CO2 Emission Certificates Penalty Annulled for Good Faith Error; Appeal Dismissed

Şedinţa publică din data de 4 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 22.02.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată Administraţia Fondului pentru Mediu, solicitând anularea în totalitate a Deciziei nr. 143 din data de 23.08.2018 emisă de pârâtă, prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x/30.05.2018, precum şi anularea deciziei de impunere menţionate, privind aplicarea penalităţii în cazul nerestituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră.

2. Încheierea din 17 mai 2019 şi hotărârea primei instanţe

Prin încheierea de şedinţă din data de 17 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019, s-a respins cererea formulată de pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu prin întâmpinare, de introducere în cauză a Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului; s-a amânat judecarea cauzei la data de 28.06.2019, la solicitarea reprezentantului reclamantei, pentru discutarea admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie accesorie, şi s-a dispus citarea pârâtei cu o copie a cererii de intervenţie accesorie.

Prin sentinţa nr. 16/F-CONT din 31 ianuarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019, s-a admis cererea principală formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu şi intervenienta B.; s-a dispus anularea Deciziei nr. 143 din data de 23.08.2018 emisă de pârâtă şi, pe fond, a fost admisă contestaţia şi anulată decizia de impunere nr. x/30.05.2018 privind aplicarea penalităţii prevăzute în cazul nerestituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră. De asemenea, a fost admisă cererea de intervenţie accesorie, formulată de intervenienta B..

3. Calea de atac exercitată

Împotriva încheierii de şedinţă din data de 17 mai 2019 şi a sentinţei nr. 16/F-CONT din 31 ianuarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019, a exercitat recurs pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, criticându-le pentru nelegalitate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului exercitat împotriva încheierii de şedinţă din data de 17 mai 2019, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de fond, recurgând la mijloacele procesuale puse la îndemână de art. 161 teza a II-a din Legea nr. 554/2004 şi de art. 22 din C. proc. civ., era îndrituită să pună în discuţia părţilor şi să dispună măsuri privind denumirea corectă a autorităţii emitente greşit indicate de către parte, citarea în proces a beneficiarului actului administrativ, care nu a figurat în cererea de chemare în judecată formulată de un terţ, citarea persoanei din iniţiativa căreia a fost declanşată procedura administrativă soldată cu emiterea actului atacat, citarea emitentului unui act preparatoriu, dedus judecăţii odată cu actul administrativ propriu-zis.

În speţă, prin contestaţia introdusă pe rolul Curţii de Apel Piteşti, conform procedurii prevăzute de Codul de procedură fiscală, instanţa de fond a fost învestită cu verificarea legalităţii şi temeiniciei Deciziei nr. 143/23.08.2018 şi a Deciziei de impunere nr. x/30.05.2018 privind obligaţii fiscale suplimentare de plată la Fondul pentru Mediu, iar prin întâmpinarea formulată în cauză pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu a susţinut că autoritatea competentă pentru constatarea nerespectării obligaţiei de restituire a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră este Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului.

În susţinerea apărărilor formulate, recurenta-pârâtă a invocat dispoziţiile art. 4, art. 141, art. 24, art. 28 din H.G. nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, precum şi dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. ş) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru Mediu, aprobată prin Legea nr. 105/2006, cu modificările şi completările ulterioare, în temeiul cărora, coroborate cu datele transmise de către Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului prin adresa nr. x/18.05.2018, a emis pe numele reclamantei A. S.A. Decizia de impunere nr. x/30.05.2018 prin care au fost stabilite în sarcina acesteia obligaţii fiscale pentru nerestituirea certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră în cuantum de 32.564.874,00 RON.

În condiţiile în care prima instanţă a analizat aspectele de fond care au stat la baza emiterii Deciziei de impunere contestate, respectiv împrejurările de fapt şi de drept avute în vedere la emiterea actului administrativ în discuţie, deci, inclusiv aspectele constatate de Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului şi comunicate pârâtei cu adresa menţionată supra, fără ca această autoritate să fie introdusă în cauză prin intermediul mijloacelor puse la îndemână de către legiuitor, soluţia instanţei de fond de respingere a introducerii în cauză a ANPM este nelegală.

În atare situaţie, apreciază recurenta că nu a fost stabilit şi clarificat cadrul procesual, în raport cu obiectul contestaţiei şi cu motivele de fapt şi de drept ale acesteia, instanţa de fond încălcându-şi obligaţiile impuse de art. 22 din C. proc. civ. referitor la rolul activ al judecătorului.

Sub acest aspect a mai arătat că prima instanţă nu putea statua în mod legal asupra conduitei unei autorităţi administrative materializate în actul administrativ supus cenzurii pe calea contenciosului administrativ, fără ca aceasta să fie parte în proces, de altfel, acesta fiind motivul pentru care a formulat cererea de introducere în cauză a Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului, întemeiată pe dispoziţiile art. 78 din C. proc. civ.

Conchizând pe recursul exercitat împotriva încheierii de şedinţă din data de 17 mai 2019, a susţinut că pentru analizarea cadrului procesual prin prisma obiectului contestaţiei şi a finalităţii urmărite de intimată, în vederea pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice, cu respectarea tuturor principiilor de drept, se impune casarea încheierii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, în vederea reluării judecăţii şi punerii în discuţia părţilor a necesităţii definirii cadrului procesual adecvat, prin introducerea în cauză a Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului.

Cu privire la recursul exercitat împotriva sentinţei de fond, recurenta-pârâtă a susţinut că şi această soluţie a primei instanţe este nelegală, apreciind că pentru a putea stabili dacă Decizia de impunere nr. x/30.05.2018 a fost emisă cu respectarea prevederilor legale, singurul aspect ce a rămas de clarificat este în ce măsură intimata, la data emiterii de către Administraţia Fondului pentru Mediu a actelor a căror anulare face obiectul prezentei cauze, era sau nu conformă, în sensul art. 9 alin. (1) lit. ş) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru Mediu, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 105/2006, cu modificările şi completările ulterioare şi ale art. 28 din H.G. nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră (EU ETS).

În contextul expunerii succinte a corespondenţei purtate cu Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului şi cu intimata-reclamantă A. S.A. în legătură cu situaţia acestui operator, generată de nerespectarea normelor legale ce reglementează comercializarea certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, precum şi a enunţării prevederilor art. 18 din H.G. nr. 780/2006 de stabilire a schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, recurenta-pârâtă a susţinut că acest din urmă text legal enumeră exact sfera cazurilor la care se referă ipoteza normei, neexistând motive de a restrânge sau de a extinde aplicarea acestuia, nerespectarea obligaţiei de a depune certificatele de emisii până la data de 30 aprilie a fiecărui an sancţionându-se cu aplicarea unei penalităţi, conform prevederilor legale menţionate.

Or, având în vedere împrejurarea că prin adresa nr. x/18.05.2018, Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului a comunicat Administraţiei Fondului pentru Mediu faptul că intimata nu a restituit în condiţiile legii certificatele de emisii de gaze cu efect de seră aferente emisiilor de dioxid de carbon generate în anul 2017, precum şi numărul acestora, consideră că aceasta era încă neconformă la data emiterii adresei respective.

Ca urmare, ţinând cont de manifestarea de voinţă a intimatei-reclamante, care a contestat Decizia de impunere nr. x/30.05.2018 privind stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare de plată la Fondul pentru Mediu, şi nu adresa nr. x/18.05.2018 emisă de Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, care a stat la baza actului de impunere emis de pârâtă şi care a stabilit neconformitatea intimatei prin neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 18 alin. (2) din H.G. nr. 780/2006, recurenta-pârâtă a apreciat că se impune sancţionarea acesteia de către instanţa de fond prin respingerea acţiunii promovate.

Faţă de considerentele expuse, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei de fond şi a încheierii de şedinţă din data de 17 mai 2019, ca temeinice şi legale. În esenţă, a susţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru introducerea în cauză a Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului, prima instanţă interpretând şi aplicând în mod corect dispoziţiile art. 78 C. proc. civ. şi art. 161 din Legea nr. 554/2004. În ceea ce priveşte recursul exercitat împotriva sentinţei de fond, a considerat că soluţia primei instanţe este legală, aceasta apreciind în mod corect că acţiunea sa este întemeiată prin raportare la buna-credinţă şi la cadrul legislativ care a condus la aplicarea penalităţilor pentru nerestituirea certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră.

Intimata-intervenientă B. a formulat, la rândul său, întâmpinare faţă de recursul pârâtei Administraţia Fondului pentru Mediu, solicitând respingerea acestuia şi menţinerea hotărârilor atacate ca fiind temeinice şi legale. Cu privire la soluţia de respingere a solicitării pârâtei de introducere în cauză a Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului, a susţinut că instanţa de fond în mod corect a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru introducerea forţată din oficiu a altor persoane, iar cu privire la recursul exercitat împotriva hotărârii de fond, a reiterat apărările formulate prin cererea de intervenţie accesorie, solicitând respingerea căii de atac promovate de pârâtă.

În cauză, intimata-reclamantă A. S.A. a formulat răspuns la întâmpinarea intimatei-interveniente accesorii B., susţinând admisibilitatea apărărilor formulate de către aceasta.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi hotărârile atacate, prin prisma motivelor invocate şi a prevederilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu preliminar, întrucât la termenul de dezbateri din data de 04 noiembrie 2021, intimata-reclamantă, prin reprezentant, a susţinut că recursul exercitat de recurenta-pârâtă împotriva încheierii de şedinţă din data de 17.05.2019 este nul, apreciind că acesta nu poate fi întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci pe acela reglementat la pct. 5 al aceluiaşi articol, întrucât a criticat hotărârea cu privire la încălcarea unor norme de procedură, Înalta Curte reţine că din cererea de recurs rezultă că recurenta-pârâtă a dezvoltat critici cu privire la încheierea de şedinţă din data de 17 mai 2019, care pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, constată că partea a susţinut interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 78 din C. proc. civ. şi a dispoziţiilor art. 161 din Legea nr. 554/2004, raportat la obiectul cauzei şi la cadrul normativ incident în speţă, astfel încât ipoteza că recursul exercitat împotriva soluţiei pronunţate prin încheierea din 17 mai 2019 ar fi nul din perspectiva susţinerilor intimatei-reclamante nu poate fi primită.

Ca urmare, instanţa de control judiciar urmează a analiza legalitatea, atât a sentinţei de fond, cât şi a încheierii de şedinţă din 17 mai 2019, recurate în cauză, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de nelegalitate, casarea unei hotărâri se poate cere, când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material". Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile spetei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat în mod greşit. În cauza de faţă, aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în continuare.

În esenţă, criticile recurentei-pârâte cu privire la soluţia primei instanţei dispuse prin încheierea de şedinţă din 17 mai 2019 vizează interpretarea şi aplicarea greşită de către aceasta a prevederilor ce reglementează instituţia introducerii în cauză a altor subiecte de drept, potrivit art. 161 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi art. 78 din C. proc. civ., prin raportare la obiectul cauzei şi la cadrul normativ aplicabil acestuia.

Astfel, partea a susţinut că instanţa de fond în mod greşit a respins solicitarea sa de introducere în cauză a Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului, deşi aceasta este autoritatea competentă pentru constatarea nerespectării obligaţiei de restituire a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră.

Soluţionând cererea, curtea de apel a respins-o, apreciind că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., soluţie pe care o adoptă ca atare şi instanţa de control judiciar, întrucât a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, nefiind susceptibilă de casare prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a susţinut că prima instanţă a interpretat şi a aplicat în mod greşit prevederile art. 78 C. proc. civ. şi art. 161 teza a II-a din Legea nr. 554/2004, deoarece acestea reprezentau mijloace procesuale puse la îndemână de către legiuitor în vederea introducerii în cauză şi a citării persoanei din iniţiativa căreia a fost declanşată procedura administrativă soldată cu emiterea actului contestat.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că prima instanţă a pronunţat soluţia contestată cu interpretarea şi aplicarea corectă a legii.

Potrivit art. 78 C. proc. civ.,"(1) În cazurile expres prevăzute de lege, precum şi în procedura necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc. (2) În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond"; iar în art. 161 din Legea nr. 554/2004 legiuitorul a prevăzut: "Când raportul juridic dedus judecăţii o impune, instanţa de contencios administrativ va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altei persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului şi instanţa apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, aceasta va respinge cererea fără a se pronunţa pe fond".

Din interpretarea dispoziţiilor legale enunţate supra, forma în vigoare în perioada de referinţă, care reprezintă norma generală procesual-civilă şi respectiv norma specială, care a preluat ca atare prevederea corespunzătoare din norma generală, rezultă că legiuitorul a instituit acest cadru legal în scopul de a oferi instanţelor de judecată o soluţie legislativă clară în interpretarea principiului disponibilităţii şi în stabilirea cadrului procesual.

Astfel, reiese în mod indubitabil că în materie contencioasă legea conferă instanţei un drept de apreciere numai în ceea ce priveşte posibilitatea judecării procesului fără participarea terţului, punând din oficiu în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane, în ipoteza în care consideră că raportul juridic dedus judecăţii impune acest lucru. Cu alte cuvinte, pentru a fi incident art. 78 alin. (2) C. proc. civ., se impune a fi întrunite condiţiile privind invocarea de către instanţă, din oficiu, precum şi punerea în discuţia părţilor, atunci când apreciază necesar şi raportul juridic dedus judecăţii o impune, a introducerii în proces a altor persoane. Pentru ipoteza în care niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, legiuitorul a oferit soluţia potrivit căreia instanţa va respinge cererea fără a se pronunţa pe fond.

Însă, în cauză, recurenta-pârâtă este cea care a solicitat introducerea în cauză a Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului, întemeindu-şi cererea pe dispoziţiile art. 78 din C. proc. civ., iar intimata-reclamantă a precizat că, în calitate de reclamantă, nu înţelege să solicite lărgirea cadrului procesual prin introducerea în cauză şi a acestei pârâte. Pe de altă parte, intimata-reclamantă a solicitat să se constate că actul administrativ contestat a fost emis de pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu şi nu de către Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului.

Aşadar, instanţa de fond a pus în discuţia contradictorie a părţilor această cerere şi a respins-o, considerând că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 78 alin. (2) C. proc. civ., astfel că instanţa de control judiciar reţine că a interpretat şi a aplicat în mod corect legea, în raport de temeiul juridic pe care partea şi-a întemeiat solicitarea.

Sub acest aspect este important a se avea în vedere şi faptul că actul administrativ contestat în cauză, producător de efecte juridice în privinţa reclamantei, a fost emis de pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, astfel încât raportul juridic dedus judecăţii nu impune introducerea în cauză a Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului, nefiind astfel incidente în speţă situaţiile premisă la care se referă dispoziţiile art. 22 şi art. 78 C. proc. civ., ori ale art. 161 din Legea nr. 554/2004, invocate de către pârâtă drept temei al cererii de introducere în cauză a terţului din iniţiativa instanţei.

În considerarea acestor argumente, instanţa de control judiciar nu poate primi alegaţiile recurentei-pârâte formulate din această perspectivă, împrejurarea că la emiterea actului contestat au fost avute în vedere şi aspecte constatate de către Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului nefiind suficientă pentru a susţine necesitatea introducerii în cauză şi a acestei entităţi în temeiul art. 78 alin. (2) C. proc. civ., şi, implicit, nu susţine un motiv de nelegalitate a soluţiei primei instanţe, care a reţinut în mod corect neîndeplinirea condiţiilor textului legal invocat în susţinerea cererii de introducere în cauză a terţului, pronunţând astfel încheierea cu respectarea prevederilor art. 161 teza a II-a din Legea nr. 554/2004, art. 22 şi art. 78 din C. proc. civ.

În continuare, pentru a răspunde criticilor recurentei-pârâte aduse sentinţei de fond nr. 16/F-CONT din 31 ianuarie 2020 a Curţii de Apel Piteşti, Înalta Curte reţine, sub aspect factual, că prin Decizia de impunere nr. x/30.05.2018 emisă de pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, a fost aplicată intimatei-reclamante A. S.A. o penalitate în sumă de 32.564.874 RON pentru nerestituirea unui număr de 67170 certificate aferente emisiilor de CO2 generate în perioada 01.01.2017-31.12.2017.

Contestaţia formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere a fost respinsă de pârâtă ca neîntemeiată, prin Decizia nr. 143/23.08.2018, reţinându-se incidenţa dispoziţiilor art. 18 şi art. 28 din H.G. nr. 780/2006, ambele decizii fiind contestate de către reclamantă în faţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal, pe calea prevăzută de art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, solicitând anularea celor două acte menţionate.

Soluţionând acţiunea, instanţa de fond a găsit întemeiate susţinerile reclamantei privind nelegalitatea măsurii luate de către pârâtă prin decizia de impunere contestată, în sensul stabilirii în sarcina sa a unei penalităţi pentru nerestituirea certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră aferente anului 2017, anulând actele atacate.

În speţă, se reţine că Directiva (CE) nr. 87/13 octombrie 2003 de stabilire a unui sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră în cadrul Comunităţii şi de modificare a Directivei 96/61/CE a Consiliului, a fost adoptată în scopul promovării reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră într-un mod rentabil şi eficient din punct de vedere economic.

În legislaţia naţională această Directivă a fost transpusă prin H.G. nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, care, la art. 8 şi art. 18 prevede obligaţia oricărui operator economic care intră sub incidenţa schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră de a restitui, până cel târziu la data de 30 aprilie a fiecărui an, un număr de certificate de emisii de gaze cu efect de seră egal cu cantitatea totală de emisii de gaze cu efect de seră provenite de la instalaţia respectivă în anul calendaristic anterior, certificate care se anulează ulterior verificării. În scopul enunţat, operatorii economici au obligaţia de a parcurge în fiecare an, pentru anul anterior, anumite etape/operaţiuni de conformare în vederea restituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră într-un număr egal cu numărul total de emisii provenite de la instalaţiile sale.

În prezenta cauză se constată că recurenta-pârâtă a reproşat intimatei-reclamante că a încălcat prevederile art. 18 din H.G. nr. 780/2006, nerespectându-şi obligaţia de depunere a certificatelor de emisii până la data de 30 aprilie a anului 2018 pentru anul 2017, considerând neconform acest operator economic pentru anul menţionat, motiv pentru care a fost sancţionat prin aplicarea penalităţii în sumă de 32.564.874 RON. Intimata-reclamantă nu a contestat faptul că obligaţiile legale impuse de H.G. nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră EU ETS nu au putut fi îndeplinite la timp, însă a invocat eroarea în care s-a aflat în legătură cu etapa de predare a certificatelor, dat fiind faptul că funcţionarea C. nu este explicată şi prin instrucţiuni şi mesaje în limba română, iar în urma primirii din data de 16.03.2018 a unui e-mail automat de la Registru, cu textul "emission approved", cu îndrumarea de a contacta administratorul naţional, a considerat că şi-a îndeplinit obligaţia predării certificatelor.

În esenţă, chestiunea supusă analizei şi asupra căreia părţile au opinii contrare, vizează verificarea legalităţii deciziei contestate prin prisma stabilirii îndeplinirii sau nu a obligaţiei de depunere a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră pentru anul 2017, până la data de 30 aprilie a anului 2018, punându-se problema unei răspunderi obiective sau subiective a părţii sub acest aspect.

În acest sens, recurenta-pârâtă susţine că răspunderea intimatei-reclamante pentru îndeplinirea obligaţiei de restituire a certificatelor la data de 07.05.2018, cu depăşirea termenului prevăzut de lege, este una obiectivă, iar neconformitatea operatorului economic la data emiterii deciziilor contestate justifică aplicarea penalităţii stabilite.

În schimb, intimata-reclamantă a solicitat să se constate că nu poate fi stabilită această răspundere obiectivă în sarcina sa, deoarece lipseşte condiţia esenţială a vinovăţiei, răspunderea reglementată de art. 28 alin. (1)-(2) din H.G. nr. 780/2006 fiind una subiectivă. Totodată, a susţinut că întreaga sa conduită anterioară şi ulterioară datei de 30.04.2018, dată finală de restituire a certificatelor, s-a caracterizat prin bună-credinţă şi că pârâta a aplicat penalitatea fără să ţină cont de neconformităţile de organizare şi funcţionare ale Registrului (platformei administrative naţionale).

Prima instanţă a validat raţionamentul reclamantei, reţinând că susţinerile părţii sunt întemeiate, fiind demonstrate de probatoriul administrat în cauză. Astfel, a apreciat că nepredarea certificatelor în termenul stabilit s-a datorat unei confuzii generate de mesajele automate transmise de către Registru, care nu au fost emise în limba română, în condiţiile în care administratorul contului este o instituţie publică naţională. În acest sens este de observat că sunt întemeiate şi apărările formulate de intervenienta accesorie B.. Aceasta a arătat că, încă de la momentul la care a solicitat numirea sa ca reprezentant autorizat al A. în sistemul informatic de restituire a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră (C.), exprimându-şi în mod clar şi explicit opţiunea ca limba utilizată să fie limba română, în condiţiile în care nu cunoştea limba engleză, toate mesajele de notificare recepţionate de la sistem nu au fost în limba română, ci în engleză, iar mesajul de tipul "emissions approved" a echivalat pentru persoana în cauză cu concluzia potrivit căreia procesul a fost finalizat cu succes.

Concluzia acesteia în sensul că procesul s-a finalizat cu succes a fost întărită şi de împrejurarea că a transmis la data de 03 aprilie 2018, către consilierul desemnat al administratorului naţional al contului, un e-mail prin care îl informa cu privire la restituirea în contul C. a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră pentru anul 2017, ce a avut loc în data de 16 martie 2018, conform e-mail-ului primit automat de la adresa x cu mesajul "emission approved" pe care l-a ataşat informării, iar consilierul administratorului naţional al contului nu i-a comunicat că, în realitate, operaţiunea nu a fost finalizată, transmiţându-i doar un mesaj de mulţumire pentru informare.

Aşadar, prima instanţă a apreciat în mod corect că nu se poate reţine culpa intimatei-reclamante în restituirea cu întârziere a certificatelor, în condiţiile în care aceasta şi-a respectat obligaţiile legale privind parcurgerea etapelor de restituire, derulate încă din luna martie a anului 2018, informând administratorul naţional la fiecare etapă parcursă, iar acesta nu i-a adus la cunoştinţă existenţa vreunei probleme în procedura de finalizare a operaţiunii de restituire.

În contextul factual reţinut, instanţa de fond şi-a întemeiat raţionamentul logico-juridic pe interpretarea sistematică a cadrului normativ naţional şi european în materie, constatând astfel în mod just că încălcarea de către autorităţile naţionale a propriilor obligaţii de asistenţă şi accesibilitate, a creat premisele situaţiei în cauză.

Astfel, analizând art. 8 alin. (1) şi art. 92 din Regulamentul (UE) nr. 2013/389 prin care s-a creat registrul Uniunii în conformitate cu Directiva 2003/87/CE, prima instanţă a reţinut în mod corect că administratorii naţionali au obligaţia expresă de a oferi asistenţă şi sprijin titularilor conturilor şi reprezentanţilor acestora pentru fiecare etapă impusă de lege în vederea finalizării procedurii.

Potrivit art. 16 alin. (3) şi alin. (4) teza finală din Directiva 2003/87/CE, statele membre garantează că orice operator care nu restituie până la data de 30 aprilie a fiecărui an, cote suficiente pentru a-şi reglementa emisiile din anul anterior este pasibil de plata unei amenzi pentru depăşirea emisiilor. Amenda pentru depăşirea emisiilor este de 100 EUR pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emis de instalaţia respectivă pentru care operatorul nu a restituit cotele. Plata amenzii pentru depăşirea emisiilor nu exonerează operatorul de obligaţia de a restitui un număr de cote egal cu depăşirea respectivă de emisii, la restituirea cotelor pentru următorul an calendaristic.

Aşa cum s-a arătat, Directiva 2003/87/CE a fost transpusă în legislaţia naţională prin O.U.G. nr. 196/2003 privind Fondul de Mediu şi prin H.G. nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, care, la art. 18 alin. (2) prevede că operatorul fiecărei instalaţii are obligaţia de a restitui până cel târziu la data de 30 aprilie a fiecărui an, un număr de certificate de emisii de gaze cu efect de seră egal cu cantitatea totală de emisii de gaze cu efect de seră provenite de la instalaţia respectivă în anul calendaristic anterior, potrivit dispoziţiilor art. 22, iar aceste certificate se anulează ulterior.

De asemenea, dispoziţiile art. 28 alin. (1) şi alin. (4) din H.G. nr. 780/2006 reiau prevederile art. 16 alin. (3) din Directivă cu privire la penalitatea de 100 euro în echivalent în RON şi faptul că plata sumelor nu exonerează operatorul de la obligaţia de a restitui certificatele de emisii de gaze cu efect de seră.

Recurenta-pârâtă a susţinut că din interpretarea art. 18 alin. (2) şi art. 28 alin. (1) şi alin. (2) din H.G. nr. 780/2006 rezultă cu exactitate sfera cazurilor la care se referă ipoteza normei, neexistând motive de a restrânge sau de a extinde aplicarea lui, astfel încât nerespectarea obligaţiei de depunere a certificatelor de emisii până la data de 30 aprilie a fiecărui an se sancţionează cu aplicarea unei penalităţi.

Întrucât aceste norme reiau prevederile art. 16 alin. (3) din Directivă şi ţinând cont de faptul că interpretarea dreptului european este realizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, pentru a răspunde criticii recurentei-pârâte Înalta Curte urmează să analizeze incidenţa în cauză a Hotărârii din 29 aprilie 2015 pronunţată în cauza C-148/14, Bundesrepublik Deutschland c/Nordzucker AG, cauză la care a făcut referire intimata-reclamantă şi pe care instanţa de fond a avut-o în vedere la judecarea cauzei.

Aşadar, Hotărârea CJUE pronunţată în Cauza C-148/14 Nordzucker AG din data de 29.04.2015 a interpretat art. 16 alin. (3) din Directiva 2003/87/CE modificată prin Directiva 2004/10/CE, în sensul că "nu se aplică unui operator care restituie un număr de cote de emisie de gaze cu efect de seră care corespunde emisiilor din anul anterior, astfel cum au fost raportate şi verificate, în cazul în care se dovedeşte în urma unei verificări suplimentare efectuate de autoritatea naţională competentă după expirarea termenului de restituire, că s-a raportat o cantitate mai mică a acestor emisii, astfel încât numărul cotelor restituite este insuficient".

Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, sancţiunile pe care statele membre sunt ţinute să le prevadă în temeiul art. 16 alin. (1) din Directiva 2003/87 constituie un instrument adaptat într-o astfel de situaţie, potrivit textului acestei dispoziţii, iar sancţiunile respective trebuie să fie proporţionale cu încălcarea săvârşită. Aceasta implică, printre altele, faptul că incumbă autorităţilor naţionale competente obligaţia de a lua în considerare ansamblul împrejurărilor de fapt sau de drept specifice fiecărei speţe pentru a determina dacă o sancţiune trebuie să fie aplicată unui operator şi, dacă este cazul, care este acea sancţiune. Această apreciere impune printre altele să se ţină seama de comportamentul operatorului, precum şi de buna sa credinţă sau de intenţiile sale frauduloase (par. 44).

Instanţa de control judiciar observă că această ipoteză îşi găseşte incidenţa în cauza pendinte, deoarece prin intermediul întrebării preliminare, instanţa de trimitere a urmărit să afle dacă dispoziţiile art. 16 alin. (3) din Directiva 2003/87/CE impune ca amenda forfetară să fie aplicată unui operator şi în cazul în care o autoritate naţională constată ea însăşi o neregulă, prin propriile verificări şi după expirarea termenului de restituire (par. 36).

Prin urmare, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că pârâta a stabilit penalităţile cu nerespectarea principiului proporţionalităţii sancţiunii, care, potrivit jurisprudenţei europene, se aplică într-un asemenea caz şi dacă se constată că operatorul a fost de bună-credinţă (par. 43).

În speţă, intimata-reclamantă nu a negat existenţa obligaţiei reglementate de art. 18 alin. (1) şi alin. (2) din H.G. nr. 780/2006, însă a invocat buna-credinţă în justificarea restituirii cu întârziere a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, care rezultă din eroarea în care s-a aflat în legătură cu etapa de predare a certificatelor, precum şi în urma analizării conduitei sale anterior şi ulterior datei de 30 aprilie 2018.

Analizând cauza, prima instanţă nu a negat, la rândul său, existenţa obligaţiei reglementate de textul de lege antereferit, însă a procedat la un examen efectiv al cadrului normativ în vigoare care îi circumstanţiază aplicarea şi la administrarea probatoriului specific, pentru a determina dacă sancţiunea trebuia sau nu să fie aplicată reclamantei, în împrejurările factuale reţinute.

Sub aspectul reliefat s-a apreciat, în contextul în care administratorul naţional avea obligaţia de a oferi asistenţă şi sprijin reclamantei pentru fiecare etapă impusă de lege în vederea finalizării procedurii de restituire/predare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, iar acesta nu a procedat în acest sens, că nu se poate reţine culpa părţii reclamante în restituirea cu întârziere a certificatelor, abia la data de 07 mai 2018, cu depăşirea termenului legal, în condiţiile în care aceasta şi-a respectat obligaţia parcurgerii etapelor de restituire, informându-l pe administratorul naţional despre demersurile efectuate, iar acesta nu i-a adus la cunoştinţă existenţa vreunei probleme în finalizarea procedurii de predare/restituire.

În concluzie, instanţa de control judiciar reţine că raţionamentul primei instanţe reflectă o corectă interpretare şi aplicare a cadrului normativ incident în materie, precum şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că a fost demonstrată nelegalitatea actelor administrative contestate, şi anume: Decizia nr. 143/23.08.2018 de soluţionare a contestaţiei administrative şi Decizia de impunere nr. x/30.05.2018 emise de pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, prima instanţă reţinând în mod corect incidenţa aplicării sancţiunilor cu respectarea principiului proporţionalităţii, în raport cu încălcarea săvârşită, argumentele expuse de recurenta-pârâtă în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

În considerarea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul recurentei-pârâte şi va menţine, în consecinţă, încheierea din data de 17 mai 2019 şi sentinţa de fond atacate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu împotriva sentinţei nr. 16/F-CONT din 31 ianuarie 2020 şi a încheierii din 17 mai 2019 ale Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 4 noiembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.