funcţionarii publici cu statut special pot exercita funcţii în alte domenii de activitate din sectorul privat, care nu sunt în legătură directă sau indirectă cu atribuţiile exercitate ca funcţionar public, funcţionar public parlamentar sau funcţionar public cu statut special, potrivit fişei postului.

În contextul în care raţionamentul emitentului actului a fost expus într-o manieră clară, relevând existenţa stării de incompatibilitate, precum şi aspectele de fapt şi de drept care au fundamentat această concluzie, este neîndoielnic că nu se impunea o analiză punctuală a fiecărei atribuţii menţionate în fişa postului aferente fiecăreia dintre cele două funcţii ale reclamantului, pentru a se constata dacă există o suprapunere de atribuţii în cele două activităţi.

De altfel, din interpretarea textului art. 96 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 161/2003 rezultă că acesta impune două condiţii pentru existenţa stării de incompatibilitate, respectiv: activitatea privată să se desfăşoare în acelaşi domeniu de activitate, iar între funcţia deţinută în celălalt domeniu de activitate reţinut şi atribuţiile exercitate în calitate de funcţionar public, stabilite prin fişa postului, să existe o legătură directă sau indirectă.

În aplicarea acestor prevederi legale emitentul actului a reţinut, în contextul expunerii unei analize comparative a fişei postului în ceea ce priveşte atribuţiile persoanei evaluate, că domeniul de activitate este acelaşi, şi a constatat, implicit, că între activitatea de inginer proiectant de rezistenţă construcţii şi atribuţiile de inspector urbanism la Primăria comunei Gârbău există o legătură întrucât ambele presupun aplicarea reglementărilor tehnice în construcţii.

Ca urmare, reţinând motivarea adecvată a raportului de evaluare contestat, prin raportare la menţiunile inserate la pct. III lit. A) şi lit. B) - Identificarea elementelor de incompatibilitate, instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, criticile formulate de recurentul-reclamant sub acest aspect fiind nefondate.

În referire la cea de-a doua critică de nelegalitate circumscrisă motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., respectiv "neîndeplinirea cerinţelor legale pentru existenţa incompatibilităţii prevăzute de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 cu modificările şi completările ulterioare", Înalta Curte reţine că prima instanţă a constatat, în esenţă, că nu este necesar pentru existenţa cazului de incompatibilitate să existe o suprapunere a atribuţiilor sau o intersectare a acestora, astfel cum rezultă din expunerea comparativă a acestora, fiind suficientă doar o legătură directă sau indirectă.

Or, în acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar constată că acele două activităţi fac parte din domeniul de activitate ce vizează proiectarea şi edificarea de construcţii, având în vedere că activitatea din domeniul privat presupune elaborarea proiectelor de rezistenţă şi documentaţiilor necesare obţinerii dreptului de a construi, cu aplicarea şi asigurarea respectării normelor tehnice în construcţii, iar activitatea de inspector de urbanism presupune, în scopul emiterii documentelor de specialitate, verificarea documentaţiilor privitoare la proiectarea şi edificarea construcţiilor, elaborate de către un inginer specialist în proiectări, din perspectiva respectării aceloraşi norme tehnice.

Aşadar, a fost demonstrată fără putinţă de tăgadă existenţa unei legături între aceste două activităţi, în condiţiile în care una presupune aplicarea normelor tehnice în elaborarea proiectelor şi a documentaţiilor corespunzătoare edificării de construcţii, iar cealaltă presupune verificarea respectării aceloraşi reglementări tehnice în procedura de elaborare a proiectelor şi documentaţiilor respective.

În aceste condiţii, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că, raportat la situaţia de fapt stabilită în cauză prin probatoriul administrat, instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 96 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 161/2003, reţinând că din interpretarea acestui text de lege rezultă indubitabil că pentru existenţa situaţiei de incompatibilitate nu este necesară o suprapunere a atribuţiilor sau o intersectare a acestora, ci, doar o legătură cel puţin indirectă care ar exista între acestea din perspectiva reglementărilor tehnice în construcţii aplicabile ambelor activităţi şi care nu exced conţinutului actului administrativ contestat şi limitelor învestirii instanţei, cum în mod greşit a susţinut partea în cererea de recurs.

Dimpotrivă, în fundamentarea soluţiei adoptate prima instanţă a reţinut că ambele activităţi desfăşurate de reclamant, respectiv acele activităţi menţionate în fişa postului corespunzătoare funcţiei publice de inspector de urbanism, precum şi activităţile corespunzătoare funcţiei din domeniul privat, aparţin domeniului tehnic în construcţii şi implică, totodată, aceeaşi pregătire profesională, aplicarea aceluiaşi cadrul legislativ şi punerea în practică a aceloraşi cunoştinţe de competenţe profesionale.

Faptul că prima instanţă a apreciat că, deşi reglementările tehnice în discuţie se adresează tuturor cetăţenilor, aplicarea şi verificarea lor se face doar de persoanele ce activează în domeniul proiectării şi edificării de construcţii, opinând că nu este necesară, pentru existenţa cazului de incompatibilitate, o suprapunere a atribuţiilor sau o intersectare a lor, ci, exclusiv o legătură cel puţin indirectă, nu înseamnă că instanţa de fond a negat implicit existenţa oricărei legături directe sau indirecte între cele două activităţi, aşa cum a afirmat recurentul-reclamant în cuprinsul cererii de recurs, deoarece această alegaţie este consecinţa propriei interpretări a dispoziţiilor legale incidente, în scopul susţinerii opiniei exprimate şi, implicit, a răsturnării prezumţiei de legalitate a actului administrativ contestat.

În altă ordine de idei, sub aspectul criticii recurentului referitoare la interpretarea şi aplicarea art. 96 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 161/2003 în acord cu scopul avut în vedere de legiuitor prin instituirea cazurilor de incompatibilitate, în special din perspectiva cerinţei legăturii directe sau indirecte între activităţile analizate, Înalta Curte reţine că prin dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 161/2003, în interpretarea per a contrario a ultimei teze a alin. (1), s-a interzis cumulul funcţiei publice cu funcţii în alte domenii de activitate din sectorul privat, care sunt în legătură directă sau indirectă cu atribuţiile exercitate potrivit fişei postului în funcţia publică deţinută.

Scopul instituirii unei astfel de interdicţii este acela de a permite funcţionarului public să-şi exercite atribuţiile care-i revin cu respectarea principiilor statuate în cuprinsul art. 3 din Legea nr. 188/1999, republicată, nefiind permis ca natura activităţii derulate în sectorul public să poată fi afectată, chiar şi numai la un nivel potenţial, de exercitarea aceleiaşi activităţi în sfera privată, în cadrul unei profesii liberale.

Recurentul-reclamant A. a considerat că nu se află într-o stare de incompatibilitate rezultată din exercitarea activităţii de inspector de urbanism, pe perioada îndeplinirii atribuţiilor specifice funcţiei publice deţinute în cadrul Primăriei comunei Gârbău, judeţul Cluj, şi a atribuţiilor specifice funcţiei de inginer proiectant de rezistenţă construcţii civile, industriale şi agricole în cadrul S.C. B. S.R.L., susţinând că activităţile desfăşurate în cadrul exercitării funcţiilor amintite nu au legătură directă sau indirectă cu atribuţiile inserate în fişele posturilor aferente acestor funcţii.

Premisele unui asemenea argument sunt, în opinia instanţei de control judiciar, eronate, cât timp se poate reţine, în sfera legăturilor indirecte, o similitudine a activităţilor desfăşurate în cadrul funcţiei din domeniul privat, exercitate concomitent cu acele activităţi specifice funcţiei publice, activităţi ce corespund aceluiaşi domeniu de formare profesională, cel al proiectării şi edificării de construcţii.

Or, legiuitorul a reglementat interdicţia unui cumul între funcţia publică şi activitatea din sectorul privat şi pentru situaţia în care s-ar putea identifica legături indirecte între această activitate şi atribuţii ale fişei postului de funcţionar public, pentru a împiedica pe cel chemat să îndeplinească responsabilităţile stabilite în sarcina sa, în cadrul autorităţii publice din care face parte, concomitent cu exercitarea unor lucrări similare în activitatea privată, prin raportare la factorul comun al contextului public-privat, cel reprezentat, în cauză, de pregătirea profesională a persoanei fizice în materia construcţiilor.

Aşadar, regimul juridic al incompatibilităţilor funcţionarilor publici urmăreşte să restrângă cumulul funcţiei publice cu activităţile din sectorul privat, pentru a permite doar practicarea îndeletnicirilor care nu pot interfera cu atribuţiile prevăzute în fişa postului, scopul fiind acela de a asigura, în conformitate cu dispoziţiile legale, un serviciu public stabil, profesionist, transparent, eficient şi imparţial, în interesul cetăţenilor.

Prin urmare, în deplin acord cu judecătorul primei instanţe, Înalta Curte va valida raţionamentul intimatei-pârâte expus în raportul de evaluare contestat, reţinând că a fost dovedită starea de incompatibilitate în care s-a aflat persoana verificată, A., în perioada în care, fiind numită într-o funcţie publică în cadrul Primăriei comunei Gârbău, judeţul Cluj, a exercitat concomitent şi calitatea de inginer proiectant de rezistenţă construcţii civile, industriale şi agricole în cadrul S.C. B. S.R.L.

În virtutea argumentelor expuse supra, instanţa de control judiciar reţine că nu pot fi primite criticile formulate de recurentul-reclamant din această perspectivă, prima instanţă aplicând dispoziţiile art. 96 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 161/2003, în acord cu scopul urmărit de legiuitor, ipoteza contrară avansată de parte neverificându-se în cauza pendinte.

În fine, analizând soluţia adoptată de către Agenţia Naţională de Integritate cu privire la reclamant, din perspectiva jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a consacrat principiul proporţionalităţii, principiu evocat, de altfel, şi de către recurentul-reclamant prin cererea de recurs formulată, acesta opinând în sensul că proporţionalitatea măsurii restrictive aplicate a fost încălcată ca urmare a constatării stării de incompatibilitate, Înalta Curte reţine că măsura restrictivă nu este disproporţionată faţă de scopul legii, neputându-se reţine, în situaţia de faţă, încălcarea echilibrului care trebuie să existe între situaţia de fapt şi sancţiunile ce se impun a fi aplicate persoanei evaluate.

Susţine recurentul-reclamant că reţinerea existenţei unei incompatibilităţi doar pentru simplul considerent că a desfăşurat două activităţi ce ar presupune aplicarea aceloraşi norme tehnice în construcţii, dovedeşte un dezechilibru şi o disproporţie generată de măsura aplicată de pârâta Agenţia Naţională de Integritate, care este excesivă şi excede scopului definit de legiuitor, încălcând astfel principiul proporţionalităţii, în condiţiile în care acest principiu impune găsirea unui echilibru just, rezonabil şi adecvat între interesul public şi interesul personal.

Mai exact, argumentul proporţionalităţii măsurii restrictive aplicate în situaţia constatării existenţei incompatibilităţii se raportează la inexistenţa unor indicii privind lezarea în vreun fel a interesului public ocrotit sau încălcarea obligaţiei de exercitare cu transparenţă a funcţiei publice.

În speţă, este de observat faptul că starea de incompatibilitate începe cu momentul numirii reclamantului în funcţia publică de inspector urbanism în cadrul Primăriei comunei Gârbău, judeţul Cluj, respectiv începând cu data de 15 septembrie 2016, şi a constat în exercitarea simultană a funcţiei publice menţionate şi a funcţiei de inginer proiectant de rezistenţă construcţii civile, industriale şi agricole în cadrul S.C. B. S.R.L.

Aplicând cadrul normativ incident în materie situaţiei de fapt stabilite în cauza de faţă, instanţa de control judiciar apreciază că nu era condiţionată constatarea stării de incompatibilitate de necesitatea existenţei unor indicii privind caracterul vătămător al acestei stări în privinţa interesului public, care se prezumă chiar şi în situaţia în care starea de incompatibilitate ar fi durat doar o scurtă perioadă de timp, deoarece dispoziţiile Legii nr. 161/2009 impuneau constatarea acesteia independent de dovedirea caracterului vătămător sau de durata existenţei stării de incompatibilitate.

Principiul proporţionalităţii presupune un raport apreciat ca fiind echilibrat între măsura juridică adoptată, realitatea socială şi scopul legitim urmărit de legiuitor în adoptarea cadrului legislativ în discuţie. De asemenea, şi dreptul Uniunii Europene se referă în art. 5 alin. (4) din Tratatul Uniunii Europene la acest principiu în sensul adecvării deciziilor la scopul legitim urmărit.

De aceea, proporţionalitatea măsurilor restrictive se apreciază în raport cu un scop legitim bine determinat, a cărei semnificaţie este dată, în speţă, de lege, respectiv asigurarea integrităţii şi transparenţei în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice.

Din această perspectivă trebuie avut în vedere faptul că din titulatura Legii nr. 161/2003 şi ansamblul normelor legale conţinute de aceasta rezultă scopul şi finalitatea pe care a urmărit-o legiuitorul atunci când a adoptat acest act normativ.

Astfel fiind, raţiunea instituirii regimului incompatibilităţilor este aceea de a preveni apariţia unor situaţii în care exercitarea simultană a două sau mai multe funcţii în domeniul public şi în domeniul privat, ar putea influenţa decizia pe care un funcţionar public o adoptă în exercitarea competenţelor sale legale. Or, în situaţia de incompatibilitate reţinută în raportul de evaluare contestat în cauză rezultă fără putinţă de tăgadă că exercitarea simultană a celor două funcţii ar nesocoti scopul şi finalitatea legii.

În plus, Înalta Curte va reţine în respingerea criticii de nelegalitate expuse de către recurent, şi considerentele relevante ale Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 4459/2015 şi nr. 931/2014, potrivit cărora, Legea nr. 176/2010 vizează asigurarea integralităţii şi transparenţei în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale, domeniu ce nu poate fi supus, prin analogie, regimului juridic specific dreptului penal şi sancţiunilor penale şi, implicit, măsurile restrictive aplicate nu încalcă principiul proporţionalităţii, prin comparaţie cu pedepsele complementare corespunzătoare din C. pen.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că în cauză nu s-au conturat elemente de nelegalitate a hotărârii de fond atacate, argumentele expuse de către recurentul-reclamant în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea sentinţei primei instanţe, întrucât a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege şi a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în materie.

Cu privire la solicitarea recurentului-reclamant, de obligare a intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, Înalta Curte reţine că raţiunea acordării acestora, conform prevederilor legale incidente în materie (art. 453 C. proc. civ.), rezidă în aprecierea culpei procesuale a părţilor, la momentul soluţionării definitive a litigiului. În plus, conform art. 452 din C. proc. civ., "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

În speţă, cum recurentul-reclamant a solicitat prin cererea de recurs şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată, fără însă a le indica cuantumul şi a depune dovezi ale efectuării acestora, iar soluţia definitivă a instanţei de control judiciar este aceea de respingere ca nefondat a recursului exercitat de reclamant, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 452 şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate, motiv pentru care respinge solicitarea recurentului-reclamant.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Faţă de toate considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 14 din 18 ianuarie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 4 noiembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.