Scope of water management authorization: obligation to sanitize lake surface and remove floating debris

Şedinţa publică din data de 4 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 19.09.2019, sub nr. x/2019, reclamanta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica S.A. a chemat în judecată, în calitate de pârâtă, Administraţia Naţională "Apele Române", solicitând instanţei să dispună anularea parţială a Autorizaţiei de gospodărire a apelor nr. 41 din data de 18.02.2019, emisă de către pârâtă pentru "Amenajarea hidroenergetică Călimăneşti, în sensul eliminării unor prevederi/obligaţii cuprinse în acest act administrativ.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este o societate cu capital majoritar de stat ce îşi desfăşoară activitatea principală, şi anume producerea de energie electrică în hidrocentrale, prin exploatarea resurselor de apă ale României, fiind un important utilizator de apă în scop hidroenergetic care, prin lacurile de acumulare concesionate, asigură şi servicii complexe de gospodărire a apelor.

A susţinut că utilizarea resurselor de apă din râurile interioare, lacuri naturale şi lacuri de acumulare amenajate concesionate Societăţii Hidroelectrica S.A. pentru producerea de energie electrică prin hidrocentrale, se poate face numai în baza unei autorizaţii emise de Administraţia Naţională "Apele Române", iar la data de 22.04.2019 reclamanta, prin Sucursala Hidrocentrale Bistriţa, a primit din partea Administraţiei Naţionale "Apele Române" Autorizaţia de gospodărire a apelor nr. 41 din 18 februarie 2019, emisă pentru punctul de lucru "Amenajarea hidroenergetică Călimăneşti, Lacul de acumulare Călimăneşti", situat pe râul Siret, bazinul hidrografic Siret, în dreptul localităţii Călimăneşti, judeţul Vrancea (la aproximativ 10 Km aval de localitatea Adjud).

Aşadar, întrucât a constatat că în cuprinsul actului administrativ emis de pârâtă există prevederi care nu respectă situaţia de fapt şi temeiul de drept, stabilind obligaţii care încalcă principiile promovate de legislaţia în vigoare, reclamanta a formulat acţiune în anularea acestuia.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 325 din data de 29 mai 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica S.A., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională Apele Române, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 325 din 29 mai 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei cu consecinţa admiterii acţiunii în sensul anulării parţiale a Autorizaţiei de gospodărire a apelor nr. 41 din data de 18.02.2019, emisă de Administraţia Naţională Apele Române pentru "Amenajarea hidroenergetică Călimăneşti, Lacul de acumulare Călimăneşti", în sensul eliminării din Cap. Titularul autorizaţiei este obligat, alin. (7), a obligaţiei "Să ia măsuri de asigurare a igienizării suprafeţei luciului de apă şi curăţire de plutitori".

În dezvoltarea recursului promovat recurenta-reclamantă a susţinut, în contextul expunerii pe scurt a situaţiei de fapt, a soluţiei adoptate de prima instanţă şi a considerentelor reţinute în sprijinul pronunţării acesteia, că instanţa de fond a interpretat greşit actele normative invocate drept temei juridic în sentinţa pronunţată, respectiv art. 38 din Ordinul nr. 662/2006, art. 41 pct. II alin. (2) din Ordinul nr. 661/2006, argumentându-şi soluţia pe baza apărărilor formulate de partea adversă, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În opinia recurentei, în mod greşit a reţinut instanţa de fond că potrivit O.U.G. nr. 107/2002, pârâta Administraţia Naţională Apele Române este instituţie publică de interes naţional care, prin administraţiile bazinale din subordine, deţine un drept de administrare asupra bunurilor proprietate publică a statului, deoarece este evident că apa, fiind un bun public, se află în proprietatea statului şi este administrată de autoritatea din domeniul apelor, respectiv A.N.A.R., astfel cum s-a prevăzut în art. 1 alin. (12) şi alin. (2) şi art. 3 din Legea nr. 107/1996.

Aşadar, în mod greşit a reţinut instanţa de fond cu referire la societatea reclamantă, că realizarea unor activităţi de igienizare a luciului de apă pe care îl are în administrare, nu exced obiectului său de activitate, atribuind eronat dreptul de administrare asupra luciului de apă, atât pârâtei Administraţia Naţională Apele Române, cât şi reclamantei, fără să indice în acest sens vreun act normativ care să reglementeze această situaţie.

Cu alte cuvinte, dacă în cazul pârâtei cadrul legislativ este foarte clar sub acest aspect, conform art. 3 din Legea nr. 107/1996, în cazul societăţii reclamante nu există act normativ care să acorde acesteia dreptul de administrare a apei/luciului de apă, astfel că instanţa de fond şi-a fundamentat greşit soluţia de respingere a plângerii prin prisma obligaţiilor ce derivă din calitatea de administrator al luciului de apă.

Sub aspectul evidenţiat a mai susţinut că trimiterea la art. 11 lit. i) din contractul de concesiune nr. x/2001, act normativ care stabileşte atât calitatea reclamantei de concesionar, cât şi obligaţiile ce-i revin în această calitate, text care prevede obligaţia de a respecta orice alte obligaţii legale impuse de natura bunurilor concesionate precum (. . . . . . . . . . . .) protecţia mediului (. . . . . . . . . .), ar trebui să fie interpretată de instanţă cu privire la obligaţiile expres prevăzute în cuprinsul legii şi nu presupunând ca fiind legală orice altă sarcină stabilită de către o autoritate.

Astfel, prima instanţă a ignorat faptul că nu este prevăzută în mod expres în lege sau în Regulamentul de exploatare al Amenajării Călimăneşti vreo obligaţie privitoare la igienizarea apei/luciului de apă a lacului de acumulare Călimăneşti, acest aspect fiind probat prin obiectul contractului de concesiune care nu cuprinde şi luciul de apă, ci, exclusiv construcţiile hidrotehnice (diguri, baraj) şi terenul pe care acestea sunt amplasate.

Recurenta-reclamantă a criticat sentinţa de fond şi pentru greşita interpretare a art. 3 alin. (1) din Anexa la Ordinul nr. 76/2006 al Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor, potrivit căruia Regulamentul de exploatare face parte integrantă din Autorizaţia de gospodărire a apelor şi, conform art. 41 pct. II alin. (2) din Ordinul nr. 661/2006, acesta va "cuprinde prevederi referitoare la întreţinere şi reparaţii, intervalul la care se fac lucrări de întreţinere, reparaţii capitale şi în ce constau lucrările respective (pentru fiecare instalaţie, organ de manevră, lucrare hidrotehnică, precum şi pentru luciu de apă, albie sau modul folosit".

În continuare, recurenta-reclamantă a precizat că Ordinul nr. 661/2006 al Ministrului Mediului şi Gospodăririi Apelor, privind procedura şi competenţele de emitere a avizelor şi autorizaţiilor de gospodărire a apelor, este abrogat din anul 2012, prin Ordinul nr. 799/2012 al Ministerului Mediului şi Pădurilor şi, enunţând prevederile considerate relevante cuprinse la art. 41, a susţinut că textul invocat de prima instanţă în cuprinsul sentinţei pronunţate nu cuprinde referiri la luciul de apă, fiind, ca atare, o presupunere a instanţei care reflectă o interpretare eronată a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză.

De asemenea, argumentele referitoare la caracterul preventiv al obligaţiei contestate şi necesitatea unei bune funcţionări a agregatelor hidrotehnice, precum şi prevenirea poluării cauzate de funcţionarea lor necorespunzătoare, nu pot justifica existenţa obligaţiei "erga omnes" introdusă în autorizaţia de gospodărire a apelor pentru acumularea Călimăneşti, deoarece, tocmai modul de formulare a obligaţiei în discuţie presupune un anumit grad de poluare, iar societatea reclamantă este obligată să intervină pentru curăţarea apei poluate de alte persoane, cu intenţie sau fără intenţie. În consecinţă, a apreciat că nu există caracterul preventiv reţinut de prima instanţă în argumentarea soluţiei pronunţate.

În plus, a solicitat a se observa că modul de gestionare a hidroagregatelor este prevăzut în Regulamentul de exploatare, care indică faptul că acestea funcţionează în siguranţă chiar dacă curăţirea apei se face numai în frontul de retenţie, deci, înaintea intrării apei în central.

Astfel, a susţinut că obligaţia pe care pârâta refuză să o elimine, este pusă în practică, fie de subunităţile din ţară ale acesteia, fie prin modul de funcţionare al ansamblului baraj-central, dar sub forma obligării igienizării frontului de retenţie al amenajării, astfel cum prevede art. 42 alin. (2) lit. h) din Anexa la Ordinul nr. 459/2019 pentru aprobarea Regulamentului privind gestionarea situaţiilor de urgenţă generate de fenomene hidrometeorologice periculoase având ca efect producerea de inundaţii, secetă hidrologică, precum şi incidente/accidente la construcţiile hidrotehnice, poluări accidentale pe cursurile de apă şi poluări marine în zona costieră. În fapt, Hidroelectrica asigură participarea cu forţe şi mijloace de intervenţie operativă pentru combaterea poluărilor accidentale în zona lacurilor de acumulare ale centralelor hidroelectrice din administrare, precum şi colectarea plutitorilor din zona frontului de barare al lucrărilor din administrare.

O altă critică a recurentei-reclamante a vizat aspectul neanalizării de către instanţa de fond a limitelor dreptului autorităţii de a stabili obligaţii în sarcina Hidroelectrica, în acest sens susţinându-se că, deşi autoritatea trebuie să impună anumite măsuri cadru pentru funcţionarea unei amenajări hidroelectrice, aceasta şi instanţa de judecată nu pot face abstracţie de prevederile legislaţiei conexe ce reglementează dreptul persoanei juridice de a acţiona, limitat la activităţile cuprinse în actul său constitutiv.

Cu privire la respingerea de către prima instanţă a principiului "poluatorul plăteşte" recurenta a susţinut că în mod greşit a fost adoptată această soluţie, întrucât niciun act normativ invocat în cuprinsul sentinţei pronunţate drept temei pentru respingerea plângerii reclamantei nu prevede în mod expres obligaţia contestată de aceasta. În schimb, prima instanţă a făcut trimitere la textul de lege care prevede posibilitatea ca autoritatea să stabilească şi alte obligaţii, fără respectarea condiţiei de a se conforma legislaţiei în vigoare.

În final, a susţinut că pentru societatea reclamantă obligaţia contestată are caracter vătămător, deoarece ar trebui să facă ceea ce legislaţia impune poluatorului, aspect neanalizat de către prima instanţă, care a concluzionat în mod eronat asupra netemeiniciei cererii reclamantei.

În sprijinul opiniei exprimate recurenta-reclamantă a invocat şi practica neunitară a pârâtei, susţinând că există unităţi din subordinea administrativă a acesteia care interpretează corect legislaţia şi stabilesc obligaţii, în temeiul aceloraşi acte normative, exemplificând în acest sens Autorizaţia de gospodărire a apelor nr. 101 din 19.12.2019 privind Barajul şi lacul de acumulare Malaia, judeţul Vâlcea, prin care Administraţia Bazinală de Apă Olt a impus pentru Hidroelectrica S.A. obligaţia de a acţiona pentru curăţarea frontului de retenţie (frontal deversant şi prize hidroagregate) de plutitorii ce pot crea blocaje (lemn, buşteni, etc.) prin colectarea şi transportul acestora în locuri special amenajate.

Pornind de la obligaţia stabilită prin actul administrativ indicat, recurenta-reclamantă a arătat că obligaţia contestată în cauza pendinte transformă obligaţia generală de a păstra apele curate într-o obligaţie particulară impusă societăţii reclamante care are un obiectiv pe cursul de apă şi serveşte unui interes public. În schimb, obligaţia din autorizaţia amintită este adaptată strict pe obiectul de activitate al Hidroelectrica, în baza căruia este obligată să exploateze în siguranţă hidroagregatele şi, în îndeplinirea acestui scop, trebuie să îndepărteze plutitorii din frontul de retenţie, nu de pe întregul lac de acumulare.

Pentru considerentele prezentate a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată de către intimata-pârâtă s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii instanţei de fond. În esenţă, a susţinut că obligaţia impusă prin actul administrativ de reglementare contestat în cauză, este în deplină concordanţă cu normele legale în vigoare.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de criticile invocate de recurenta-reclamantă, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., şi de apărările formulate prin întâmpinare de către intimata-pârâtă, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Relativ la motivul de casare invocat Înalta Curte reţine că, potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente.

În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod greşit normele de drept aplicabile în speţă, respectiv art. 38 din Ordinul nr. 662/2006 şi art. 41 pct. II alin. (2) din Ordinul nr. 661/2006, abrogat, din perspectiva reţinerii calităţii de administrator al apei/luciului de apă în ceea ce priveşte societatea Hidroelectrica S.A., în justificarea menţinerii obligaţiei stabilite prin actul administrativ contestat în cauză. Totodată, a susţinut interpretarea eronată a art. 3 alin. (1) din anexa la Ordinul nr. 76/2006 al Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor, potrivit căruia Regulamentul de exploatare face parte integrantă din Autorizaţia de gospodărire a apelor şi, conform art. 41 pct. II alin. (2) din Ordinul nr. 661/2006, acesta va cuprinde prevederi referitoare la întreţinere şi reparaţii, intervalul la care se fac lucrări de întreţinere, reparaţii capitale şi în ce constau lucrările respective (pentru fiecare instalaţie, organ de manevră, lucrare hidrotehnică, precum şi pentru luciu de apă, albie sau modul folosit).

Pentru a răspunde criticilor recurentei-reclamante formulate din perspectiva interpretării şi aplicării eronate a normelor legale incidente, Înalta Curte reţine că, pentru a-şi realiza obiectivul de activitate, reclamanta Hidroelectrica S.A. Bucureşti s-a adresat Administraţiei Naţionale Apele Române cu o cerere de eliberare a unei autorizaţii de gospodărire a apelor în scopul Amenajării hidroenergetice Călimăneşti, Lacul de acumulare Călimăneşti din judeţul Vrancea, obţinând în acest sens Autorizaţia de gospodărire a apelor nr. 41/18.02.2019, în care s-a prevăzut la Capitolul intitulat "Titularul autorizaţiei este obligat", obligaţia societăţii de a lua măsuri de asigurare a igienizării suprafeţei luciului de apă şi de curăţire de plutitori.

Împotriva autorizaţiei menţionate, înregistrată la Hidroelectrica S.A. sub nr. x/22.04.2019, societatea a formulat plângere prealabilă, respinsă conform răspunsului transmis solicitantei cu adresa înregistrată sub nr. x/27.05.2019.

Societatea de producere a energiei electrice în hidrocentrale - Hidroelectrica S.A. a formulat acţiune în anularea actelor emise de pârâta Administraţia Naţională Apele Române, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 19.09.2019.

Prin sentinţa civilă nr. 325/29.05.2020, recurată în cauză, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta Societatea de producere a energiei electrice în hidrocentrale - Hidroelectrica S.A., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională Apele Române, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că, chiar dacă obiectul de activitate al reclamantei constă, în principal, în producerea de energie electrică în hidrocentrale, aceasta nu înseamnă că realizarea unor activităţi de igienizare a luciului de apă pe care îl are în administrare excede obiectului său de activitate.

Reclamanta a criticat sentinţa primei instanţe pentru greşita interpretare şi aplicare a normelor legale reţinute în argumentarea soluţiei pronunţate.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie, raportat la situaţia de fapt stabilită, soluţie pe care, la rândul său, o adoptă ca atare.

Relativ la critica recurentei privind nelegalitatea soluţiei instanţei de fond faţă de reţinerea greşită a calităţii sale de administrator al apei/luciului de apă, în considerarea căreia ar avea obligaţia realizării activităţilor de igienizare a acesteia, pretins a fi pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a art. 38 şi art. 41 pct. II alin. (2) din Ordinul nr. 661/2006, abrogat, Înalta Curte reţine că aceasta nu este fondată.

Contrar susţinerilor părţii, Înalta Curte constată că, raportat la situaţia de fapt stabilită în cauză prin probatoriul administrat, instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod corect dispoziţiile legale incidente.

Potrivit art. 4 alin. (1) şi alin. (2) din Legea apelor nr. 107/1996, astfel cum a fost modificată şi completată, (1) resursele de apă, de suprafaţă şi subterane sunt monopol natural de interes strategic. Stabilirea regimului de folosire a resurselor de apă, indiferent de forma de proprietate, este un drept exclusiv al Guvernului, exercitat prin autoritatea publică centrală din domeniul apelor. (2) Apele din domeniul public se dau în administrare Administraţiei Naţionale "Apele Române" de către autoritatea publică centrală din domeniul apelor, în condiţiile legii."

De asemenea, potrivit art. 7 alin. (2) din acelaşi act normativ: "Gestionarea cantitativă şi calitativă a resurselor de apă, administrarea lucrărilor de gospodărire a apelor, precum şi aplicarea strategiei şi a politicii naţionale, cu respectarea reglementărilor naţionale în domeniu, se realizează de Administraţia Naţională «Apele Române», prin administraţiile bazinale de apă din subordinea acesteia."

În temeiul dispoziţiilor art. 34 din Anexa la Ordinul nr. 662/2006, privind aprobarea Procedurii şi a competenţelor de emitere a avizelor şi autorizaţiilor de gospodărire a apelor, emis de Ministrul Mediului şi Gospodăririi Apelor, autorizaţia de gospodărire a apelor reprezintă actul care condiţionează din punct de vedere tehnic şi juridic funcţionarea sau exploatarea obiectivelor noi, construite pe ape (…), precum şi funcţionarea şi exploatarea în continuare a celor existente. Aşadar, autoritatea pârâtă are competenţa de a emite autorizaţii de gospodărire a apelor prin care să instituie măsuri pentru a asigura buna utilizare a resurselor de apă, inclusiv sub aspect calitativ, măsuri din care face parte şi cea contestată în cauza pendinte.

În acest sens, art. 38 alin. (1) şi alin. (2) din Ordinul nr. 662/2006 prevede că emitentul autorizaţiei de gospodărire a apelor poate obliga beneficiarul sau titularul investiţiei să execute şi alte lucrări necesare, necuprinse în documentaţia tehnică prezentată la autorizare, dar care se impun a fi realizate, în scopul evitării producerii de pagube utilizatorilor de apă existenţi sau riveranilor.

Ca urmare, este neîndoielnic că autoritatea pârâtă are dreptul să stabilească în sarcina recurentei, în calitate de administrator al barajului amplasat pe Lacul de acumulare Călimăneşti, situat pe râul Siret, bazinul hidrografic Siret, în dreptul localităţii Călimăneşti, judeţul Vrancea, anumite obligaţii pe care le consideră necesare pentru buna sa utilizare.

Prin obligaţia contestată emitentul actului administrativ a avut în vedere calitatea recurentei de administrator al lucrărilor hidrotehnice, prin această măsură urmărindu-se prevenirea unor efecte negative asupra apelor şi mediului înconjurător, prin asigurarea funcţionării în siguranţă a uvrajelor şi prizelor acumulării şi a menţinerii calităţii apei din acumulare.

Aşadar, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine că obligaţia contestată nu are drept scop remedierea lipsei de activitate a autorităţilor cu responsabilităţi în materie, respectiv a pârâtei Administraţia Naţională Apele Române, ci a fost stabilită, aşa cum s-a arătat în precedent, în sarcina reclamantei, în calitatea acesteia de beneficiar şi administrator al lucrărilor hidrotehnice, în scopul prevenirii unor efecte negative asupra apelor şi mediului înconjurător, prin asigurarea funcţionării în siguranţă a uvrajelor şi prizelor acumulării şi a menţinerii calităţii apei din acumulare.

Sub aspectul reliefat sunt relevante prevederile art. 34 alin. (1) din Legea apelor nr. 107/1996, conform cărora: "În zonele în care albiile sunt amenajate prin lucrări de apărare, consolidare, terasamente sau alte asemenea lucrări, obligaţia de întreţinere, reparare sau refacere a unor astfel de lucrări, ca şi de întreţinere a albiilor în zona amenajată, a cuvetelor şi a malurilor revine celor care au în administrare sau în exploatare lucrările respective".

Aplicând textul legal enunţat situaţiei deduse judecăţii în cauza pendinte, se desprinde concluzia că societatea Hidroelectrica S.A. trebuie să asigure, atât întreţinerea, repararea sau refacerea lucrărilor, cât şi întreţinerea albiilor, cuvetelor şi a malurilor.

Din această perspectivă este de observat că prima instanţă a făcut o justă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale menţionate, reţinând că reclamanta se înscrie în ipoteza normei legale enunţate ca urmare a contractului de concesiune încheiat între Ministerul Economiei şi Comerţului, în calitate de concedent, şi reclamantă, în calitate de concesionar, aprobat prin H.G. nr. 2077/2004. Acest contract are ca obiect concesiunea bunurilor proprietate publică a statului din domeniul producerii energiei electrice în centrale hidroelectrice şi a terenurilor pe care acestea sunt amplasate, în scopul exploatării, reabilitării, modernizării, retehnologizării, precum şi a construirii de noi amenajări hidroenergetice conform programelor de investiţii.

Art. 11 lit. i) din acest contract de concesiune prevede că una dintre obligaţiile concesionarului este aceea de a respecta orice alte obligaţii legale impuse de natura bunurilor concesionate, precum protecţia mediului.

Or, este de observat că îndeplinirea obligaţiei contestate din cuprinsul autorizaţiei în discuţie are drept scop chiar asigurarea protecţiei mediului, prin evitarea producerii unor accidente în activitatea de producţie a energiei electrice, cauzate de sursele de poluare vizate de demersul reclamantei, indiferent care ar fi acestea.

În altă ordine de idei, se reţine că parte integrantă a autorizaţiei de gospodărire a apelor, care reprezintă actul ce condiţionează din punct de vedere tehnic şi juridic funcţionarea sau exploatarea obiectivelor construite pe ape sau care au legătură cu apele de suprafaţă, subterane, precum şi funcţionarea şi exploatarea în continuare a acestora, este Regulamentul de exploatare aferent fiecărei lucrări hidrotehnice.

Sunt relevante în speţă prevederile Ordinului nr. 76/2006 privind aprobarea Metodologiei de elaborare şi competenţele de avizare şi aprobare a regulamentelor de exploatare şi a programelor de exploatare a lacurilor de acumulare, Normelor metodologice pentru elaborarea regulamentelor de exploatare bazinală şi a Regulamentului-cadru pentru exploatarea barajelor, lacurilor de acumulare şi prizelor de alimentare cu apă, Anexa nr. 3, coroborat cu art. 38 lit. d) al Normativului de conţinut al documentaţiilor tehnice de fundamentare necesare obţinerii autorizaţiei de gospodărire a apelor aprobat prin Ordinul nr. 799/2012, evidenţiindu-se în acest sens dispoziţiile de la art. 45 alin. (3) pct. III. 2 ce conţin "Prevederi referitoare la întreţinere şi reparaţii, după cum urmează: 2. intervalul la care se fac lucrări de întreţinere, reparaţii capitale şi în ce constau lucrările respective (pentru fiecare instalaţie, organ de manevră, lucrare hidrotehnică, precum si pentru luciul de apă, albie sau malul folosit)".

După cum se poate observa, dispoziţiile legale enunţate sunt identice cu cele prevăzute la art. 41 pct. III alin. (2) din Ordinul nr. 661/2006, şi se referă inclusiv la lucrări ce vizează luciul de apă, astfel încât nu se poate susţine cu suficient temei că obligaţia cuprinsă în autorizaţia de gospodărire a apelor, contestată în cauză, nu ar avea la bază o fundamentare legală. Dimpotrivă, se constată că în sarcina beneficiarului nu a fost stabilită o obligaţie care ar depăşi competenţele Administraţiei Naţionale Apele Române, în vederea emiterii acestor acte de reglementare, sau obligaţii ce ar depăşi limitele stabilite de actele normative incidente. Rezultă, aşadar, fără putinţă de tăgadă, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, în condiţiile în care Regulamentul de exploatare şi întreţinere a acumulărilor este un act subsecvent autorizaţiei de gospodărire a apelor, fiind parte integrantă a acesteia, că obligaţia de a lua măsuri de asigurare a igienizării luciului de apă şi de curăţare de plutitori a fost introdusă în autorizaţia de gospodărire a apelor pentru baraje şi lacuri de acumulare, ca o condiţie necesară funcţionării în siguranţă a uvrajelor şi prizelor acumulării şi a calităţii apei din acumulare, conform prevederilor Legii nr. 107/1996.

În consecinţă, nu pot fi primite criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă, prima instanţă procedând în mod corect la verificarea legalităţii obligaţiei stabilite în sarcina părţii prin raportare la întregul ansamblu normativ incident în materie, nefiind identificate elemente de natură a contura nelegalitatea actului contestat.

În ceea ce priveşte trimiterea reclamantei la prevederile art. 42 alin. (2) lit. h) din anexa la Ordinul nr. 459/78/2019 pentru aprobarea Regulamentului privind gestionarea situaţiilor de urgenţă generate de fenomene hidrometeorologice periculoase având ca efect producerea de inundaţii, secetă hidrologică, precum şi incidente/accidente la construcţiile hidrotehnice, poluări accidentale pe cursurile de apă şi poluări marine în zona costieră, instanţa de control judiciar reţine că acest text legal nu este incident în prezenta cauză, deoarece această atribuţie aparţine Ministerului Energiei, care o exercită prin intermediul reclamantei.

În referire la principiul "poluatorul plăteşte", invocat de reclamantă, Înalta Curte observă că partea conferă principiului o accepţiune proprie, diferită de cea consacrată la nivel naţional şi european.

Astfel, principiul invocat are în vedere situaţia în care o companie, în realizarea obiectului său de activitate, cauzează daune mediului înconjurător, situaţie în care este răspunzătoare pentru acestea şi trebuie să ia măsurile de reparare sau de prevenire necesare şi să suporte toate costurile aferente, vizând astfel activităţile profesionale care prezintă un risc pentru sănătatea umană sau pentru mediu.

Sub acest aspect este important a se aminti că Directiva 2004/35/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, din 21 aprilie 2004, privind răspunderea pentru mediul înconjurător în legătură cu prevenirea şi repararea daunelor aduse mediului, care instituie acest principiu, are în vedere, pe de o parte daunele aduse mediului prin exercitarea uneia dintre activităţile enumerate în anexa a III-a la directivă, cum ar fi industria energetică, producţia şi prelucrarea metalelor, industria extractivă, industria chimică, gestionarea deşeurilor, producţia de celuloză, hârtie şi carton la scară largă, vopsirea textilelor şi tăbăcăria, producţia de carne, produse lactate şi produse alimentare la scară largă, iar, pe de altă parte, daunele ecologice aduse speciilor protejate şi habitatelor naturale(sau o ameninţare iminentă de producere a unor asemenea daune) prin exercitarea altor activităţi profesionale decât cele enumerate în anexa a III-a şi în cazul în care compania a comis vreo eroare sau vreo neglijenţă.

Ca atare, aplicarea acestui principiu nu poate constitui temei de anulare a obligaţiei instituite în sarcina sa prin autorizaţie, deoarece acest act nu a fost emis pentru că poluarea suprafeţei luciului de apă cu plutitori, lemne şi PET-uri s-ar datora activităţii societăţii reclamante, pentru a fi incident acest principiu, ci, în scopul asigurării protecţiei mediului, prin evitarea producerii unor accidente în activitatea de producţie a energiei electrice, cauzate de sursele de poluare vizate de demersul reclamantei, indiferent care ar fi acestea.

Şi din această perspectivă hotărârea primei instanţe este la adăpost de orice critică, judecătorul fondului interpretând şi aplicând în mod corect normele de drept material incidente şi adoptând astfel o soluţie justă prin raportare la contextul factual reţinut.

Instanţa de control judiciar constată că nu pot fi primite nici criticile recurentei-reclamante formulate sub aspectul caracterului vătămător al obligaţiei contestate pentru societate, dat fiind faptul că prin măsura dispusă în sarcina sa ar trebui să facă ceea ce legislaţia impune poluatorului.

În acest sens este de observat, pe de o parte că recurenta-reclamantă nu a arătat în concret în ce constă pretinsa vătămare cauzată de obligaţia stabilită în sarcina prin actul contestat, iar, pe de altă parte, că nu a administrat dovezi sub acest aspect, simpla afirmaţie că pentru societatea reclamantă obligaţia contestată ar avea caracter vătămător, nesusţinută de un suport probator corespunzător, nefiind aptă să conducă la constatarea nelegalităţii acestei măsuri.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că măsura impusă prin autorizaţia de gospodărire a apelor, contestată în cauză, previne eventualele daune aduse apelor şi mediului înconjurător, astfel încât nici susţinerile părţii privind pretinsul caracter vătămător al obligaţiei stabilite în sarcina sa nu constituie motive de nelegalitate care să conducă la anularea actului administrativ atacat.

Cât priveşte susţinerile recurentei-reclamante referitoare la existenţa unei practici neunitare prin raportare la măsura dispusă prin Autorizaţia de gospodărire a apelor nr. 101 din data de 19.12.2019, Înalta Curte reţine că acestea nu pot constitui un motiv de nelegalitate a actului contestat în cauza pendinte.

Sub acest aspect este de observat că autoritatea pârâtă este abilitată să emită autorizaţia de gospodărire a apelor, dispoziţiile legale conferindu-i acesteia dreptul de a institui o serie de obligaţii/interdicţii în vederea asigurării funcţionării normale şi în condiţii de deplină siguranţă a obiectivului, în raport de particularităţile fiecărei situaţii în parte, iar Regulamentul de exploatare ce face parte integrantă din respectiva autorizaţie este aferent fiecărei lucrări hidrotehnice, astfel încât nu se poate concluziona în sensul existenţei unei interpretări diferite a cadrului normativ incident în materie, în situaţii identice, în lipsa oricăror elemente şi dovezi care să susţină această ipoteză.

Or, simpla afirmaţie a recurentei privind interpretarea corectă, de către autoritatea pârâtă, a legislaţiei incidente în materie, care a stat la baza emiterii autorizaţiei de gospodărire a apelor nr. 101 din data de 19.12.2019, evocată prin cererea de recurs şi prin care a susţinut că s-a dispus o măsură adaptată strict pe obiectul său de activitate, nu poate demonstra nelegalitatea actului contestat în cauză, în lipsa dovezilor pe care, de altfel, avea obligaţia să le administreze partea care a făcut această afirmaţie, în acord cu principiul reglementat de art. 249 din C. proc. civ.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a actului administrativ contestat, şi anume Autorizaţia de gospodărire a apelor nr. 41/18.02.2019, prima instanţă reţinând în mod corect că aceasta a fost emisă cu respectarea legii, argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente.

În ceea ce priveşte apărările formulate de intimata-pârâtă se constată că, prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, aceasta a făcut trimitere la jurisprudenţa unitară în materie şi a prezentat, în esenţă, apărările de fond formulate în faţa primei instanţe, cărora Înalta Curte le-a răspuns, implicit, în procesul de examinare a recursului declarat de reclamantă. De asemenea, intimata a înţeles să invoce excepţia puterii de lucru judecat, având în vedere soluţiile pronunţate de instanţele naţionale în legătură cu obligaţia de igienizare a luciului de apă.

Or, este de observat că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu se invocă pe cale de excepţie, ci reprezintă o apărare analizată, implicit, în cadrul recursului supus examinării instanţei de control judiciar, astfel încât nu presupune pronunţarea distinctă asupra ei, în sensul admiterii sau respingerii.

Referitor la solicitarea recurentei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că acestea reprezintă suma de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câştigat procesul le-a efectuat în cadrul litigiului soluţionat prin hotărârea judecătorească.

Potrivit art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., "Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului".

Astfel, se observă că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenţei procesuale a fiecărei părţi în procesul civil şi, totodată, au caracter de sancţiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală şi culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii.

În speţă, recurenta-reclamantă a promovat calea extraordinară de atac a recursului, solicitând şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru în cuantum de 100 RON achitată în recurs. Însă, raportat la modalitatea de soluţionare a recursului reclamantei, care va fi respins ca nefondat, se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată avansate în recurs de către reclamantă, având în vedere că este partea care a căzut în pretenţii.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Faţă de toate considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica S.A. împotriva sentinţei nr. 325 din 29 mai 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 4 noiembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.