Moral damages for deceased victim's ascendants and the interpretive scope of the Fund for the Protection of Insureds' internal guidelines

Şedinţa publică din data de 4 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 24.04.2019, sub nr. x/2019, reclamanţii A., B., C. şi D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 19630/08.04.2019 emisă de pârât, de respingere parţială a cererii de despăgubire, precum şi obligarea pârâtului la plata următoarelor sume:

- către contestatoarea A. (soţia defunctului), la plata daunelor materiale în cuantum de 80 RON şi a daunelor morale în cuantum de 397.410 RON (diferenţă a daunelor morale, neacordată);

- către contestatorul B., prin reprezentant legal A. (fiul defunctului), la plata daunelor morale în cuantum de 406.121 RON (diferenţă a daunelor morale, neacordate);

- către contestatorul C. (tatăl defunctului), la plata daunelor morale în cuantum de 374.903 RON (diferenţă a daunelor morale, neacordate);

- către contestatoarea D. (bunica paternă a defunctului), la plata daunelor morale în cuantum de 300.000 RON.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 1002 din data de 18 decembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor; a anulat în parte Decizia nr. 19630/08.04.2019; a stabilit cuantumul despăgubirilor morale cuvenite reclamanţilor după cum urmează: suma de 100.000 RON pentru reclamanta A., suma de 150.000 RON pentru reclamantul B., suma de 90.000 RON pentru reclamantul C., respectiv suma de 10.000 RON pentru reclamanta D.. A respins în rest acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 1002 din 18 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei cu consecinţa respingerii acţiunii reclamanţilor ca neîntemeiată şi menţinerii deciziei contestate ca fiind temeinică şi legală.

În dezvoltarea recursului promovat recurentul-pârât a susţinut, în contextul expunerii pe scurt a situaţiei de fapt, că hotărârea de fond cuprinde motive contradictorii şi este pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, în susţinerea primului motiv de nelegalitate invocat a arătat că argumentarea contradictorie a instanţei de fond rezultă din reţinerea, pe de o parte a faptului că pârâtul a utilizat în stabilirea daunelor morale elemente concrete, raportându-se la un studiu dedicat tocmai evaluării în concret a despăgubirilor ce pot fi acordate pentru prejudiciul moral suferit de diverse persoane în urma accidentelor de circulaţie, iar pe de altă parte a concluziei potrivit căreia, deşi Fondul a stabilit cuantumul daunelor morale prin raportare la un criteriu obiectiv, nu a luat în calcul şi particularităţile speţei, prin raportare la consecinţele negative suferite în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care păgubitului i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Cu alte cuvinte, deşi a reţinut că pârâtul a utilizat criterii obiective în procesul de stabilire a cuantumului despăgubirilor solicitate de reclamanţi, a criticat rigoarea aplicării principiului etic al egalităţii de tratament conform procedurii interne adoptată în scopul soluţionării pretenţiilor izvorâte din vătămări corporale sau decese. În opinia recurentului, deşi prima instanţă a reţinut că nu au fost avute în vedere particularităţile speţei, este evident că nu există posibilitatea introducerii unor criterii care să satisfacă fiecare caz în parte, cu toate particularităţile ivite. Pe de altă parte, în situaţia în care ar fi avute în vedere anumite situaţii care nu se regăsesc printre criteriile procedurale, ar interveni arbitrariul în evaluarea prejudiciului nepatrimonial, aspect de natură a determina o lipsă de etică şi justeţe faţă de creditorii de asigurări.

Aşadar, recurentul a solicitat să se constate existenţa contradictorialităţii dintre aspectele reţinute de către instanţa de fond şi împrejurarea că încadrarea pe praguri valorice agreate printr-o procedură internă are în vedere şi practica instanţelor de judecată în situaţii similare, procedura internă fiind, de altfel, folosită şi de asigurătorul E. S.A. şi de lichidatorul judiciar în analiza cererilor de creanţe formulate şi depuse de către creditori pentru înscrierea la masa credală, având drept scop soluţionarea transparentă, rapidă şi echitabilă a cererilor de despăgubire pe cale amiabilă. În caz de litigiu, având în vedere gradul ridicat de generalitate al statisticilor, revine instanţei de judecată sarcina de a stabili cuantumul prejudiciului, în condiţii de contradictorialitate şi nemijlocire, în funcţie de circumstanţele specifice fiecărei cauze.

Cu privire la majorarea daunelor morale prin sentinţa recurată, a susţinut că este nelegală ţinând cont de prevederile Legii nr. 213/2015 şi ale Normei A.S.F. nr. 16/2015. Astfel, a apreciat că prima instanţă a dispus în mod neîntemeiat admiterea în parte a contestaţiei formulate de către reclamanţi, prin obligarea Fondului la acordarea unei majorări a cuantumului daunelor morale în ceea ce-i priveşte pe tatăl, fiul şi soţia victimei, stabilind, totodată, o despăgubire şi pentru bunica victimei, în condiţiile în care Fondul de Garantare a Asiguraţilor este o instituţie publică, înfiinţată prin lege, care nu se identifică cu asigurătorul aflat în faliment şi care are rolul de a asigura un mecanism de despăgubire, un ultim resort, în situaţia intrării în faliment a unui asigurător.

În cadrul altei critici subsumate primului motiv de nelegalitate recurentul-pârât a susţinut greşita soluţie a instanţei de fond prin prisma neluării în considerare a situaţiei Fondului de Garantare a Asiguraţilor care, pentru a evita arbitrariul, s-a orientat şi după un criteriu obiectiv de cuantificare a daunelor morale ce se pot acorda în caz de deces în urma accidentelor de circulaţie în care este atrasă răspunderea asigurătorului de răspundere civilă, motiv pentru care nu a putut da curs unei cereri de plată în integralitatea sa, fără să o analizeze în prealabil.

În contextul evidenţierii cadrului normativ incident în materie şi a modalităţii de soluţionare a cererilor de plată, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de fond nu a criticat sub nicio formă Procedura internă de soluţionare pe cale amiabilă a cererilor de plată, raportat şi la faptul că aceasta nu contravine niciunei dispoziţii legale, încălcând astfel art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Or, făcând trimitere la dispoziţiile art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 213/2015 şi la cele ale art. 16 şi art. 21 din Norma ASF nr. 16/2015, recurentul a arătat că, astfel cum s-a stabilit în practica judiciară naţională, daunele morale se judecă în echitate şi trebuie să asigure o reparaţie justă, iar repararea prejudiciului în domeniul daunelor morale trebuie să urmărească realizarea unei compensări materiale cu efect în sfera morală, fără a genera venituri nejustificate şi fără a conduce la o sancţionare a asigurătorului care, potrivit legii, poate fi obligat şi la plata acestui tip de daune.

A mai susţinut recurentul că FGA nu preia de la asigurătorul în faliment o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, cu atât mai mult cu cât solicitarea despăgubirilor s-a făcut în cadrul procedurii necontencioase administrative prealabile, pe cale amiabilă, intimaţii-reclamanţi nedepunând un titlu executoriu cu privire la daunele solicitate, concluzie desprinsă în urma interpretării sistematice a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015. De asemenea, Fondul nu plăteşte în baza unei răspunderi contractuale, deoarece nu are niciun raport contractual cu creditorul de asigurare şi nu preia riscul neexecutării contractelor încheiate de către asigurătorul falit.

A subliniat că, potrivit Legii nr. 213/2015 şi Normei ASF nr. 16/2015, Fondul nu se substituie asigurătorului aflat în insolvenţă şi nu preia obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractului de asigurare pentru accidente produse de vehicule, iar potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător. Totodată, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu preia ope legis obligaţiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător.

De asemenea, Fondul de Garantare a Asiguraţilor acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu ca obligaţii proprii ale sale, obligaţia fiind născută din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul şi achitată sau acoperită în numele şi pe seama asigurătorului în faliment, exclusiv în cadrul îndeplinirii procedurii administrative necontencioase reglementată de dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale Normei A.S.F. nr. 16/2015.

În plus, necesitatea stabilirii unei proceduri echitabile faţă de toţi creditorii de asigurare, nediscriminatorii, a rezultat şi din scopul în care a fost constituit Fondul, respectiv acela de a proteja în mod unitar toţi creditorii de asigurare, cu respectarea particularităţii fiecărui caz în parte. Astfel, având în vedere numărul foarte mare de cereri de despăgubire formulate pentru daune morale ca urmare a decesului şi faptul că tendinţa creditorilor privind cuantumul solicitat a fost limita maximă a plafonului de 450.000 RON indiferent de gradele de rudenie, Fondul a fost nevoit să adopte o procedură internă de acordare a daunelor morale, în care au fost folosite criterii precise, cu aplicabilitate generală, pentru a diferenţia fiecare situaţie particulară. Această procedură a fost stabilită de Fond în baza analizei procedurii interne de acordare de daune morale ale asigurătorului E. S.A., în faliment, prin raportare la Ghidul Fondului Victimelor Străzii şi prin raportare la practica judiciară în această materie, care a validat procedura FGA şi a menţinut actele administrative emise.

Tot în cadrul primului motiv de nelegalitate recurentul-pârât a susţinut că sumele solicitate de către intimaţii-reclamanţi nu au fost raportate la faptul că Fondul nu este un asigurător şi nu preia funcţiile societăţii de asigurări aflată în faliment şi, chiar dacă nu contestă suferinţa pricinuită reclamanţilor de tragicul accident, consideră că în analizarea cererilor de plată trebuie avut în vedere şi scopul său, astfel cum rezultă din prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, prin care legiuitorul a instituit un plafon pentru acordarea despăgubirilor în cuantum maxim de 450.000 RON raportat la faptul că prin poliţele RCA limita maximă în ce priveşte daunele morale este de 5.000.000 RON potrivit Ordinului CSA nr. 23/2014 aplicabil contractului de asigurare RCA.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că invocarea prevederilor art. 1391 alin. (2) din C. civ. pentru justificarea acordării unei despăgubiri bunicii defunctului relevă o interpretare şi aplicare greşită a legii, considerând că, deşi în categoria ascendenţilor se pot regăsi şi bunicii ca definiţie, nu se impune în mod obligatoriu ca aceştia să fie şi beneficiari ai unor despăgubiri.

Sub acest aspect a invocat practica societăţilor de asigurări şi jurisprudenţa în materie a instanţelor civile şi penale, care au statuat în sensul neacordării unor despăgubiri bunicilor, ci doar părinţilor. Acest raţionament se bazează pe faptul că legiuitorul, folosind sintagma "şi oricărei persoane care, la rândul ei, ar dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu..(. . . . . . . . . .)" a instituit o situaţie de excepţie, extrem de rar întâlnită, presupunând o interpretare particularizată fiecărui caz în parte şi o justificare în situaţia acordării despăgubirilor, nu doar prin încadrarea acestora în categoria descendenţilor.

Aşadar, prin acordarea unei despăgubiri pentru daune morale intimatei-reclamante D. (bunica victimei), constând în suma de 10.000 RON, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 1390 şi art. 1391 din C. civ., precum şi dispoziţiile Legii nr. 213/2015, ale Legii nr. 503/2004 şi pe cele ale Legii nr. 554/2004, prin faptul că nu putea să dispună obligarea directă a Fondului la plata sumei solicitate, fără a da posibilitatea acestuia ca prin Comisia Specială să reanalizeze cererea de plată.

A considerat recurentul că sunt aplicabile dispoziţiile art. 1390 C. civ. privitoare la persoana îndreptăţită la despăgubire în caz de deces, potrivit cărora despăgubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvine numai celor îndreptăţiţi, potrivit legii, la întreţinere din partea celui decedat.

Sub acest aspect a subliniat că bunicul/bunica nu sunt beneficiari ai vreunei obligaţii de întreţinere din partea nepotului decedat, nefiind astfel lipsiţi de ajutor după decesul acestuia. Însă, din cuprinsul textului legal menţionat reiese că pot fi acordate despăgubiri rudelor victimei dacă se face dovada unui prejudiciu moral, nesubzistând o prezumţie care să le confere un drept cert la despăgubire doar în baza legăturii de rudenie, cu atât mai puţin în cazul rudelor de gradul II.

În final, a arătat că instanţa nu poate proceda la o analiză pe fondul pretenţiilor de despăgubiri solicitate de reclamanţi, actul administrativ litigios neconţinând vreo verificare sub aspectul sumelor cuvenite, pentru ca instanţa de judecată să procedeze la un control de legalitate şi temeinicie a deciziei, consecinţa anulării deciziei fiind aceea a obligării Fondului la reanalizarea cererii de plată.

Chiar şi în ipoteza în care art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 consacră caracterul de plină jurisdicţie pentru instanţa de contencios administrativ, conferindu-i posibilitatea să reformeze decizia administrativă, aceasta avea loc doar în măsura în care eventuala obligare a pârâtului la reevaluarea situaţiei ar prezenta caracter exclusiv formal, lipsind litigiul de finalitatea sa firească. Or, a considerat că în cauză nu se regăseşte o asemenea ipoteză, întrucât Fondul nu a analizat fondul dreptului pretins de reclamantă, rezumându-se să emită decizia de respingere prin prisma reţinerii nedovedirii unui prejudiciu moral. Procedând în altă manieră şi obligând Fondul la plata sumei pretinse, instanţa de judecată a săvârşit o imixtiune în competenţa proprie a Fondului de Garantare a Asiguraţilor, încălcându-i dreptul şi posibilitatea de a evalua pe fond cererea de plată.

Faţă de considerentele expuse, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea în parte a sentinţei de fond şi rejudecarea cauzei în sensul respingerii în tot a contestaţiei reclamanţilor şi menţinerii Deciziei FGA nr. 19630/08.04.2019 ca temeinică şi legală.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată de către intimaţii-reclamanţi s-a solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii instanţei de fond. În esenţă, intimaţii au susţinut caracterul nefondat al criticilor recurentului şi au arătat că în mod corect a stabilit prima instanţă cuantumul despăgubirilor cu titlu de daune morale, interpretând şi aplicând corect cadrul normativ incident.

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor intimaţilor-reclamanţi ca fiind nefondate şi a reiterat susţinerile din cererea de recurs.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de criticile invocate de recurentul-pârât, circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., şi de apărările formulate prin întâmpinare de intimaţii-reclamanţi, Înalta Curte constată că recursul pârâtului este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Partea a criticat sentinţa de fond, în principal din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit textului de lege invocat: " Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În literatura de specialitate s-a precizat că, deşi la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare, şi anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Un atare motiv de casare se justifică prin prisma faptului că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

În speţă, recurentul-pârât a susţinut că hotărârea de fond cuprinde o motivare contradictorie, rezultată în urma reţinerii de către prima instanţă, pe de o parte a anumitor aspecte, iar pe de altă parte a împrejurării că încadrarea pe praguri valorice, agreate printr-o procedură internă, are în vedere şi practica instanţelor de judecată în situaţii similare. Mai exact a susţinut că, deşi prima instanţă a relevat faptul că Fondul a utilizat criterii obiective şi elemente concrete pentru a nu lăsa loc arbitrariului, a criticat rigoarea principiului etic al egalităţii de tratament conform procedurii interne adoptate în scopul soluţionării pretenţiilor izvorând din vătămări corporale sau decese, rezultând astfel contradictorialitatea argumentelor reţinute.

O altă critică adusă sentinţei de fond de către recurentul-pârât a vizat soluţia primei instanţe de acordare a majorării daunelor morale către reclamanţi, precum şi stabilirii unei despăgubiri pentru bunica victimei, cu încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează scopul Fondului de Garantare a Asiguraţilor, susţinând că acesta nu se identifică cu asigurătorul aflat în faliment. Totodată, a arătat recurentul că instanţa de fond nu a criticat procedura internă de stabilire a despăgubirilor, utilizată în stabilirea daunelor morale, raportat la faptul că aceasta nu contravine niciunei dispoziţii legale.

În plus, recurentul-pârât a formulat critici din perspectiva principiilor şi normelor legale ce stau la baza activităţii Fondului de Garantare a Asiguraţilor, susţinând că acesta nu plăteşte în baza unei răspunderi contractuale, neavând niciun raport contractual cu creditorul de asigurare, despăgubirile solicitate reprezentând obligaţii ale asigurătorului în faliment, fiind achitate sau acoperite în numele şi pe seama acestuia şi în limita maximă a plafonului de 450.000 RON.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României şi hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Circumstanţiind aspectele de ordin teoretic la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a făcut o justă analiză a susţinerilor părţilor şi a răspuns argumentelor acestora, expunând în mod logic si gradual considerentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Astfel, motivarea hotărârii atacate este clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, sub acest aspect Înalta Curte constatând că, în realitate, susţinerile recurentului-pârât referitoare la modalitatea de cuantificare a despăgubirilor reflectă dezacordul părţii în privinţa argumentelor care au stat la baza soluţiei pronunţate de prima instanţă, fără a susţine motivul de casare invocat.

În acest context, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este fondat. Împrejurarea că recurentul-pârât nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe, nu poate conduce la incidenţa motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă la pronunţarea hotărârii în baza unor temeiuri străine de natura pricinii.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentul-pârât pe această cale se invocă, în esenţă, eventual o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente, aspecte ce vor fi analizate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă ipoteza că hotărârea recurată ar fi nemotivată nu poate fi reţinută.

Relativ la cel de-al doilea motiv de casare invocat, Înalta Curte reţine că, de principiu, cuantumul despăgubirilor morale stabilit de prima instanţă, conform circumstanţelor particulare ale cauzei, reprezintă o chestiune ce ţine de temeinicia hotărârii şi nu de nelegalitate, fiind necenzurabilă pe calea de atac a recursului.

Cu toate acestea, analizând sentinţa de fond prin prisma criticilor subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., constată că nici acest motiv de casare nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind, de asemenea, nefondate.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente.

În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod greşit normele de drept aplicabile în speţă, din perspectiva neluării în considerare la analizarea cererilor de plată, a scopului şi rolului Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi sub aspectul cuantificării despăgubirilor cu titlu de daune morale cuvenite intimaţilor-reclamanţi, mai exact a majorării sumelor pentru reclamanţii A., B. şi C. şi a stabilirii unei sume pentru reclamanta D., bunica victimei, pretins a fi făcută cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1390 şi art. 1391 C. civ., precum şi cu imixtiunea instanţei în competenţa proprie a Fondului.

Înalta Curte reţine, în primul rând, că prin cererea de recurs partea a dezvoltat şi critici referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prin care a fost instituit un plafon pentru acordarea despăgubirilor în cuantum maxim de 450.000 RON, indiferent de gradele de rudenie, raportat la faptul că prin poliţele RCA limita maximă în ceea ce priveşte daunele morale este de 5.000.000 RON potrivit Ordinului CSA nr. 23/2014 aplicabil contractului de asigurare RCA.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017.

Prin decizia amintită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, a stabilit, printre altele, că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului Casco, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă Casco împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, din aceeaşi decizie reiese că prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului pentru fiecare creanţă în parte.

Prin urmare, având în vedere caracterul obligatoriu al deciziei amintite, vor fi înlăturate criticile recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor aduse sentinţei de fond din perspectiva interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prin care a fost instituit un plafon pentru acordarea despăgubirilor în cuantum maxim de 450.000 RON, indiferent de gradele de rudenie.

Pentru a răspunde criticilor recurentului-pârât formulate din perspectiva interpretării şi aplicării eronate a normelor legale ce reglementează modalitatea de stabilire a pretenţiilor izvorând din vătămări corporale sau decese, Înalta Curte reţine că prin cererea de chemare în judecată reclamanţii A., B., C. şi D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 19630 din 08.04.2019 emisă de pârât, prin care le-a fost respinsă parţial cererea de plată a despăgubirilor, precum şi obligarea pârâtului la plata anumitor sume cu titlu de daune materiale şi morale ocazionate de accidentul de circulaţie rutieră produs în data de 12.12.2015, în care a fost implicat autovehiculul condus de către persoana vinovată de producerea accidentului, asigurat al E. S.A., societate aflată în procedura de faliment.

În fapt, în urma accidentului auto din data de 12.12.2015, în care a decedat numitul F., pasager în autoturismul asigurat, a fost deschis dosarul penal nr. x/2015, conducătorul autoturismului implicat în accidentul rutier fiind trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (1) şi alin. (2) C. pen. şi conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, prevăzută şi pedepsită de art. 336 alin. (1) C. pen.

Autovehiculul condus de persoana vinovată de producerea accidentului era asigurat la S.C. E. S.A. şi, faţă de starea de insolvenţă a asigurătorului RCA, reclamanţii au formulat la data de 15.05.2017 o cerere de despăgubire, în calitate de creditori de asigurări conform art. 1391 alin. (2) C. civ., solicitând plata daunelor morale şi materiale, ca urmare a producerii riscului asigurat - decesul victimei F..

Fondul de Garantare a Asiguraţilor a emis Decizia nr. 19630/08.04.2019, contestată în cauză, prin care a admis în parte cererea de plată, prin raportare la sumele consemnate în Ghidul elaborat de Fondul de Protecţie al Victimelor Străzii, iar în privinţa reclamantei D. solicitarea de plată a fost respinsă în totalitate, apreciind că nu există posibilitatea acordării unor despăgubiri bunicii celui decedat, în lipsa posibilităţii de administrare a unui probatoriu care să releve eventuala legătură de afecţiune precum şi intensitatea acesteia.

Prin sentinţa civilă nr. 1002/18.12.2019, recurată în cauză, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor; a anulat în parte Decizia nr. 19630/08.04.2019; a stabilit cuantumul despăgubirilor morale cuvenite reclamanţilor după cum urmează: suma de 100.000 RON pentru reclamanta A., suma de 150.000 RON pentru reclamantul B., suma de 90.000 RON pentru reclamantul C., respectiv suma de 10.000 RON pentru reclamanta D.. A respins în rest acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, deşi a stabilit cuantumul daunelor morale prin luarea în considerare a unui criteriu obiectiv, nu a luat în calcul la stabilirea acestora şi particularităţile speţei, prin raportare la consecinţele negative suferite în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care păgubitului i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. În concret, a apreciat că prin decizia emisă pârâtul nu a făcut o analiză concretă a cazului, ceea ce echivalează cu o apreciere la nivel general iar nu particular a despăgubirilor cuvenite reclamanţilor, în raport de pierderea suferită.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie raportat la situaţia de fapt reţinută, soluţie pe care, la rândul său, o adoptă ca atare.

Relativ la critica recurentului privind nelegalitatea soluţiei instanţei de fond de majorare a cuantumului daunelor morale, pretins a fi pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 şi a Normei A.S.F. nr. 16/2015, Înalta Curte reţine că, într-adevăr, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este un succesor în drepturi şi obligaţii al asigurătorilor, ci garantează în condiţiile şi limitele prevăzute de Legea nr. 213/2015 plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător. Însă, este de observat că o atare concluzie nu înlătură aplicabilitatea prevederilor C. civ. cu privire la modalitatea de determinare a existenţei şi întinderii prejudiciilor cauzate persoanelor îndreptăţite să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit, ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Contrar susţinerilor părţii, Înalta Curte constată că, raportat la situaţia de fapt stabilită în cauză prin probatoriul administrat, instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod corect dispoziţiile legale incidente în speţă, nereţinând că Procedura de soluţionare pe cale amiabilă a cererilor de plată utilizată de pârât pentru evaluarea despăgubirilor ar contraveni vreunei dispoziţii legale.

Dimpotrivă, în procesul de evaluare a despăgubirilor la care sunt îndreptăţiţi intimaţii-reclamanţi, prima instanţă a reţinut că pârâtul FGA a respectat întocmai prevederile art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, stabilind cuantumul daunelor morale prin raportare la criterii obiective reglementate prin Ghidul pentru soluţionarea cererilor având ca obiect daune morale, având în vedere jurisprudenţa relevantă şi rezultatul unor studii de specialitate şi pornind de la aceste criterii obiective, însă nu le-a raportat la particularităţile speţei, aspect de care Fondul nu a ţinut cont în stabilirea daunelor morale.

Este adevărat, astfel cum a susţinut şi recurentul-pârât, că practica judiciară de specialitate a validat procedura FGA de stabilire a despăgubirilor, însă aceasta a subliniat şi faptul că nu există criterii precise pentru cuantificarea daunelor morale, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea), ci ca o evaluare complexă, particularizată la fiecare speţă în parte, a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, fiind supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Astfel, în absenţa unor criterii pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, se va apela la consecinţele negative suferite, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia personală, familială, profesională şi socială.

Sub acest aspect este de observat că prima instanţă a făcut o justă evaluare a daunelor morale, ţinând seama de specificitatea situaţiei fiecăruia dintre intimaţii-reclamanţi ca urmare a intervenirii decesului victimei şi în temeiul unei ample analize a probatoriului administrat.

Ca urmare, nu pot fi primite criticile formulate de recurentul-pârât din această perspectivă, prima instanţă procedând în mod corect la evaluarea daunelor morale în conformitate cu legislaţia şi cu jurisprudenţa incidente în materie, prin raportare la particularităţile fiecărui caz în parte, apreciind astfel în echitate, în urma expunerii raţionamentului avut în vedere la soluţia pronunţată.

În referire la criticile recurentului privind acordarea sumei de 10.000 RON daune morale reclamantei D., bunica victimei, din perspectiva greşitei interpretări şi aplicări a dispoziţiilor art. 1390 şi art. 1391 C. civ. şi a prevederilor Legii nr. 213/2015, precum şi a celor prevăzute în cadrul legislaţiei secundare aplicabile în materie, instanţa de control judiciar reţine, pornind de la premisa că instituţia reparării prejudiciului nepatrimonial este reglementată prin norme legale, reprezentate de art. 1391 C. civ., că o reglementare de tipul celei aprobate prin actele interne ale recurentului-pârât nu poate avea întâietate în raport de o normă legală cu forţă juridică indiscutabil superioară.

Legiuitorul a prevăzut la art. 1391 alin. (1) C. civ. că, "în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială", iar la alin. (2) a statuat în sensul că, "instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu".

Se observă, aşadar, că legiuitorul a prevăzut posibilitatea instanţei să acorde despăgubiri şi ascendenţilor, fără limitarea gradului de rudenie, prevăzând existenţa unui prejudiciu şi în situaţia acestora, cauzat prin decesul descendentului, fără însă a fi necesară dovedirea existenţei acestui prejudiciu, ca în ipoteza oricărei alte persoane, reglementată în teza finală a alin. (2). Cu alte cuvinte, legiuitorul a prezumat existenţa prejudiciului moral în favoarea tuturor ascendenţilor victimei decedate, fără limitarea prin gradul de rudenie, în speţă fiind incidentă ipoteza prevăzută în prima teză a alin. (2) şi nu situaţia reglementată în teza finală.

Distinct de acest aspect, instanţa de control judiciar observă că probatoriul administrat în cauză a relevat o relaţie deosebit de apropiată a victimei (nepotul) cu reclamanta D., bunica paternă, care l-a crescut împreună cu tatăl acestuia, şi pe care a iubit-o ca pe o mamă, astfel încât prejudiciul moral produs de pierderea suferită este evident prezumat, acordarea daunelor morale fiind justificate şi din această perspectivă.

Ca urmare, nu pot fi reţinute susţinerile recurentului-pârât conform cărora pot fi acordate despăgubiri acestei rude a victimei doar dacă se face dovada unui prejudiciu moral, considerând că nu subzistă o prezumţie care să-i confere un drept cert la despăgubire exclusiv în baza legăturii de rudenie de gradul II, deoarece aceste aspecte nu se verifică în cauză, alegaţiile părţii fiind consecinţa propriei interpretări a dispoziţiilor legale menţionate, în scopul justificării soluţiei adoptate prin actul administrativ contestat şi menţinerii ca atare a acesteia.

Şi din această perspectivă hotărârea primei instanţe este la adăpost de orice critică, judecătorul fondului interpretând şi aplicând în mod corect normele de drept material incidente şi adoptând astfel o soluţie justă prin raportare la contextul factual reţinut.

În fine, instanţa de control judiciar constată că nu pot fi primite nici criticile recurentului-pârât formulate sub aspectul imixtiunii instanţei de fond în competenţa proprie a Fondului de Garantare a Asiguraţilor ca urmare a obligării directe a acestuia la plata către reclamanta D. a sumei de 10.000 RON reprezentând daune morale, fără a-i da posibilitatea analizării fondului dreptului pretins de această reclamantă.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de control judiciar constată că pârâtul a analizat pe fond cererea de plată a reclamantei D., pe care a respins-o în totalitate, interpretând dispoziţiile art. 1390 şi art. 1391 din C. civ. şi apreciind în acest sens că prejudiciul moral pretins nu se justifică.

Or, din moment ce Fondul de Garantare a Asiguraţilor a examinat cererea de plată formulată de intimata-reclamantă D. şi a respins-o în totalitate, considerând că nu se justifică despăgubirile solicitate, nu se poate susţine cu suficient temei că instanţa de fond s-ar fi substituit organului administrativ în competenţa acestuia, încălcându-i posibilitatea evaluării pe fond a cererii de plată.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că a fost demonstrată nelegalitatea parţială a actului administrativ contestat, şi anume Decizia nr. 19630/08.04.2019, prima instanţă stabilind în mod corect cuantumul despăgubirilor morale cuvenite intimaţilor-reclamanţi, argumentele expuse de recurentul-pârât în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege şi dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

Referitor la solicitarea recurentului-pârât de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că acestea reprezintă suma de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câştigat procesul le-a efectuat în cadrul litigiului soluţionat prin hotărârea judecătorească.

Potrivit art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., "Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului".

Astfel, se observă că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenţei procesuale a fiecărei părţi în procesul civil şi, totodată, au caracter de sancţiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală şi culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii.

În speţă, recurentul-pârât a promovat calea extraordinară de atac a recursului, solicitând şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru în cuantum de 200 RON achitată în recurs. Însă, raportat la modalitatea de soluţionare a recursului pârâtului, care va fi respins ca nefondat, se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată avansate în recurs de pârât, având în vedere că este partea care a căzut în pretenţii.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Faţă de toate considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 1002 din 18 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 4 noiembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.