Assessment of moral damages in auto insurance liability: compatibility of standardized internal valuation procedures with equitable judicial discretion

Şedinţa publică din data de 4 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 20.03.2019, sub nr. x/2019, reclamantele A. şi B. au chemat în judecată în calitate de pârât, Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea parţială a Deciziei nr. 19309/04.03.2019, în sensul majorării daunelor acordate, obligarea pârâtului la emiterea unei decizii prin care să stabilească despăgubirile la nivelul solicitat prin cererea de plată depusă în termen legal la Fondul de Garantare a Asiguraţilor, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 973 din data de 16 decembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor. A anulat în parte art. 2 al Deciziei FGA nr. 19309/04.03.2019.

A obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la emiterea unei noi decizii prin care să recunoască dreptul reclamantelor la despăgubiri suplimentare, cu titlu de daune morale, după cum urmează: reclamantei B.-despăgubiri suplimentare de 3.500 euro (echivalent in RON, curs BNR din ziua plăţii) mai puţin suma de 6.300 RON deja recunoscută; reclamantei A.-despăgubiri suplimentare de 3.000 euro (echivalent in RON, curs BNR din ziua plăţii) mai puţin suma de 4.500 RON deja recunoscută.

A obligat pârâtul la plata către fiecare reclamantă a sumei de 550 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat (500 RON) şi taxă judiciară de timbru (50 RON).

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva hotărârii de fond a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei în sensul respingerii în tot a acţiunii reclamantelor şi menţinerii Deciziei FGA nr. 19309 din 04.03.2019 ca temeinică şi legală, precum şi obligarea intimatelor-reclamante la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în legătură cu soluţionarea cauzei.

În dezvoltarea recursului promovat recurentul-pârât a susţinut, în contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, că hotărârea de fond cuprinde motive contradictorii şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, critici circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În referire la primul motiv de nelegalitate, recurentul-pârât a făcut trimitere la argumente pretins greşite ale primei instanţe cu privire la modalitatea de evaluare şi stabilire a despăgubirilor constând în daune morale, apreciind acesta că instanţa de fond a reţinut în acordarea daunelor morale un criteriu reprezentat de consecinţele negative suferite de cei vătămaţi în plan fizic şi/sau psihic, Fondul neputând stabili o echivalentă exactă între despăgubire şi urmările faptei cauzatoare de prejudicii în plan moral, pentru ca, ulterior, să considere că aceleaşi criterii avute în vedere şi reţinute de FGA în cuprinsul deciziei contestate, nu sunt suficiente în acordarea unei compensaţii echivalente.

A menţionat că art. 49 din Norma A.S.F. nr. 14/2011 prevede că la stabilirea despăgubirilor în cazul deceselor se au în vedere şi daunele morale, în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România, iar în lipsa unor criterii şi limite legale, stabilirea cuantumului daunelor morale include o doză de aproximare, prin raportare la consecinţele negative suferite în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care păgubitului i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, fără ca sumele acordate cu titlu de despăgubiri morale să depăşească sfera unor compensaţii destinate a alina suferinţa fizică şi psihică, în caz contrar ajungându-se la o îmbogăţire fără just temei a persoanei prejudiciate.

A invocat recurentul jurisprudenţa naţională şi pe aceea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, arătând că în această materie instanţele au procedat în echitate, iar în scopul asigurării unei analize şi soluţionări în echitate a acestei categorii de cereri, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a adoptat o procedură internă de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare, morale şi materiale, izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, procedură avută în vedere şi de lichidatorul judiciar în analiza cererilor similare formulate în procedura falimentului.

În continuare, a susţinut că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu preia funcţiile unui asigurător, ci are menirea de a acoperi despăgubirile pentru creditorii societăţilor de asigurare aflate în faliment. Totodată, Fondul nu a stabilit în mod arbitrar cuantumul daunelor morale, ci prin raportare la Procedura menţionată supra, care reprezintă o procedură internă validată de asigurătorul C. S.A. şi folosită şi de lichidatorul judiciar în analiza cererilor de creanţă formulate de creditori pentru înscrierea la masa credală, astfel cum rezultă din Decizia FGA nr. 258/16.11.2016 pentru amendarea Deciziei FGA nr. 142/26.05.2016.

Ca urmare, nu se poate reţine refuzul nejustificat al FGA de acordare integrală a daunelor morale solicitate de reclamante, având în vedere, pe de o parte dreptul de apreciere de care dispune Fondul, care nu a fost exercitat discreţionar sau prin abuz/exces de putere, ci în baza unei proceduri cu aplicabilitate generală, ce asigură respectarea unui tratament egal şi nediscriminatoriu faţă de oricare victimă a accidentelor rutiere, iar pe de altă parte, rolul Fondului de stabilire a cuantumului daunelor morale, în lipsa criteriilor şi limitelor legale.

În opinia recurentului-pârât, recurgerea la o procedură internă standardizată nu contravine vreunei prevederi legale ci, dimpotrivă, are rolul de a asigura transparenţa în procesul adoptării soluţiei administrative, precum şi a unui tratament echitabil pentru fiecare dintre persoanele îndreptăţite la primirea unor astfel de despăgubiri, fiind relevante în acest sens dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, pe care le redă ca atare.

Aşadar, având în vedere tendinţa persoanelor îndreptăţite să primească daune morale de a solicita sume aflate la limita maximă a plafonului de garantare, ori peste acest plafon, cum este situaţia de faţă, a considerat recurentul că procedura adoptată are rolul de a diferenţia situaţiile în funcţie de particularităţile fiecăruia. În altă ordine de idei, având în vedere caracterul nepatrimonial al prejudiciului moral, a considerat că nicio sumă nu are capacitatea de a-l repara, nefiind astfel reglementată în mod exact de către legiuitor.

În acest context, a susţinut că a fost elaborată Procedura de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare (morale şi materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, aprobată prin Decizia nr. 74/02.08.2018, fiind stabilite praguri valorice în funcţie de gradul de rudenie dintre reclamanţi şi persona decedată ca urmare a evenimentului rutier, în baza procedurii evidenţiate fiind stabilite sumele cu titlu de daune morale prin decizia contestată, avându-se în vedere numărul de zile de îngrijiri medicale necesare vindecării.

Prin urmare, instanţa de fond a avut în vedere aceleaşi criterii avute în vedere şi de FGA, raportându-se la Procedura de soluţionare amiabilă a pretenţiilor pecuniare (morale şi materiale) izvorând din cazuri de vătămări corporale sau decese, procedură folosită şi de către lichidatorul judiciar în analiza cererilor de creanţă formulate şi depuse de către creditori pentru înscrierea la masa credală a societăţii debitoare C. S.A., criteriu neluat însă în considerare de către instanţa de fond.

Astfel, în lipa unor criterii şi limite legale, în stabilirea cuantumului daunelor morale Fondul a apreciat întinderea prejudiciului prin raportare la procedura internă şi la conţinutul Normei A.S.F. nr. 14/2011, respectiv prin raportare la dispoziţiile art. 26 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 49 din această normă, dispoziţii menţinute în cuprinsul Normei A.S.F. nr. 23/2014.

În fine, a considerat că prima instanţă în mod greşit a admis în parte contestaţia formulată, deşi Fondul a aplicat Procedura internă standardizată de acordare a daunelor materiale şi morale în caz de vătămare corporală şi/sau decese, procedură care nu contravine vreunei prevederi legale, solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea hotărârii recurate şi rejudecarea cauzei în sensul respingerii în tot a contestaţiei formulate de reclamante şi menţinerii în tot a Deciziei FGA nr. 19309 din 04.03.2019.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată la data de 21 iulie 2020, intimatele-reclamante A. şi B. au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei recurate.

În esenţă, intimatele-reclamante au susţinut că în situaţia lor este vorba despre un prejudiciu de agrement dovedit, iar daunele morale s-au produs ca urmare a daunelor reprezentate de leziunile temporare survenite asupra integrităţii psiho-fizice a întregului organism, solicitând să se constate că prejudiciul estetic şi de agrement a fost pe deplin produs şi demonstrat în acest caz.

Au mai arătat intimatele-reclamante că prima instanţă a ţinut cont de faptul că suferinţele pe care le-au încercat nu pot fi evaluate, însă practica judiciară în materie este constantă, în sensul că daunele morale nu reprezintă o reparare a prejudiciului, rolul lor fiind de a compensa respectivul prejudiciu.

Concluzionând, au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei de fond, cu obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, considerând că nu există niciun motiv de nelegalitate al hotărârii recurate, conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de criticile invocate, subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Cât priveşte contextul factual, se reţine că prezentul demers judiciar vizează solicitarea reclamantelor A. şi B. de anulare a Deciziei FGA nr. 19309/04.03.2019, prin care Fondul a admis cererea de plată a acestora pentru suma de 6.384,38 RON (84,38 RON daune materiale şi 6.300 RON daune morale) pentru B. şi suma de 4.698 RON (198 RON daune materiale şi 4.500 RON daune morale) pentru A., respingând cererea de plată pentru diferenţa dintre suma solicitată şi suma acordată.

În fapt, reclamantele au formulat cererile de plată nr. x/30.03.2017 (B. - I, 121) şi nr. 18462/30.03.2017(A. - I,126), iar ulterior cererea de plată comună nr. 26286/08.04.2016 (I,133), prin care au solicitat să fie despăgubite din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu suma de 202,45 RON reprezentând daune materiale şi suma de 250.000 RON reprezentând daune morale (în cazul reclamantei A.) şi cu suma de 1.180,38 RON reprezentând daune materiale şi suma de 250.000 RON reprezentând daune morale (în cazul reclamantei B.), cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciile suferite ca urmare a accidentului de circulaţie din data de 14.03.2014, provocat din culpa unui conducător auto al cărui autovehicul era asigurat RCA la data evenimentului la S.C. D. S.A.

În cadrul instrumentării dosarului de daună, din analizarea documentaţiei aferente administrate, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a concluzionat că despăgubirile cuvenite petentelor din disponibilităţile Fondului sunt cele menţionate la art. 1 din Decizia FGA nr. 19309/04.03.2019, emisă în acest scop, la art. 2 respingând cererea cu privire la diferenţa dintre suma solicitată şi cea acordată.

Împotriva Deciziei nr. 19309/04.03.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor petentele au formulat contestaţie în faţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal.

Soluţionând contestaţia formulată de reclamante, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis-o în parte şi a anulat în parte art. 2 al Deciziei nr. 19309/04.03.2019, obligând pârâtul FGA să emită o nouă decizie prin care să recunoască dreptul reclamantelor la despăgubirile suplimentare stabilite, apreciind în echitate cu privire la despăgubirile suplimentare acordate, în urma propriei evaluări, prin raportare la particularităţile situaţiei fiecăreia dintre reclamante rezultată din probatoriul administrat în cauză şi ţinând seama de legislaţia şi jurisprudenţa în materie din România.

Recurentul-pârât a criticat sentinţa de fond, sub un prim aspect subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit textului de lege invocat: " Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În literatura de specialitate s-a precizat că, deşi la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare şi anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Un atare motiv de casare se justifică prin prisma faptului că în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi, implicit, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României şi hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

În speţă, în susţinerea motivului de casare circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurentul-pârât a susţinut că hotărârea de fond cuprinde motive contradictorii, arătând în acest sens că prima instanţă a reţinut în acordarea daunelor morale un criteriu reprezentat de consecinţele negative suferite de cei vătămaţi în plan fizic şi/sau psihic, deoarece Fondul nu poate stabili o echivalentă exactă între despăgubire şi urmările faptei cauzatoare de prejudicii în plan moral, pentru ca, ulterior, să considere că aceleaşi criterii avute în vedere şi reţinute de FGA în cuprinsul deciziei contestate, nu sunt suficiente în acordarea unei compensaţii echivalente.

Circumstanţiind aspectele de ordin teoretic la speţa dedusă judecăţii, instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului a făcut o amplă analiză a susţinerilor părţilor şi a probatoriului administrat, prin prisma normelor legale incidente în materie, expunând în mod logic si gradual considerentele care au fundamentat soluţia adoptată. Astfel, motivarea hotărârii atacate este clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, sub acest aspect Înalta Curte constatând că, în realitate, susţinerile recurentului-pârât referitoare la existenţa unor motive contradictorii în ceea ce priveşte criteriile avute în vedere de prima instanţă în acordarea daunelor morale, reflectă dezacordul părţii în privinţa argumentelor care au stat la baza soluţiei pronunţate de către instanţa de fond, fără a susţine motivul de casare invocat.

În aceste condiţii, împrejurarea că recurentul-pârât nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe, nu poate conduce la incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile recurentului din această perspectivă fiind nefondate.

Pe de altă parte, argumentele aduse de recurent în cadrul acestui motiv de nelegalitate ar putea releva eventual o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente, aspecte ce vor fi analizate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă ipoteza că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii nu poate fi reţinută.

Relativ la cel de-al doilea motiv de casare invocat, Înalta Curte reţine că, de principiu, cuantumul despăgubirilor morale stabilit de prima instanţă, conform circumstanţelor particulare ale cauzei, reprezintă o chestiune ce ţine de temeinicia hotărârii şi nu de nelegalitate, fiind necenzurabilă pe calea de atac a recursului.

Cu toate acestea, analizând sentinţa de fond prin prisma criticilor subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., constată că nici acest motiv de casare nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind, de asemenea, nefondate.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în cele ce succed.

În cadrul acestui motiv de nelegalitate recurentul-pârât a susţinut interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor legale incidente în materia acordării despăgubirilor cu titlu de daune morale persoanelor care au suferit prejudicii în urma accidentelor de circulaţie. Astfel, în referire la argumentul instanţei de fond potrivit căruia procedura internă de evaluare, deşi poate constitui un demers util, o astfel de modalitate de lucru nu este reglementată prin lege, iar specificitatea daunelor morale este incompatibilă cu stabilirea unor criterii absolute, recurentul-pârât a arătat că recurgerea la o procedură internă standardizată nu contravine vreunei prevederi legale, ci, dimpotrivă, are rolul de a asigura transparenţa în procesul adoptării soluţiei administrative, precum şi a unui tratament echitabil pentru fiecare dintre persoanele îndreptăţite la primirea unor astfel de despăgubiri.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată că, raportat la situaţia de fapt stabilită în cauză prin probatoriul administrat, instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod corect dispoziţiile legale incidente în speţă, nereţinând faptul că "Procedura internă" utilizată de pârât pentru evaluarea despăgubirilor ar contraveni vreunei dispoziţii legale, cum în mod greşit a susţinut partea în cererea de recurs.

Dimpotrivă, în procesul de evaluare a despăgubirilor la care sunt îndreptăţite intimatele-reclamante, prima instanţă a pornit de la criteriile prevăzute în procedura internă utilizată de pârât şi şi-a fundamentat soluţia pe dispoziţiile art. 49 pct. 1 lit. f) din Norma C.S.A. nr. 14/2011, conform cărora evaluarea daunelor morale se face în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Faptul că prima instanţă a apreciat că modalitatea de lucru prevăzută în procedura internă nu este suficientă în procesul de stabilire a despăgubirilor solicitate, dat fiind faptul că specificitatea daunelor morale este incompatibilă cu stabilirea unor criterii absolute, nu înseamnă că această procedură a fost considerată nelegală şi înlăturată ca atare.

După cum a susţinut şi recurentul-pârât, practica judiciară şi literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea daunelor morale, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Astfel, în absenţa unor criterii pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, se va apela la consecinţele negative suferite, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia personală, familială, profesională şi socială.

Sub acest aspect este de observat că prima instanţă a făcut o justă evaluare a daunelor morale, ţinând seama de specificitatea situaţiei fiecăreia dintre intimatele-reclamante în urma unei ample analize a probatoriului medical administrat, utilizând în acest sens criteriile prevăzute în Procedura de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare izvorând din cazuri de vătămări corporale sau decese.

Ca urmare, nu pot fi primite criticile formulate de recurentul-pârât din această perspectivă, prima instanţă procedând în mod corect la evaluarea daunelor morale în conformitate cu legislaţia şi cu jurisprudenţa incidente în materie, prin raportare la particularităţile fiecărui caz în parte, apreciind astfel în echitate, în urma expunerii raţionamentului avut în vedere la soluţia pronunţată.

În considerarea aceloraşi argumente nu poate fi primită nici susţinerea recurentului-pârât în sensul că prima instanţă ar fi reţinut refuzul său nejustificat de acordare integrală a daunelor morale solicitate de reclamante, judecătorul fondului considerând că despăgubirile stabilite de pârât cu titlu de daune morale nu reflectă situaţia concretă, particularizată, rezultată în urma administrării şi interpretării probatoriului pentru fiecare dintre cele două reclamante, realizând astfel propria evaluare şi expunând raţionamentul logico-juridic pe care şi-a întemeiat soluţia adoptată.

Subliniază Înalta Curte că, în lipsa unor criterii exacte, în astfel de litigii, în care fiecare dintre părţi invocă contextul jurisprudenţial care le este favorabil, este esenţial a se stabili dacă instanţa a examinat în concret cauza, prejudiciul stabilindu-se în funcţie de particularităţile acesteia.

În acest punct este important a se aminti faptul că şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Cauza Tolstoy Miloslovsky contra Regatului Unit, a stabilit că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă, având în vedere şi gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora.

Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine că prima instanţă ar fi încălcat sau interpretat greşit dispoziţiile de drept material incidente, cuantumul daunelor morale acordate (majorate în privinţa intimatelor-reclamante A. şi B.) reprezentând o reparaţie echitabilă şi efectivă, fără a conduce la o îmbogăţire fără justă cauză şi la o comercializare a sentimentelor de afecţiune.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că în cauză nu s-au conturat elemente de nelegalitate a hotărârii de fond atacate, argumentele expuse de către recurentul-pârât în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea hotărârii primei instanţe, întrucât aceasta a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege şi a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Referitor la solicitările părţilor de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că acestea reprezintă suma de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câştigat procesul le-a efectuat în cadrul litigiului soluţionat prin hotărârea judecătorească.

Potrivit art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., "Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului".

Astfel, se observă că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenţei procesuale a fiecărei părţi în procesul civil şi, totodată, au caracter de sancţiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală şi culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii.

În speţă, recurentul-pârât a promovat calea extraordinară de atac a recursului, solicitând şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru în cuantum de 200 RON achitată în recurs. Însă, raportat la modalitatea de soluţionare a recursului pârâtului, care va fi respins ca nefondat, se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată avansate în recurs de pârât, având în vedere că este partea care a căzut în pretenţii.

În ceea ce le priveşte pe intimatele-reclamante A. şi B., Înalta Curte reţine că acestea au solicitat, prin întâmpinarea formulată în cauză, obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, fără să menţioneze în ce constau aceste cheltuieli de judecată, să indice cuantumul acestora sau să depună înscrisuri în dovedire.

Ulterior, prin cererea înaintată la dosar la data de 13.09.2021, intimatele-reclamante au solicitat judecarea cauzei în lipsă, precizând că înţeleg să solicite cheltuieli de judecată pe calea unei acţiuni separate.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Faţă de toate considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 973 din 16 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 4 noiembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.