Insurer’s Guarantee Fund liability for penalty interest accruing post-insolvency as accessory to insurance claim

Şedinţa publică din data de 4 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 12.12.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea parţială a Deciziei nr. 21676/18.11.2019 emisă de pârât şi obligarea acestuia la plata dobânzii legale penalizatoare calculată de la data deschiderii procedurii insolvenţei asigurătorului (16.02.2017) până la achitarea debitului principal.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că prin Decizia nr. 1498/27.07.2016, Autoritatea de Supraveghere Financiară a dispus retragerea autorizaţiei de funcţionare şi solicitarea intrării în procedura de faliment a societăţii B. S.A.

Potrivit prevederilor art. 14 din Legea 213/2015, în vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului de Garantare a Asiguraţilor (FGA), începând cu data publicării Deciziei ASF în Monitorul Oficial (Monitorul Oficial nr. 586/02.08.2016), Tribunalul Sibiu a decis prin sentinţa civilă nr. 132 din data de 16.02.2017, deschiderea procedurii falimentului împotriva societăţii B.. S.A, decizie ce a rămas definitivă la data de 09.03.2017.

De la această dată, plata indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate în condiţiile legii de către C. este asigurată de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut de lege, respectiv 450.000 RON pentru fiecare persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări.

În conformitate cu prevederile legale menţionate, în calitate de creditor de asigurare, care avea încheiată asigurarea CMR la B. S.A., reclamanta s-a adresat Fondului pentru încasarea contravalorii despăgubirii cuvenite ca urmare a avarierii mărfii transportate, întrucât, până la data intrării în faliment, asigurătorul B. S.A. nu a efectuat plata cuvenită.

Astfel, deşi contravaloarea despăgubirii cuvenite contestatoarei A. S.R.L. rezultă din dispozitivul sentinţei civile nr. 1937/28.02.2017 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, sentinţă rămasă definitivă prin decizia nr. 202/07.05.2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a admis numai parţial cererea de plată.

Prin sentinţa civilă nr. 1937/28.02.2017 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, instanţa a obligat pârâta B.. S.A. la plata sumei de 60.535,71 RON reprezentând despăgubirea cuvenită ca urmare a avarierii mărfii transportate, 2.959,20 RON dobândă legală calculată până la data introducerii cererii, precum şi dobândă legală calculată începând cu data de 05.04.2016 până la achitarea debitului principal. De asemenea, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 9.907,69 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru şi onorariu de avocat.

Aşadar, din valoarea totală a sumelor datorate, prin Decizia nr. 24624/26.04.2017 Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins solicitarea de plată a dobânzii legale calculată după data deschiderii procedurii insolvenţei asigurătorului, respectiv 16.02.2017 până la achitarea debitului principal.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 341 din data de 03 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că dobânda legală penalizatoare calculată după data deschiderii insolvenţei asigurătorului nu reprezintă creanţă de asigurări, întrucât aceasta nu rezultă din cuprinsul contractului de asigurare. C. datorează penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată acordate în dosarul soluţionat de Judecătoria Ploieşti, nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirii şi a culpei procesuale în demararea litigiului.

Ca urmare, a considerat că sumele pretinse de reclamantă nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, pârâtul neavând obligaţia de a plăti dobânda legală penalizatoare din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei nr. 341/03.06.2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. A solicitat admiterea căii de atac promovate, casarea în tot a hotărârii recurate şi rejudecarea cauzei în sensul admiterii contestaţiei, anulării deciziei FGA nr. 21676/18.11.2019 şi, în principal, obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare calculată de la data deschiderii procedurii insolvenţei asigurătorului (16.02.2017) până la achitarea debitului principal, iar, în subsidiar obligarea pârâtului la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata dobânzii legale penalizatoare calculată de la data deschiderii procedurii insolvenţei asigurătorului (16.02.2017) până la achitarea debitului principal astfel cum a fost solicitată prin cererea de plată nr. x/26.04.2017. Totodată, a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

În dezvoltarea recursului recurenta-reclamantă a susţinut, în contextul unei succinte expuneri a unor precizări prealabile şi a situaţiei de fapt, că prin sentinţa recurată prima instanţă a făcut o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art. 2, art. 4, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, încălcând aceste prevederi legale.

Astfel, a arătat că prima instanţă şi-a însuşit opinia Fondului de Garantare a Asiguraţilor, reţinând că acesta a dat efect hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2016, iar sumele pretinse de reclamantă nu au legătură cu raportul de asigurare, în realitate reprezintând despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului.

Contrar argumentelor primei instanţe, recurenta-reclamantă a susţinut teza potrivit căreia Fondul de Garantare a Asiguraţilor datorează şi dobânda legală penalizatoare calculată de la data deschiderii procedurii insolvenţei asigurătorului (16.02.2017) până la achitarea debitului principal, în acest sens făcând trimitere la dispoziţiile art. 2 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, precum şi la prevederile art. 2210 din C. civ., pe care le-a enunţat în cuprinsul cererii de recurs, conchizând în sensul că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea piederii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, a arătat că societatea B.. S.A. datorează penalităţile/dobânzile şi cheltuielile de judecată astfel cum au fost obţinute de reclamantă în dosarul nr. x/2016 soluţionat de Judecătoria Ploieşti, nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci urmarea culpei sale în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirii şi a culpei procesuale în declanşarea acelui litigiu, obligaţii care au fost preluate de către FGA odată cu preluarea dosarului de daună de la B.. S.A.

Cu alte cuvinte, a subliniat că drepturile pe care le are faţă de FGA sunt aceleaşi pe care le-ar fi avut şi faţă de asigurătorul în faliment B.. S.A., drepturi care au fost recunoscute în mod definitiv prin sentinţa civilă nr. 1937/28.02.2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016.

Totodată, împrejurarea că este nevoită să solicite plata despăgubirii de la Fondul de Garantare a asiguraţilor în locul asigurătorului intrat în faliment, nu poate să-i îngrădească dreptul de a recupera integral despăgubirea, o interpretare contrară fiind discriminatorie şi contravenind astfel dispoziţiilor legale şi scopului pentru care a fost constituit Fondul, şi anume acela de a garanta plata indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător.

În plus, a susţinut recurenta, dreptul de creanţă al persoanei păgubite include, sub aspectul întinderii sale, pe lângă despăgubirea propriu-zisă, toate accesoriile constând în dobânda legală şi cheltuieli de judecată, astfel cum au fost stabilite prin sentinţa civilă nr. 1937/28.02.2017.

În altă ordine de idei, a arătat că în cuprinsul deciziei nr. 21676/18.11.2019 Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu face nicio referire la sentinţa civilă nr. 1937/28.02.2017 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, prin care s-a stabilit cu titlu definitiv obligaţia de plată a pârâtei B.. S.A. la plata dobânzii legale calculată începând cu data de 05.04.2016, până la achitarea debitului principal, ignorând astfel cu totul puterea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti şi interpretând în mod greşit Legea nr. 213/2015 în sensul că nu ar datora dobânda legală calculată după data deschiderii procedurii insolvenţei asigurătorului, respectiv 16.02.2017, şi până la achitarea debitului principal.

De asemenea, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a argumentat motivul pentru care decizia nr. 21676/18.11.2019 a admis la plată suma de 2.959,20 RON cu titlu de dobândă legală, calculată până la data introducerii cererii şi suma de 9.907,69 RON reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Mai mult, prin decizia nr. 21676/18.11.2019 Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins în mod arbitrar solicitarea sa de plată a dobânzii legale începând cu data deschiderii insolvenţei asigurătorului B. S.A., respectiv 16.02.2017 până la achitarea debitului principal, fără a argumenta în mod justificat motivul respingerii începând cu data intrării asigurătorului în faliment. Sub acest aspect, din interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 rezultă că legiuitorul a prevăzut cu titlu general plata dobânzilor/cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit, neexistând nicio distincţie cu privire la dobânzile datorate până la data intrării asigurătorului în faliment şi dobânzile datorate după data intrării asigurătorului în faliment.

În final, recurenta a susţinut că prin emiterea deciziei de admitere parţială a cererii sale de plată, Fondul de Garantare a Asiguraţilor se abate de la scopul pentru care a fost înfiinţat, respectiv acela de a garanta plata de indemnizaţii sau despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate, în condiţiile legii, de asigurătorul în insolvenţă.

Întrucât art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 defineşte Fondul ca fiind un garant al plăţii de indemnizaţii şi despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate, în condiţiile legii, de asigurătorul în insolvenţă, acesta având drept scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, prin refuzul Fondului de a achita integral despăgubirea la care este îndreptăţită reclamanta în temeiul poliţei de asigurare nr. x din 14.05.2014 emisă de B.. S.A., sunt încălcate prevederile legale menţionate.

Pentru considerentele expuse, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii de fond ca temeinică şi legală. În esenţă, a susţinut că reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinarea intimatului-pârât, prin care a solicitat respingerea apărărilor acestuia ca neîntemeiate şi a reiterat argumentele prezentate în cererea de recurs.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de motivele invocate de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs şi de apărările formulate de intimatul-pârât prin întâmpinare, Înalta Curte reţine următoarele:

Demersul judiciar al reclamantei vizează anularea parţială a Deciziei nr. 21676 din 18.11.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare calculată de la data deschiderii procedurii insolvenţei asigurătorului (16.02.2017) până la achitarea debitului principal.

Soluţionând cauza, prima instanţă a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei, reţinând, în esenţă, că dobânda legală penalizatoare calculată după data deschiderii insolvenţei asigurătorului nu reprezintă creanţă de asigurări, întrucât aceasta nu rezultă din cuprinsul contractului de asigurare. C. datorează penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată acordate în dosarul soluţionat de Judecătoria Ploieşti, nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirii şi a culpei procesuale în demararea litigiului.

Ca urmare, a considerat că sumele pretinse de reclamantă nu au legătură cu raportul de asigurare, ci, reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, pârâtul neavând obligaţia de a plăti dobânda legală penalizatoare din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.

Împotriva hotărârii primei instanţe a exercitat recurs reclamanta A. S.R.L, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit motivului de nelegalitate antereferit, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive sunt incidente, în considerarea argumentelor ce succed.

Aşa cum s-a arătat în precedent, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că dobânda legală penalizatoare calculată după data deschiderii insolvenţei asigurătorului nu reprezintă o creanţă de asigurări, întrucât aceasta nu rezultă din cuprinsul contractului de asigurare. C. datorează penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată acordate în dosarul soluţionat de Judecătoria Ploieşti, nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci, ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirii şi a culpei procesuale în demararea litigiului.

Totodată, a considerat că sumele pretinse de reclamantă nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, pârâtul neavând obligaţia de a plăti dobânda legală penalizatoare din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.

Înalta Curte nu poate valida raţionamentul logico-juridic care a stat la baza soluţiei pronunţate de către instanţa de fond, deoarece relevă o greşită interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în domeniul soluţionării cererilor de despăgubire adresate Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

În esenţă, recurenta-reclamantă a criticat hotărârea de fond pentru greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 2, art. 4, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, afirmând că prima instanţă şi-a însuşit în mod eronat opinia pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor în sensul în care acesta a dat efect hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2016, iar sumele pretinse de reclamantă nu au legătură cu raportul de asigurare, reprezentând despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului.

Instanţa de control judiciar reţine că sunt întemeiate criticile formulate de recurenta-reclamantă şi le va răspunde prin argumente comune, în raport de finalitatea concretă a acestora.

Un prim aspect de nelegalitate invocat de recurenta-reclamantă cu privire la hotărârea de fond vizează greşita apreciere de către prima instanţă a sumei solicitate cu titlu de dobânzi legale penalizatoare, după data deschiderii procedurii insolvenţei asigurătorului (16.02.2017) şi până la plata efectivă, ca nereprezentând o creanţă de asigurare deoarece nu rezultă din cuprinsul contractului de asigurare, considerând că a interpretat şi aplicat astfel în mod eronat dispoziţiile art. 2 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, precum şi prevederile art. 2214 din C. civ.

Criticile recurentei-reclamante formulate din această perspectivă sunt întemeiate. Reţine instanţa de control judiciar că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

În art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv:

"creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

În acest sens sunt avute în vedere dispoziţiile art. 2210 alin. (1) din C. civ., potrivit cărora, în limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, precum şi dispoziţiile art. 2214 din acelaşi Cod, care prevăd că:

"În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite".

De asemenea, potrivit art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE, creanţa de asigurare este orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asiguraţi, deţinători de poliţe de asigurare, beneficiari sau oricărei părţi vătămate având drept direct de acţiune împotriva întreprinderii de asigurare şi care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operaţiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) şi c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

În acest context normativ rezultă în mod neîndoielnic, contrar raţionamentului instanţei de fond, că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare nu este reprezentată doar de despăgubirea propriu-zisă, ci de contravaloarea integrală a pierderii suferite prin producerea riscului asigurat de către persoana asigurată sau de beneficiarul asigurării, respectiv toate sumele rezervate creditorului în temeiul contractului de asigurare, deci, inclusiv elementele datoriei necunoscute încă, cum ar fi dobânda legală şi cheltuielile de judecată.

În ceea ce priveşte solicitarea de plată a dobânzii legale calculată după data deschiderii procedurii insolvenţei asigurătorului, respectiv 16.02.2017, până la data achitării debitului principal, se observă că aceasta a fost generată de culpa asigurătorului B.. S.A. în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor la care era îndreptăţită reclamanta şi a culpei în declanşarea litigiului soluţionat prin sentinţa civilă nr. 1937/28.02.2017 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, obligaţii ce au fost preluate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor odată cu dosarul de daună preluat de la asigurătorul în faliment B.. S.A.

Prin hotărârea amintită, nr. 1937/28.02.2017 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, a fost obligată societatea B.. S.A. la plata sumei de 60.535,71 RON reprezentând despăgubirea cuvenită ca urmare a avarierii mărfii transportate, 2.959,20 RON dobândă legală calculată până la data introducerii cererii, precum şi dobândă legală calculată începând cu data de 05.04.2016 până la achitarea debitului principal. Totodată, a fost obligată societatea asigurătoare să plătească reclamantului suma de 9.907,69 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat.

Aşadar, dreptul de creanţă al reclamantei, în calitate de persoană păgubită, rezultă din contractul de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment B.. S.A. şi include, sub aspectul întinderii sale, atât despăgubirea propriu-zisă, cât şi accesoriile sale, astfel cum au fost stabilite prin sentinţa civilă nr. 1937/28.02.2017, până la data achitării debitului principal.

Ca urmare, nu pot fi reţinute apărările intimatului-pârât conform cărora dobânzile datorate după data intrării în faliment până la data plăţii debitului, nu sunt pretinse sume reprezentând creanţe de asigurări rezultate din însuşi contractul de asigurare şi că Legea nr. 213/2015 nu ar fi prevăzut o garanţie legală în ceea ce priveşte plata dobânzilor solicitate de reclamantă, deoarece aceste aspecte nu se verifică în cauză, alegaţiile părţii fiind consecinţa propriei interpretări a cadrului normativ incident, în scopul justificării soluţiei adoptate prin actul administrativ contestat şi menţinerii ca atare a acesteia.

Sub acest aspect, în acord cu susţinerile recurentei-reclamante, se observă că legiuitorul nu a făcut distincţie în cuprinsul Legii nr. 213/2015 în ceea ce priveşte plata dobânzilor/cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit, datorate până la data intrării acestuia în faliment şi cele datorate ulterior acestui moment, ceea ce înseamnă că acestea sunt datorate, deopotrivă, atât anterior intrării asigurătorului în procedura falimentului, cât şi ulterior acestui moment, până la stingerea debitului principal, conform principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Potrivit art. 1535 C. civ., în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până la momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau în cel prevăzut de lege, dobânda legală urmând a fi stabilită conform art. 2 şi art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum si pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

În conformitate cu art. 1381 alin. (3) C. civ., în cazul executării cu întârziere a obligaţiei de plată a unei sume de bani, indiferent de izvorul contractual ori delictual al obligaţiei, daunele-interese sub forma dobânzii legale se datorează, fără a se face dovada unui prejudiciu şi fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului sa poată fi nesocotit.

Prin urmare, art. 1531 şi art. 1535 C. civ. consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor şi, cum obligaţia de plată a dobânzii izvorăşte din lege (răspunderea civilă delictuală) recurenta-reclamantă este îndreptăţită şi la plata dobânzii legale penalizatoare ce se impune a fi calculată de la data deschiderii procedurii insolvenţei asigurătorului (16.02.2017) până la achitarea debitului principal, în vederea asigurării reparării integrale a prejudiciului cauzat prin întârzierea plăţii despăgubirii cuvenite.

Relevantă în acest sens este Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2/2014 din 17 februarie 2014 (Completul competent să judece recursul în interesul legii), publicată in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, în care s-a reţinut că plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând astfel expresie principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza I şi art. 1535 alin. (1) din C. civ. din 2009.

În aceste condiţii, având în vedere că s-au conturat şi demonstrat elemente de nelegalitate a actului administrativ contestat potrivit argumentelor expuse supra, aspecte ce conduc în mod nemijlocit la conturarea caracterului nelegal al hotărârii de fond supuse cenzurii instanţei de control judiciar, Înalta Curte reţine că sunt întemeiate criticile recurentei-reclamante, sens în care va admite demersul judiciar al acesteia şi va reforma sentinţa de fond recurată.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate de instanţa de recurs

Pentru argumentele prezentate la pct. 5 al acestei decizii, constatând că soluţia primei instanţe a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite cererea reclamantei, va anula în parte Decizia nr. 21676/18.11.2019 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi îl va obliga pe pârât la plata către reclamantă a dobânzii legale penalizatoare calculată de la data deschiderii procedurii insolvenţei asigurătorului (16.02.2017) până la achitarea debitului principal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 341 din 3 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite cererea reclamantei A. S.R.L.

Anulează în parte Decizia nr. 21676/18.11.2019 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către reclamantă a dobânzii legale penalizatoare calculată de la data deschiderii procedurii insolvenţei asigurătorului (16.02.2017) până la achitarea debitului principal.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 4 noiembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.