Insured Persons' Fund Appeal Admitted; Annulment of Claim Decision Quashed and Remanded for Merits Review

Şedinţa publică din data de 4 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 04.03.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu prevederile art. 19 din Legea nr. 503/2004, să dispună anularea Deciziei nr. 18937/08.02.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, obligarea pârâtului să-i reanalizeze pe fond cererea de plată în ceea ce priveşte suma respinsă, şi să emită o nouă decizie conform considerentelor hotărârii pronunţate, prin care să se dispună plata sumei de 5.500 Euro echivalent RON la data plăţii şi 1.700 RON, astfel cum solicitarea de plată a fost formulată, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 882 din data de 03 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor; a fost anulată Decizia nr. 18937/08.02.2019 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor cu privire la soluţionarea cererii de despăgubire a reclamantei având nr. 21313/11.04.2017 şi, în consecinţă, a fost obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să reanalizeze şi să soluţioneze pe fond cererea reclamantei A. de acordare a despăgubirilor ocazionate de accidentul de circulaţie rutieră produs în data de 14.09.2013 în care a fost implicată reclamanta în calitate de asigurat al S.C. B. S.A., societate aflată în procedura de faliment. A fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 200 RON reprezentând taxa judiciară de timbru.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a motivat decizia administrativă emisă în soluţionarea cererii de plată a reclamantei, apreciind instanţa de fond că instituţia pârâtă nu a acordat semnificaţia propriu-zisă prevederilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, dispoziţiilor Legii nr. 503/2004 şi legislaţiei subsidiare incidente în procedura de apreciere a despăgubirilor cu titlu de daune morale solicitate de către reclamanta A.. În acest sens a obligat pârâtul să reanalizeze şi să soluţioneze pe fond cererea reclamantei, examinând-o pe baza tuturor criteriilor obiective şi subiective prevăzute în cadrul normativ incident la speţă.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei nr. 882/03.12.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului, recurentul-pârât a susţinut că sentinţa de fond este netemeinică şi nelegală, fiind rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a legii, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, a arătat că prima instanţă a dispus în mod greşit anularea Deciziei FGA nr. 18937/08.02.2019, obligând Fondul la reanalizarea şi soluţionarea pe fond a cererii intimatei-reclamante, deşi acesta a stabilit în mod corect cuantumul daunelor morale având în vedere procedura internă standardizată de acordare a daunelor morale în caz de dedes şi vătămări corporale, procedură pe care prima instanţă nu a avut-o în vedere, deşi nu a fost adusă nicio critică acesteia.

În acest sens a subliniat că în motivarea actului administrativ contestat au fost analizate, atât aspectele de fapt, cât şi cele de drept, fiind prezentate toate criteriile avute în vedere pentru individualizarea acordării daunelor solicitate cu titlu de despăgubiri morale. De asemenea, a susţinut recurentul, suma solicitată de 5.500 euro nu reprezintă un titlu executoriu pe care Fondul de Garantare a asiguraţilor să-l fi nesocotit, deoarece intimata-reclamantă a criticat sentinţa pronunţată, declarând apel împotriva acesteia.

A criticat recurentul-pârât sentinţa de fond şi sub aspectul reţinerii eronate a argumentului potrivit căruia raportarea pârâtului la procedura internă de acordare a daunelor morale în cazurile de deces sau vătămări corporale la necesitatea, importanţa şi rolul certificatului medico-legal în cuantificarea daunelor morale, precum şi la jurisprudenţa în materie şi practica societăţii de asigurări, reprezintă doar o aparenţă de legalitate.

Din perspectiva reliefată a subliniat recurentul-pârât relevanţa dispoziţiilor legale cuprinse la art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, pe care le-a enunţat, considerând că, astfel cum s-a stabilit în practica jduecătorească naţională, daunele morale se judecă în echitate şi trebuie să asigure o reparaţie justă, iar repararea prejudiciului în domeniul daunelor morale trebuie să urmărească realizarea unei compensări materiale cu efect în sfera morală, fără a genera venituri nejustificate şi fără a conduce la o sancţionare a asigurătorului care, potrivit legii, poate fi obligat şi la plata acestui tip de daune.

De asemenea, a arătat că în mod neîntemeiat i-a respins instanţa de fond apărările formulate prin întâmpinare, considerând în mod greşit că Decizia nr. 18937 din 08.02.2019 nu a fost motivată, deşi în cuprinsul acesteia a învederat că doctrina de specialitate şi practica judiciară au statuat în sensul că aprecierea gravităţii prejudiciului moral trebuie făcută în mod concret, de la caz la caz, în baza unor criterii precum importanţa valorii morale lezate, durata menţinerii consecinţelor fizice şi psihice, intensitatea durerilor fizice şi psihice, repercusiunile în plan socio-profesional şi personal al victimei.

A mai susţinut că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu preia ope legis obligaţiile unui asigurător în faliment, nu este succesorul în drepturi şi obligaţii al unui asigurător în faliment, în acest caz B. S.A., nu execută contractele de asigurare încheiate de asigurătorul faţă de care se deschide procedura de faliment şi nu preia riscul executării contractelor de asigurare. Totodată, Fondul nu preia de la asigurătorul în faliment o creanţă certă, lichidă şi exigibilă şi nu plăteşte în baza unei răspunderi contractuale, acesta neavând niciun raport contractual cu creditorul de asigurare.

Prin urmare, a apreciat că instanţa de fond a refuzat fără temei legal să verifice legalitatea şi temeinicia susţinerilor sale referitoare la incidenţa procedurii adoptate prin Decizia FGA nr. 142/26.05.2016, completată prin Decizia nr. 258/16.11.2016 şi abrogate prin Decizia nr. 74/02.08.2018, în sensul recurgerii la o procedură standardizată pentru a răspunde cerinţei legale a constituirii rezervelor de daună de către asigurător, astfel încât să existe fondurile băneşti necesare achitării despăgubirilor solicitate.

În virtutea argumentelor prezentate, a considerat că nu se poate reţine un eventual refuz nejustificat de acordare integrală a daunelor morale solicitate de reclamantă, având în vedere că dreptul de apreciere conferit de legiuitor în sarcina Comisiei Speciale din cadrul Fondului de Garantare a Asiguraţilor (în lipsa criteriilor şi limitelor legale de stabilire a cuantumului daunelor morale) nu a fost exercitat în mod discreţionar sau cu superficialitate, cum a susţinut instanţa de fond, ci în baza unor reguli concrete, cu aplicabilitate generală, care asigură respectarea unui tratament egal şi nediscriminatoriu faţă de orice victimă a unui accident rutier.

A opinat recurentul-pârât în sensul că, în lipsa unor criterii şi limite legale de stabilire a cuantumului daunelor morale, recurgerea la o procedură legală standardizată nu contravine vreunei prevederi legale şi nici nu este de natură a leza dreptul persoanei îndreptăţite de a primi daune morale, ci, dimpotrivă, are rolul de a asigura transparenţa în procesul adoptării soluţiei administrative precum şi a unui tratament echitabil din partea Fondului de Garantare a Asiguraţilor care nu preia funcţiile unui asigurător, ci are menirea de a acoperi despăgubirile pentru creditorii societăţilor de asigurare aflate în faliment.

În atare situaţie, necesitatea de adoptare de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor a unor criterii de aplicabilitate generală a fost una obiectivă şi rezonabilă, în încercarea de a diferenţia fiecare situaţie particulară între multiplele ipoteze care se pot ivi în realitate. În speţă, deşi instanţa de fond a reţinut că nu a fost afectată capacitatea de muncă a reclamantei, întrucât nu a suferit o anumită infirmitate, totuşi, în lipsa unei legături cauzale, a considerat că Fondul nu a acordat semnificaţia propriu-zisă prevederilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, Legea nr. 503/2004, precum şi legislaţia subsidiară incidentă.

Aşadar, recurentul a considerat că a stabilit cuantumul despăgubirii prin raportare la situaţia concretă a intimatei-reclamante dovedită prin înscrisurile depuse odată cu solicitarea de plată şi nu a procedat la o analiză proprie medicală ulterioară, astfel cum a apreciat în mod greşit instanţa de fond.

În opinia acestuia, un rol determinat în stabilirea cuantumului daunelor morale îl prezintă certificatul medico-legal, document avut în vedere de Fond pentru fiecare caz în parte, raportat la leziunile suferite de fiecare creditor în parte, cât şi la întinderea numărului de zile de îngrijiri medicale necesare pentru recuperarea acestora.

În cauză, recurentul a susţinut că a analizat cererea de plată a reclamantei prin raportare la criterii proprii de determinare a prejudiciului suferit, criterii precum certificatul medico-legal, procedura de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, precum şi prin raportare la jurisprudenţa în materie, însă instanţa de fond a ignorat toate argumentele invocate în cuprinsul întâmpinării şi al deciziei administrative contestate.

În referire la daunele materiale solicitate de reclamantă în cuantum de 1700 RON, a susţinut recurentul că au fost defalcate doar cu ocazia formulării contestaţiei şi nu prin cererea de plată, considerând că acestea nu se cuvin a fi acordate deoarece nu reprezintă creanţe de asigurare conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, pe care le-a enunţat.

Faţă de considerentele prezentate, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinţei de fond şi rejudecarea cauzei cu consecinţa respingerii în tot a contestaţiei formulate de reclamantă şi menţinerii în tot a Deciziei nr. 18937/08.02.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca fiind temeinică şi legală.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. a fost legal citată pentru termenul de judecată din data de 04 noiembrie 2021 şi i-a fost comunicată cererea de recurs formulată în cauză, însă aceasta nu a fost prezentă la termenul de dezbateri şi nu a depus întâmpinare faţă de recursul pârâtului.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate şi încadrate de parte în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Demersul judiciar al reclamantei vizează anularea Deciziei nr. 18937 din 08.02.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, obligarea pârâtului la reanalizarea pe fond a cererii sale de plată în ceea ce priveşte suma solicitată la plată şi respinsă, precum şi emiterea unei noi decizii de plată a sumei de 5.500 euro echivalent RON la data plăţii şi a sumei de 1.700 RON, astfel cum a fost formulată solicitarea de plată, inclusiv obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Soluţionând cauza, prima instanţă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor; a anulat Decizia nr. 18937/08.02.2019 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor cu privire la soluţionarea cererii de despăgubire nr. x/11.04.2017 şi, în consecinţă, a obligat pârâtul să reanalizeze şi să soluţioneze pe fond cererea reclamantei A., de acordare a despăgubirilor ocazionate de accidentul de circulaţie rutieră produs în data de 14.09.2013 în care a fost implicată reclamanta în calitate de asigurat al S.C. B. S.A., societate aflată în procedura de faliment.

În esenţă, instanţa de fond a reţinut că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a motivat decizia administrativă emisă în soluţionarea cererii de plată a reclamantei, apreciind că acesta nu a acordat semnificaţia propriu-zisă prevederilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, dispoziţiilor Legii nr. 503/2004 şi legislaţiei subsidiare incidente în procedura de apreciere a despăgubirilor cu titlu de daune morale solicitate de către reclamantă. În acest sens a obligat pârâtul să reanalizeze şi să soluţioneze pe fond cererea reclamantei, examinând-o pe baza tuturor criteriilor obiective şi subiective prevăzute în cadrul normativ incident la speţă.

Împotriva hotărârii primei instanţe a exercitat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, criticând-o pentru nelegalitate. Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti; 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Cu titlu preliminar Înalta Curte reţine că, deşi partea a invocat motivele de casare enunţate supra, din cuprinsul cererii de recurs rezultă că aceasta a dezvoltat doar critici circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivele de casare reglementate la pct. 4 şi pct. 6 ale art. 488 alin. (1) fiind invocate de către recurentul-pârât doar în mod formal, fără să arate în concret motivele pentru care consideră că instanţa de fond şi-a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, care sunt argumentele pe care ar fi trebuit aceasta să-şi întemeieze soluţia sau care sunt considerentele pretins a fi contradictorii sau străine de natura pricinii, pentru a fi incidente cazurile de casare invocate.

În speţă, deşi recurentul a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., nu a dezvoltat critici care se circumscriu acestui motiv de nelegalitate, susţinând doar că instanţa de fond a refuzat să verifice legalitatea şi temeinicia susţinerilor sale din întâmpinare relativ la incidenţa procedurii interne de stabilire a cuantumului despăgubirilor, considerând astfel că nu şi-a întemeiat soluţia pe apărările şi cererile părţilor, limitându-se să constate că pârâtul a făcut o analiză superficială a cazului concret al reclamantei în parametri destul de generali, cu superficialitate, fără să stabilească în mod concret criteriile de cuantificare a despăgubirilor solicitate, ceea ce echivalează cu o nemotivare a deciziei administrative.

Aşa cum rezultă din considerentele sentinţei de fond, prima instanţă a reţinut circumstanţele factuale ale cauzei prin raportare la probatoriul administrat şi a procedat la verificarea actelor de la dosar şi a susţinerilor părţilor, expunând argumentele de fapt şi de drept pe care şi-a întemeiat soluţia pronunţată, permiţând astfel exercitarea controlului ierarhic de legalitate.

În acest context, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este nefondat. Împrejurarea că instanţa de fond nu şi-a însuşit argumentele pârâtului din întâmpinare nu face incident motivul de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă la pronunţarea hotărârii în baza unor temeiuri străine de natura pricinii.

Pe de altă parte, argumentele aduse de recurent în cadrul acestui motiv de nelegalitate ar putea releva eventual o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente, aspecte ce vor fi analizate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă ipotezele că hotărârea recurată ar fi pronunţată cu depăşirea de către prima instanţă a atribuţiilor puterii judecătoreşti sau ar fi nemotivată nu pot fi reţinute.

Ca urmare, analizând sentinţa de fond prin prisma criticilor subsumate celui de-al treilea motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine incidenţa acestui motiv, sentinţa atacată fiind dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile în materia soluţionării cererilor de despăgubire adresate Fondului de Garantare a Asiguraţilor, astfel că recursul recurentului-pârât este fondat sub acest aspect, impunându-se admiterea acestuia şi reformarea sentinţei, în limitele şi în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit motivului de nelegalitate antereferit, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive sunt incidente, după cum se va arăta în continuare.

Aşa cum s-a arătat în considerentele expuse la pct. 2 din prezenta decizie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a motivat decizia administrativă emisă în soluţionarea cererii de plată a reclamantei, apreciind instanţa de fond că instituţia pârâtă nu a acordat semnificaţia propriu-zisă prevederilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, dispoziţiilor Legii nr. 503/2004 şi legislaţiei subsidiare incidente în procedura de apreciere a despăgubirilor solicitate de către reclamanta A.. În acest sens a obligat pârâtul să reanalizeze şi să soluţioneze pe fond cererea reclamantei, examinând-o pe baza tuturor criteriilor obiective şi subiective prevăzute în cadrul normativ incident la speţă.

Înalta Curte nu poate valida soluţia primei instanţe, deoarece aceasta relevă o greşită interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în domeniul soluţionării cererilor de despăgubire adresate Fondului de Garantare a Asiguraţilor, criticile recurentului-pârât sub acest aspect fiind întemeiate.

Astfel, a susţinut recurentul, prima instanţă a dispus în mod greşit anularea Deciziei FGA nr. 18937/08.02.2019, obligându-l la reanalizarea şi soluţionarea pe fond a cererii intimatei-reclamante, deşi a stabilit cuantumul daunelor morale în baza procedurii interne standardizate de acordare a daunelor morale în caz de deces şi vătămări corporale, procedură neavută în vedere de către instanţa de fond.

Instanţa de control judiciar reţine că sunt întemeiate criticile formulate de recurentul-pârât.

Din considerentele hotărârii atacate rezultă că, deşi a reţinut situaţia de fapt prin raportare la probatoriul administrat în cauză, constatând că prin decizia contestată a fost admisă cererea reclamantei numai pentru suma de 15.000 RON, prima instanţă a anulat în mod greşit Decizia nr. 18937/08.02.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi l-a obligat pe pârât să reanalizeze şi să soluţioneze pe fond cererea reclamantei, apreciind că, deşi pârâtul a făcut o analiză a cazului concret al reclamantei, aceasta a fost în parametri destul de generali, cu superficialitate, actul contestat nefiind astfel motivat sub aspectul despăgubirilor solicitate de către reclamantă.

Procedând în acest mod, se constată că instanţa învestită cu soluţionarea cauzei nu a desăvârşit cercetarea judecătorească în pricina cu care a fost învestită, împrejurare de natură a determina casarea hotărârii pronunţate în aceste condiţii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru a fi examinată prin raportare la toate apărările şi susţinerile părţilor sub aspectul stabilirii cuantumului despăgubirilor solicitate de către intimata-reclamantă.

Observă Înalta Curte că pârâtul şi-a îndeplinit obligaţia legală de a analiza şi a soluţiona pe fond cererea de despăgubiri formulată de reclamantă, în acord cu dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi a legislaţiei subsidiare incidente în materie, apreciind că se impune acordarea unei anumite sume în urma propriei evaluări, prin prisma procedurii interne de stabilire a sumelor solicitate cu titlu de despăgubiri şi prin raportare la situaţia particulară a intimatei-reclamante.

Aşadar, instanţa de fond avea de verificat dacă suma stabilită de către pârât cu titlu de despăgubiri reflectă situaţia de fapt reţinută în urma administrării probatoriului sub acest aspect, şi, dacă în demersul pârâtului de cuantificare a acestor despăgubiri au fost respectate normele incidente, urmând să analizeze susţinerile şi apărările părţilor şi să dispună în concret cu privire la nivelul despăgubirilor, în urma trecerii prin filtrul propriei sale aprecieri.

Considerând că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a acordat semnificaţia propriu-zisă prevederilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, dispoziţiilor Legii nr. 503/2004, precum şi normelor A.S.F. incidente, în sensul de a acoperi toate criteriile legale de stabilire a cuantumului despăgubirilor, şi anulând, în consecinţă, Decizia nr. 18937/08.02.2019 cu obligarea pârâtului la reanalizarea fondului cererii de plată, prima instanţă a pronunţat o soluţie cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, deoarece nu a reţinut că pârâtul a procedat deja la soluţionarea fondului cererii.

În speţă, trebuiau analizate toate aspectele invocate în legătură cu despăgubirile solicitate, respectiv se impunea ca prima instanţă să facă o analiză proprie, aplicată, a tuturor argumentelor părţilor şi a împrejurărilor de fapt ale cauzei, prin prisma normelor legale incidente în materie, şi să aprecieze asupra cuantumului despăgubirilor la care intimata-reclamantă era îndreptăţită.

Neprocedând în acest mod, instanţa de fond a încălcat dreptul părţilor la un proces echitabil, fiindu-i cauzată recurentului-pârât o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.

În egală măsură, instanţa de fond avea obligaţia, conform art. 22 alin. (2) C. proc. civ., să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

Astfel, aplicând dispoziţiile art. 49 din Norma A.S.F. nr. 14/2011 care prevăd că la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale, daunele morale se stabilesc în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România, trebuia să verifice cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei, prin raportare la criteriile jurisprudenţiale stabilite în cuantificarea daunelor morale.

Instanţa de control judiciar reţine că, pentru o corectă soluţionare a cauzei, chestiunea litigioasă ce se impunea a fi analizată în speţă de către prima instanţă se referă la corecta stabilire a cuantumului despăgubirilor solicitate de intimata-reclamantă pentru daunele suferite ca urmare a producerii accidentului de circulaţie din data de 14.09.2013, împrejurare de natură a clarifica aspectele de legalitate a actului administrativ atacat, din perspectiva cuantumului prejudiciilor provocate.

În atare condiţii, Înalta Curte reţine temeinicia criticilor recurentului, constatând că prima instanţă nu a făcut o veritabilă cercetare a fondului cauzei, pe care a soluţionat-o fără a analiza în mod real legalitatea Deciziei FGA nr. 18937 din 08.02.2019, pe aspectul cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei.

Ca urmare, instanţa de fond, astfel cum prevede expres art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou cererea de chemare în judecată, urmând să aprecieze doar cu privire la cuantumul despăgubirilor la care intimata-reclamantă este îndreptăţită în urma accidentului rutier produs în data de 14.09.2013, în raport de normele legale incidente şi de situaţia particulară a acesteia, astfel cum rezultă din probatoriul administrat. De asemenea, pentru lămurirea cauzei sub aspectul reţinut, urmează ca instanţa de fond să pună în discuţia părţilor orice alte probatorii pe care le va aprecia ca fiind concludente.

În raport cu această soluţie nu se mai impune analizarea celorlalte critici ale recurentului-pârât care vizează, atât modalitatea de stabilire a despăgubirilor morale şi materiale, cât şi cuantumul acestora, susţinerile părţii urmând a fi examinate de către prima instanţă cu ocazia rejudecării cauzei.

Cu privire la cererea recurentului-pârât, de obligare a intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru, Înalta Curte constată că raţiunea acordării acestora, conform prevederilor legale incidente în materie (art. 453 C. proc. civ.), rezidă în aprecierea culpei procesuale a părţilor, la momentul soluţionării definitive a litigiului.

În speţă, cum litigiul nu a fost încă definitiv tranşat, iar soluţia instanţei de control judiciar este aceea de admitere a recursului şi de casare a hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile acordării cheltuielilor de judecată astfel cum au fost solicitate de către recurentul-pârât.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate de instanţa de recurs

Pentru argumentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, constatând că soluţia primei instanţe a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor legale incidente în speţă, întrucât lămurirea cauzei necesită analizarea acesteia sub toate aspectele, în temeiul art. 497 alin. (1) din C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 882 din 3 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 4 noiembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.