Tax liability for property holders based on provisional possession documents: Ultra vires normative act and insufficiency of annulment as moral damage reparation

Şedinţa publică din data de 28 octombrie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 28.08.2018 sub numărul x/2018, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Secretariatul General al Guvernului pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea alin. (2) al art. 65 din Titlul IX, Cap. III din Normele de aplicare ale Codul fiscal, parte integrantă din Hotărârea de Guvern nr. 1 din 6 ianuarie 2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 22/13.1.2016 şi obligarea autorităţii publice pârâte la plata sumei de 10.000 Euro cu titlu de reparaţie pentru daune morale, la cursul din ziua plăţii.

La data de 16.10.2018, Ministerul Finanţelor Publice a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul Guvernului.

La termenul din 26.11.2018 (primul termen de judecată) reclamanta a formulat cerere completatoare, prin care a precizat că înţelege să se judece şi în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de pârât.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1257 din 01 aprilie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-veche a admis în parte cererea astfel cum a fost modificată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului şi cu pârâtul-intervenient accesoriu în favoarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, a anulat dispoziţiile pct. 65 alin. (2) Titlul IX, Cap. III din Normele metodologice de aplicare a Legii 227/2015 aprobate prin H.G. nr. 1/2016, a respins în rest cererea principală, ca neîntemeiată şi a admis în parte cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Finanţelor Publice, în limita respingerii cererii principale.

Prin încheierea din 26 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti a încuviinţat în principiu cererea de intervenţie accesorie în favoarea pârâtului, iar prin încheierea din 11 martie 2019 a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Ministerul Finanţelor Publice, apreciind că acesta are calitate în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect pretenţii.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinţei instanţei de fond, dar şi împotriva încheierilor menţionate au declarat recurs toate cele 3 părţi din dosar, astfel:

3.1. Reclamanta A. a formulat recurs împotriva încheierii din 26 noiembrie 2018 şi împotriva sentinţei nr. 1257 din 01 aprilie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-veche, solicitând casarea în parte a încheierii sub aspectul soluţiei de admitere în principiu a cererii de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Finanţelor Publice şi, în rejudecare, respingerea cererii de intervenţie accesorie ca indamisibilă în principiu.

Solicită de asemenea casarea în parte a sentinţei în ce priveşte dispoziţia de admitere în parte a cererii de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Finanţelor Publice, în limita respingerii cererii principale şi rejudecând în fond, respingerea cererii de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Finanţelor ca neîntemeiată urmare a admiterii cererii principale de anulare a actului normativ; şi dispoziţia de respingere, în rest, a cererii principale şi rejudecând în fond, admiterea cererii privind obligarea pârâţilor la plata de daune morale si obligarea pârâţilor la plata sumei de 10.000 Euro în echivalent în RON la data plătii cu aces titlu.

Admiterea în principiu a cererii de intervenţie accesorie în favoarea pârâtului este nelegală deoarece cererea de intervenţie, deşi a fost promovată "în interesul Guvernului", argumentul definitoriu care o susţine constă în interesul propriu al Ministerului Finanţelor în cauză dată fiind calitatea sa de iniţiator al actului normativ.

Argumentul interesului propriu, dată fiind calitatea de iniţiator a Ministerului Finanţelor, a fundamentat şi constatarea instanţei în sensul că sunt îndeplinite condiţiiie art. 61 alin. (3) C. proc. civ. respectiv Ministerul Finaţenţelor Publice, faţă de calitatea de iniţiator, justifică un interes propriu astfel că se justifică încuviinţarea în principiu a cererii de intervenţie accesorie în favoarea pârâtului"

Or intervenţia este accesorie când sprijină numai apărarea uneia dintre părţi.

Astfel, nelegal instanţa a reţinut ca fiind îndeplinite condiţiile art. 61 alin. (3) C. proc. civ. incidente cererii de intervenţie accesorie şi nelegal a admis in principiu cererea de intervenţie accesorie, deoarece, ceea ce face diferenţa între cererea de intervenţie principală si cererea de intervenţie accesorie este natura interesului, iar existenta interesului propriu califică cererea de interevenţie principală, nu cererea de intervenţie accesorie.

Cererea de interevenţie în interesul Guvernului, accesorie, trebuia respinsă ca neîntemeiată deoarece capătul de cerere principal privind anularea dispoziţiei normative formulat de reclamantă în contradictoriu cu Guvernul, la care s-a limitat obiectul cererii de intervenţie accesorie în interesul acestuia, a fost admis de instanţă, intervenientul accesoriu având situaţia juridică a pârâtului pentru care a intervenit şi care a pierdut procesul, nu l-a câştigat ca să se justifice admiterea cererii de intervenţie.

În ce priveşte capătul de cerere având ca obiect daunele morale, Ministerul Finanţelor Publice a avut calitatea de pârât deoarece modificarea cererii de chemare în judecată sub aspect procesual pasiv prin chemarea sa în judecată în calitate de pârât a fost încuviinţată de instanţă în baza art. 204 C. proc. civ., iar excepţia lipsei calităţii procesual pasive invocată de aceasta parte în calitatea sa de pârât a fost respinsă ca neântemeiată. instanţa constatând că are calitate în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect pretenţii.

Soluţia de respingere, în rest, a cererii principale este imprecisă şi nedeterminată.

Sintagma din dispozitivul sentinţei "restul cererii principale, se identifică a fi cererea de obligare la plata de daune morale în sumă de 10.000 Euro, reglementată prin aceleaşi temeiuri de drept ca şi cererea principală, invocate în motivare. Astfel cum dispune chiar textul citat, art. 30 alin. (3) C. proc. civ., soluţia asupra cererii accesorii depinde de soluţia asupra cererii principale, conform definiţiei "accesoriul urmează soarta principalului,,.

Dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1) şi art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 reglementează admiterea acţiunii judiciare administrative formulată de o persoană vătămată prin actul administrativ a cărui anulare s-a solicitat şi s-a dispus, deodată cu posibilitatea acordării de daune morale, ca drept accesoriu dreptului principal constând în anularea actului administrativ, dacă acestea se solicită.

Acordarea daunelor morale este reglementată de art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, ca dispoziţie consecutivă şi obligatorie în cadrul soluţionării cererii .

Cum în cazul de fată cererea de anulare a actului normativ administrativ a fost admisă, conform acestor dispoziţii speciale, dar si celor generale privind accesorialitatea, cererea de obligare la plata daunelor morale trebuia admisă, nu respinsă.

În motivarea sentinţei, instanţa a rezervat capătului de cerere având ca obiect acordarea daunelor morale în cuantum de 10000 euro, un alineat, alin. (5), pg. 9 din sentinţă, în care susţine că, din probele administrate nu rezultă că prin acţiunea pârâpiori s-a produs reclamantei un prejudiciu moral, fără a răspunde la argumentele de drept, paragrafele 22- 27 din Răspuns la întâmpinarea depusă de Guvern si nici la argumentele de fapt pe care a fundamentat în concret cererea daunelor morale si fără a indica care sunt acele probe la care referă generic si în sarcina cui a fost administrarea lor faţă de dispoziţiile art. 13 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 544/2004 sau dacă s-a pus în discuţie necesitatea administrării altor probe.

Jurisprudenta CJUE sub acest aspect, al nerespectarii dreptului la apărare şi a principiului contradictorialitatii, este aplicabilă în mod direct.

Instanţa şi-a încălcat obligaţia de motivare reglementată de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., mai sus citat şi jurisprudenţa CEDO şi şi CJUE sub acest aspect, obligatorie şi aplicabilă prioritar, privind art. 6 CEDO şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale UE şi dreptul de acces la instanţă.

3.2. Ministerul Finanţelor Publice formulează recurs împotriva sentinţei civile nr. 1267/2019 precum şi a încheierii de şedinţă din data de 10.09.2019, solicitând trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, iar în subsidiar, rejudecând cauza, admiterea excepţiei nulităţii cererii de modificare a cererii de chemare în judecată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, respingerea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Susţine că hotărârile au fost date cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la încheierea de şedinţa din data de 11.03.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vlll-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, prin care s-a respins excepţia nulităţii cererii de modificare a cererii de chemare în judecată şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, la termenul de judecată din data de 26.11.2018 instanţa a încuviinţat cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Finanţelor Publice în interesul Guvernului României.

La acelaşi termen de judecată, intimata-reclamantă a înţeles să formuleze cerere completatoare, în baza art. 204 alin. (1) C. proc. civ., precizând că solicită lărgirea cadrului procesual, pasiv prin chemarea în judecată inclusiv a Ministerului Finanţelor Publice.

Ulterior modificării cererii de chemare în judecată, recurentul pârât a depus întâmpinare prin care a invocat aplicarea dispoziţiilor art. 196 C. proc. civ., dispoziţii care stabilesc expresia verbis sancţiunea nulităţii aplicabilă în ipoteza în care cererea de chemare în judecata, în speţă, cererea completatoare, nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază (prevăzute la art. 194 lit. d) C. proc. civ.).

Aşadar, referitor la soluţia instanţei de fond cu privire la respingerea aplicării sancţiunii nulităţii cererii completatoare formulată de intimata - reclamantă, arată faptul că, în mod greşit, instanţa de fond a ignorat dispoziţiile art. 196 din C. proc. civ.,

În acest sens, potrivit art. 196 C. proc. civ. sunt sancţionate cu nulitatea: lipsa numelui sau a prenumelui sau, după caz, a denumirii oricăreia dintre părţi, lipsa obiectului cererii, lipsa motivelor de fapt ale acesteia ori lipsa semnăturii părţii sau a reprezentantului acestuia, precum şi, prin coroborare cu art. 197, netimbrarea sau timbrarea insuficientă a cererii.

De asemenea, art. 200 din C. proc. civ. obligă judecătorul să pună în vedere reclamantului să completeze cererea pentru neîndeplinirea oricărei condiţii de la art. 194-197, sub sancţiunea nulităţii.

Astfel, art. 196 din C. proc. civ. sancţionează cu nulitatea expresă şi absolută lipsa elementelor esenţiale ale cererii (indicând în mod expres ca nulitate şi lipsa motivelor de fapt şi de drept ale acesteia).

Aşadar, raportat la aspectele anterior menţionate, susţinerile instanţei de fond, potrivit cărora, deşi intimata-reciamantă nu indică în mod expres motivele de fapt şi de drept care să justifice extinderea cadrului procesual prin introducerea în cauză în calitate de pârât a Ministerului Finanţelor Publice, reiese că motivele incluse în cuprinsul cererii de chemare în judecată sunt incidente şi în raport ca Ministerul Finanţelor Publice sunt nefondate şi în contradicţie cu dispoziţiile legale aplicabile regimului juridic al cererii de modificare a cererii de chemare în judecată.

În cazul supus analizei, deşi reiese în mod evident că intimata-reclamanta a înţeles să se limiteze doar la indicarea lărgirii cadrului procesual pasiv prin chemarea în judecată inclusiv a Ministerului Finanţelor Publice, neindicând sub nicio formă că motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază solicitarea în raport cu Ministerul Finanţelor Publice sunt cele indicate în cererea de chemare în judecată iniţială, aşa cum în mod greşit reţine instanţa de fond, soluţia de respingere a excepţiei nulităţii cererii de completare a cererii de chemare în judecată contravine normelor de drept procesual civil instituite în mod imperativ prin dispoziţiile art. 196 coroborate cu cele ale art. 194 lit. d) din C. proc. civ. .

Cu privire la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesual - pasive invocate de către Ministerul Finanţelor Publice, din motivarea instanţei de fond, precum şi dispozitivul acesteia reiese faptul că aceasta a diferenţiat calitatea Ministerului Finanţelor Publice în raport de capetele de cerere formulate de către reclamanta, recurentul deţinând, în acelaşi proces, atât calitatea de intervenient în interesul Guvernului României reprezentat prin Secretariatul General al Guvernului României, în raport cu capătul de cerere prin care se solicită anularea parţială a H.G. nr. 1/2016, cât şi calitatea de pârât în raport cu cel de al doilea capăt de cerere, respectiv capătul de cerere prin care se solicită acordarea de despăgubiri.

La baza stabilirii răspunderii patrimoniale stă culpa autorităţii publice emitente a actului care in opinia reclamantei este vătămător această culpă fiind concretizată prin emiterea unui act nelegai,

Aşadar, între capătul de cerere prin care se solicită anularea unui act administrativ şi capătul de cerere prin care se solicită acordarea de despăgubiri există o strânsă legătură în sensul că, acordarea de despăgubiri reprezintă întotdeauna o consecinţă directa a modului de soluţionare a cererii principale, în speţă, modul de soluţionare al capătului de cerere privind anularea parţială a H.G. nr. 1/2016.

În acest sens, din raportul juridic care sta la baza atragerii răspunderii civile patrimoniale reiese faptul că autoritatea publică care deţine calitate procesuală pasivă în raport cu solicitarea intimatei-reclamante de anulare parţială a H.G. nr. 1/2016 este cea care poate sta în calitate de pârât şi în raport cu capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri, întrucât o eventuală culpă aparţine exclusiv acesteia.

Prin urmare, motivarea instanţei de fond în ceea ce priveşte respingerea excepei lipsei calităţii procesual pasive a MFP este contrară dispoziţiilor legate aplicabile în materie de contencios administrativ şi constituie un motiv de nelegalitate în sensul reglementat de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la sentinţa civilă nr. 1257/01.04.2019, instanţa a reţinut o dublă calitate a Ministerului Finanţelor Publice în dosarul nr. x/2018 respectiv, calitatea de inîervenient accesoriu în raport cu cererea principală şi totodată calitatea de pârât în raport cu cererea subsecventă.

Normele de drept procedural civil reglementează în mod expres şi diferit, pe de o parte calitatea procesuală a pârâtului şi, pe de altă parte, calitatea procesuală a terţului, în speţă a intervenientului accesoriu în interesul pârâtului.

Aceste două calităţi distincte nu pot coexista în cadrul aceluiaşi proces în sensul că o parte nu poate avea simultan, atât calitatea de pârât, cât şi calitatea de intervenient în interesul altui pârât.

O a doua critică a sentinţei nr. 1257/01.04.2019 vizează însăşi analiza problemei de fond cu care a fost investită Curtea de Apel Bucureşti, respectiv considerentele reţinute de către aceasta în soluţia sa de anulare a normei criticate de intimata - reclamantă.

Instanţa de fond în mod greşit nu se raportează la dispoziţiile exprese ale art. 3 din Legea 18/1991 privind fondul funciar, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii potrivit cărora:,,(...) prin deţinători de terenuri se înţelege titularii dreptuittî de proprietate, ai altor drepturi reale asupra acestora sau cei care, potrivit legii civile, au calitatea de posesori ori deţinători precari:,,

Mai mult decât atât, în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, reglementându-se expressis verbis la art. 2 alin. (2) următoarele:

"Drepturile dobândite cu respectarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 pentru care au fost eliberate adeverinţe de proprietate, proces-verbal de punere în posesie sau titlu de proprietate, rămân valabile fără nici o altă confirmare."

Prin urmare, apare ca evident faptul că prin acest text de lege organică specială din materia fondului funciar se confirmă caracterul de act doveditor al dreptului de proprietate toate actele emise cu respectarea Legii nr. 18/1991, procesul-verbal de punere fiind unul din acestea.

Aşadar, plecând de la regula generala stabilită la nivelul legislaţiei primare, respectiv la nivelul Codul fiscal, raportându-ne la dispoziţiile în materia fondului funciar, reglementate la nivel de lege, prin care se recunoaşte dreptul de proprietate în baza procesului-verbal de punere în posesie, apare ca imperios necesară clarificarea adusă de către legiuitor la nivelul legislaţiei secundare, respectiv precizarea potrvit căreia se consideră proprietari de terenuri de la data punerii în posesia constatată prin procese-verbale şi acei contribuabili cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole sau forestiere, în condiţiile Legii fondului funciar nr. 18/1991.

Prin reglementarea în cauză, legiuitorul a asigurat atât respectarea dispoziţiilor art. 463 din Codul fiscal în ceea ce priveşte datorarea impozitului pe terenuri deţinute în România, cât şi corelarea acestei obligaţii la calitatea de proprietar recunoscută de dispoziţiile Legii nr. 18/1991, în baza proceselor-verbale de punere In posesie.

În plus, prin emiterea alin. (2), pct. 65 din H.G. nr. 1/2016, legiuitorul a adus clarificări în executarea şi aplicarea actului normativ cu forţă superioară în temeiul căruia a fost emis, asigurându-se principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative.

Potrivit definiţiei dată termenului "posesie"' din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui bun de către persoana care îl stăpâneşte şi care se comportă ca un proprietar,

Potrivit acestui act normativ, posesorul poate exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra bunului fie în mod nemijlocit, prin putere proprie, fie prin intermediul unei alte persoane. De asemenea, până la proba contrară, acela care stăpâneşte bunul este prezumat posesor şi posesorul este considerat proprietar, cu excepţia imobilelor înscrise în cartea fundară.

Aşadar, în baza prevederilor prezentate şi a faptului că prin punerea în posesie, posesorul este considerat proprietar, prin dispoziţiile pct. 65 din Norme se pun în aplicare prevederile art. 463 din Codul fiscal, în sensul că se fac precizări în ceea ce priveşte datorarea impozitului pe teren de către persoanele fizice şi juridice care deţin în proprietate terenuri, deci inclusiv în cazul punerii în posesie prin procesele-verbale, fişe sau orice alte documente de punere în posesie.

Astfel, contribuabilii, conform Codul fiscal, au obligaţia de a depune o declaraţie de impunere la organul fiscal în a cărui rază teritorială de competenţă se află terenul, impozitul calculându-se în funcţie de suprafaţa terenului, rangul localităţii.

În acest sens, în mod corect prin Norme s-a reglementat situaţia impozitării terenurilor deţinute în baza proceselor-verbale de punere în posesie în temeiul Legii nr. 18/1991, prin raportare la folosinţa exercitată de acestea asupra terenurilor.

3.3. Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, declară recurs împotriva sentinţei civile nr. 1257, pronunţată la data de 01.04.2019 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VM-a contencios administrativ şi fiscal.

Critică sentinţa nr. 1257/01.04.2019 având în vedere însăşi analiza problemei de fond cu care a fost investită Curtea de Apel Bucureşti, respectiv considerentele reţinute de către aceasta în soluţia de anulare a normei criticate de intimata-reclamantă.

Instanţa de fond în mod greşit nu se raportează la dispoziţiile exprese ale art. 3 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar şi dispoziţiile Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997.

În mod nefundamentat reţine instanţa de fond faptul că norma criticată încalcă principiul respectării ierarhiei actelor normative, aşa cum este acesta reglementat de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind elaborarea actelor normative.

Pe cale de consecinţă, dispoziţiile pct. 65 alin. (2) din Titlul IX din Hotărârea Guvernului nr. 1/2016 nu au creat un nou impozit sau o noua categorie de contribuabili şi nici nu au reglementat mai mult decât norma primară prevăzută la art. 463 din Codul fiscal, acestea având exclusiv scopul de a elimina posibile interpretări arbitrare şi de a asigura justeţea impunerii şi echitatea fiscala prin care sarcina fiscală a fiecărui contribuabil este necesar să fie stabilită în funcţie de mărimea veniturilor sau a proprietăţilor acestuia, principii care stau La baza reglementărilor din Codul fiscal.

4. Poziţiile procesuale ale intimaţilor

4.1. Intimata reclamantă A. solicită respingerea recursului Ministerului Finanţelor în calitatea de pârât, pentru exercitarea lui de o persoană lipsită de interes în baza art. 40 alin. (1) fraza a 2 a C. proc. civ., şi în calitatea de intervenient-accesoriu, pentru caracterul neavenit al acestuia în baza art. 67 alin. (4) C. proc. civ.

De asemenea, a solicitat nulităţii recursului declarat de pârâtul Guvernul României.

4.2. Ministerul Finanţelor Publice solicită respingerea recursului promovat de A., menţinerea în parte a sentinţei civile nr. 1257/01.04.2019 pronunţate de instanţa de fond, şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecară ca fiind în totalitate neîntemeiată.

4.3. Guvernul României apreciază ca fiind neîntemeiat recursul declarat în cauză de către reclamantă şi, pe cale de consecinţă, solicită respingerea lui.

4.4. Recurenta reclamantă a invocat excepţia nulităţii întîmpinărilor depuse de către intimaţi raportat la nerespectarea termenului de 15 zile raportat la art. 490 alin. (2) şi 4711 alin. (3) C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că, in cadrul judecatei în primă instanţă, potrivit art. 201 alin. (1) C. proc. civ., paratul are obligatia de a depune intampinare în termen de 25 de zile de la momentul la care i-a fost comunicată cererea de chemare în judecată. Aceasta obligatie este prevazută sub sancţiunea decăderii pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publica, daca legea nu prevede altfel (art. 208 alin. (2).

În ceea ce priveste judecata în apel, potrivit art. 4711 alin. (3) C. proc. civ., intimatului ii revine obligatia de a depune intampinare in termen de cel mult 15 zile de la comunicarea cererii si a motivelor de apel.

Avand in vedere specificul căii extraordinare de atac a recursului, întrucat se pot invoca doar motivele de nelegalitate prevazute expres de art. 488, legiuitorul a prevazut un termen mai lung pentru depunerea acesteia, de 30 de zile de la data comunicarii intampinarii (art. 490 alin. (2).

Înalta Curte a constatat că în procedura prealabilă fixării primului termen de judecată, în prezenta cauză, recursurile le-au fost comunicate părţilor intimate cu menţiunea că, în termen de 30 zile de la primirea lor, au obigaţia de a depune întâmpinare.

Prin urmare, nu a fost încălcat vreun termen procedural imperativ, care să impună sancţiunea invocată de către recurentă, dimpotrivă, intimaţii au respectat dispoziţiile legale şi specificaţiile din comunicarea făcută de către instaţă.

5. Aspecte de fapt şi de drept relevante în cauză

Potrivit art. 463 din Codul fiscal:

(1) Orice persoană care are în proprietate teren situat în România datorează pentru acesta un impozit anual, exceptând cazurile în care în prezentul titlu se prevede altfel.

(2) Pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz, oricăror entităţi, altele decât cele de drept public, se stabileşte taxa pe teren, care se datorează de concesionari, locatari, titulari ai dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz, în condiţii similare impozitului pe teren. În cazul transmiterii ulterioare altor entităţi a dreptului de concesiune, închiriere, administrare sau folosinţă asupra terenului, taxa se datorează de persoana care are relaţia contractuală cu persoana de drept public. (3) Impozitul prevăzut la alin. (1), denumit în continuare impozit pe teren, precum şi taxa pe teren prevăzută la alin. (2) se datorează către bugetul local al comunei, al oraşului sau al municipiului în care este amplasat terenul. În cazul municipiului Bucureşti, impozitul şi taxa pe teren se datorează către bugetul local al sectorului în care este amplasat terenul.

Potrivit pct. 65 alin. (2) Titlul IX, Cap. III din Normele metodologice de aplicare a Legii 227/2015 aprobate prin H.G. nr. 1/2016:

(2) Se consideră proprietari de terenuri şi acei contribuabili cărora, în condiţiile Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, li s-a constituit ori reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole sau forestiere, după caz, de la data punerii în posesie constatată prin procese-verbale, fişe sau orice alte documente de punere în posesie întocmite de comisiile locale, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, chiar dacă nu este emis titlul de proprietate.

Împotriva dispoziţiilor cuprinse în pct. 65 alin. (2) Titlul IX, Cap. III din Normele metodologice de aplicare a Legii 227/2015 aprobate prin H.G. nr. 1/2016 reclamanta A. a formulat plângere prealabilă în condiţiile art. 71 Legea 554/2004, plângere ce a fost soluţionată de Guvernul României în sensul respingerii, prin adresa nr. x/13.08.2018.

Reclamanta şi-a justificat calitatea şi interesul de a promova litigiul de faţă prin raportare la împrejurarea că, i s-a emis titlul de proprietate în temeiul Legii 18/1991 la data de 20.07.2017 de Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Asupra Terenurilor Buzău, iar organele fiscale i-au stabilit obligaţia de plată a impozitului pe teren şi pentru perioada anterioară emiterii titlului de proprietate.

Ministerul Finanţelor Publice a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul Guvernului.

În motivare, a arătat din preambulul H.G. nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, acest act normativ a fost emis în baza art. 108 din Constituţia României, ce reglementează competenţa Guvernului de a adopta acte normative cum sunt ordonanţele şi hotărârile, precum şi în baza art. 1 alin. (1) şi art. 5 alin. (3) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

În ceea ce priveşte Ministerul Finanţelor Publice, a precizat că acesta este iniţiatorul Hotărârii Guvernului României nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, justificând astfel, calitatea procesuală de intervenient în interesul Guvernului României.

La termenul din 26.11.2018 (primul termen de judecată) reclamanta a formulat cerere completatoare prin care a precizat că înţelege să se judece şi în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de pârât.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 204 C. proc. civ.

La acelaşi termen, Curtea în baza art. 61 alin. (3) C. proc. civ. a încuviinţat în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Finanţelor Publice, în favoarea Guvernului României.

Pârâtul-intervenient Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare la cererea completatoare prin care a invocat excepţia lipsei motivelor de fapt şi de drept prin raportare la dispoziţiile art. 194 alin. (1) lit. d) şi art. 196 alin. (1) C. proc. civ. şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

La termenul din 11.03.2019 Curtea a respins ca neîntemeiate excepţia de inadmisibilitate invocată de Guvern, excepţia lipsei motivelor de fapt invocată de Ministerul Finanţelor Publice şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de Ministerul Finanţelor Publice.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa şi încheierile atacate prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

6.1 În ceea ce priveşte recursul declarat de Ministerul Finanţelor, calitatea procesuală de intervenient accesoriu i-a fost stabilită prin încheierea de şedinţă din 26.11.2018, de admitere în principiu a cererii de intervenţie accesorie, încheiere pe care recurentul- intervenient accesoriu nu a atacat-o.

În calitatea de intervenient-accesoriu, Ministerul a declarat recurs împotriva sentinţei instanţei de fond, cale de atac care s-ar fi socotit neavenită dacă partea pentru care a intervenit (Gvernul) nu ar fi exercitat calea de atac, ar renunţat la calea de atac exercitată ori aceasta ar fi fost anulată, perimată sau respinsă fără a fi cercetată în fond.

Niciuna dintre aceste ipoteze nu este incidentă în cauză, după cum va rezulta din considerentele de la pct. 6.2.

Pe de altă parte, calitatea procesuală de pârât în cauză este consecinţa încuviinţării, în baza art. 204 C. proc. civ., a cererii reclamantei de modificare a cadrului procesual pasiv, dispusă prin aceeaşi încheiere de şedinţă din 26.11.2018 când instanţa, înlăturând observaţia intervenientului- accesoriu asupra cumulului calităţii procesuale de intervenient accesoriu cu cea de pârât, a constatat posibilitatea cumulului de calităţi procesual-pasive de către aceeaşi parte, neatacată de recurent.

Intimata reclamantă susţine că se impune respingerea recursului Ministerului Finanţelor în calitatea de pârât, pentru exercitarea lui de o persoană lipsită de interes în baza art. 40 alin. (1) fraza a 2 a C. proc. civ. dar recurentul pârât a criticat şi încheierea de dezbateri din 11.03.2019 prin care instanţa s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, corect reţinând instanţa calitatea sa de pârât cât priveşte cererea în pretenţii, respectiv cererea accesorie de obligare la plata daunelor morale.

Contrar susţinerilor recurentului, soluţia de respingere a excepţiei nulităţii cererii completatoare depusă de reclamantă cu privire la Ministerul Finanţelor a fost motivată de către prima instanţă, aceasta reţinând că deşi, reclamanta nu indică în mod expres motivele de fapt şi de drept care să justifice extinderea cadrului procesual prin introducererea în cauză a Ministerului Finanţelor, reiese că motivele incluse în cuprinsul cererii de chemare în judecată sunt incidente şi în raport de Ministerul Finanţelor.

Este real că Ministerul Finaţelor era parte în proces prin încheierea din 26.11.2018 când s-a dispus admiterea în principiu a cererii de intervenţie accesorie, însă, aşa cum s-a arătat anterior, instanţa, înlăturând observaţia intervenientului- accesoriu asupra cumulului calităţii procesuale de intervenient accesoriu cu cea de pârât, a constatat posibilitatea cumulului de calităţi procesual-pasive de către aceeaşi parte iar aceste considerente, nerecurate, au dobândit autoritate de lucru judecat (dosar fond).

În ceea ce priveşte normele metodologice contestate de reclamantă, judicios a stabilit judecătorul cauzei că prin intermediul acestora s-a realizat o extindere a sferei de aplicare a impozitului pe teren respectiv s-a adăugat o nouă categorie de contribuabili şi anume persoanele cărora în condiţiile Legii fondului funciar nr. 18/1991 li s-a constituit ori reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole sau forestiere, după caz, de la data punerii în posesie constatată prin procese-verbale, fişe sau orice alte documente de punere în posesie întocmite de comisiile locale, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, chiar dacă nu este emis titlul de proprietate.

Or procesul-verbal de punere în posesie sau orice alte documente de punere în posesie întocmite de comisiile locale au strict rolul de a identifica terenul la care este îndreptăţit titularului cererii şi stau, din această perspectivă, la baza emiterii titlului de proprietate.

De asemenea, exercitarea stăpânirii de fapt asupra terenurilor în temeiul proceselor-verbal de punere în posesie nu determină calificarea celor în privinţa cărora au fost încheiate respective acte de punere în posesie ca proprietari în sensul Legii 18/1991.

6.2. În ceea ce priveşte recurul declarat de către Guvernul României, intimata reclamantă a invocat excepţia nulităţii lui, motivat de faptul că demersul juridic susţinut de către pârât îi aparţine recurentului intervenient accesoriu, Ministerul Finanţelor, Guvernul asumându-şi proprietatea intelectuală şi individualitatea conţinutului căii de atac promovate de Minister. Cu alte cuvinte, cererea de recurs a Guvernului este reproducerea cererii de recurs a interveninetului accesoriu Ministerul, fiind astfel nesocotite dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) şi 486 alin. (3) C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că nu se poate reţine în cauză o astfel de sancţiune procedurală, demersul juridic promovat de către Guvern fiind motivat, chiar dacă motivele invocate sunt similare celor susţinute de Ministerul Finanţelor. C. proc. civ. sancţionează cu nulitatea lipsa motivării iar nu similitudinea unor motive de nelegalitate invocate prin recursuri diferite.

Este însă adevărat că, răspunzând criticilor de nelegalitate a sentinţei recurate, invocate de către Minister, Înalta Curte a dat un răspuns inclusiv motivelor de recurs invocate de către Guvern, neimpunându-se reluarea considerentelor de la pct. 6.2, sub acest aspect.

Totuşi, în completarea considerentelor menţionate, Înalta Curte reţine succint următoarele:

- textul legal criticat este doar o normă de punere în aplicare a art. 463 alin. (1) Codul fiscal, articol care prevede că impozitul se datorează de persoana care are în proprietate terenul situat în România; calitatea de contribuabil este atrasă de calitatea de proprietar şi nu invers;

- textul criticat adaugă la lege (Codul fiscal) şi încalcă art. 69 alin. (1) din Legea nr. 24/2000;

- textul legal criticat încalcă practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie respectiv deciziile obligatorii nr. 1/1997 şi nr. 42/2016, precum şi jurisprudenţa CEDO, întrucât se percepe un impozit în condiţiile în care nu se asigură certitudinea dreptului de proprietate (cauza Vergu c. României);

- textul legal criticat încalcă art. 44 din Constituţie, întrucât determină obligaţii pentru proprietar, deşi acesta nu are drepturile corelative proprietăţii (cum ar fi atributul dispoziţiei).

6.3. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantă, Înalta Curte reţine că, un prim motiv invocat de către parte, în temeiul căruia aceasta a solicitat casarea deciziei recurate, vizează nelegalitatea prevăzută de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta oprindu-se la teza nemotivării, în acest sens, fiind redate inclusiv paragrafe din sentinţă care, în opinia părţii, ar justifica critica formulată în recurs.

Contrar afirmaţiei recurentei, hotărârea este motivată, argumentarea acesteia fiind logică, clară, coerentă şi în acord cu prevederile legale aplicabile contenciosului administrativ.

De principiu, un raţionament logico-juridic eronat sau incomplet pot conduce la o nemotivare însă, faptul că recurenta-reclamantă nu a fost de acord cu raţionamentul judecătorului fondului nu poate echivala cu o nemotivare.

În analiza deciziei recurate se constată că instanţa de fond a argumentat soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 C. proc. civ., în sensul că hotărârea cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, conţinând suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac, neexistând contradicţii ori motive străine de natura pricinii în cuprinsul considerentelor.

Instanţa de fond, analizând capătul de cerere prin care s-a solicitat acordarea daunelor morale, a examinat toate argumentele invocate prin cererea de chemare în judecată, prin raportare la probele care au fost administrate şi la normele de drept aplicabile litigiului, expunând printr-o motivare coerentă şi lipsită de contradicţii sau de ambiguităţi, considerentele de fapt şi de drept pentru care a pronunţat hotărârea de respingere a acesîui capăt de cerere.

Nu pot fi primite criticile vizând încălcarea dreptului la apărare, a jurisprudenţei Curţii Constituţionale,CEDO sau CJUE, obligaţia de motivare nepresupunând existenţa unor răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real problemele esenţiale care au fost supuse spre judecată instanţei, iar în considerentele hotărârii să se regăsească argumentele care au stat la baza pronunţării acesteia.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei reclamante, referitoare la nerespectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la un proces echitabil, părţile au avut posibilitatea de a formula apărări atât scris cât şi în şedinţă publică pe parcursul mai multor termene de judecată. De asemenea, instanţa de fond s-a pronunţat asupra a tot ceea ce s-a cerut prin cererea de chemare în judecată şi asupra tuturor mijloacelor ce au stat la baza pretenţiilor părţilor.

Prin urmare, criticile subsumate prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. vor fi înlăturate.

Cu privire la nelegalitatea admiterii în principiu a cererii de intervenţie, temeiul acesteia a fost art. 61 C. proc. civ.

Potrivit art. 61 alin. (1) C. proc. civ.:, Oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părţile originare.,,

Alineatul 3 al aceluiaşi articol face vorbire despre intervenţia accesorie, care srijină numai apărarea uneia dintre părţi însă cele două texte de lege trebuie corelate în sensul că inclusiv intervenientul accesoriu trebuie să facă dovada unui interes, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond.

Aceasta deoarece terţul, intervenind în proces, trebuie să justifice un interes personal în participarea la judecata procesului ce se desfăşoară între alte persoane, fără a deveni un simplu apărător al părţii în favoarea căreia a intervenit, deşi natura juridică a intervenţiei accesorii este de apărare, în vreme ce intervenţia principală este o veritabilă cerere de chemare în judecată formulată împotriva părţilor iniţiale.

Aşadar, intervenientul accesoriu trebuie să urmărească obţinerea unui folos pentru sine, iar nu numai pentru partea a cărei poziţie o susţine, în vreme ce intervenientul principal trebuie să pretindă pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta. Dacă dreptul terţului este ameninţat sau dacă prejudiciul pe care acesta l-ar putea suferi este iminent, grija sa de a preveni încălcarea dreptului sau realizarea prejudiciului îi conferă legitimare procesuală activă în formularea unei cereri de intervenţie.

În speţă, emitentul H.G. nr. 1/2016 este Guvernul României iar nu Ministerul Finanţelor Publice, acesta fiind doar iniţiator respectiv contrasemnatar.

Corect a apreciat instanţa de fond că, pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acţiunii civile, instanţa trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obţine în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate. Astfel, Ministerul Finanţelor Publice şi-a manifestat interesul propriu, legitim, actual şi concret "de a interveni în proces şi de a dovedi legalitatea cadrului normativ aplicabil în domeniul finanţelor publice" sprijinind apărarea Guvernului României în calitatea sa de emitent al actului normativ a cărui anulare parţială s-a solicitat.

Susţine recurenta reclamantă că cererea de interevenţie în interesul Guvernului, accesorie, trebuia respinsă ca neîntemeiată deoarece capătul de cerere principal privind anularea dispoziţiei normative formulat de reclamantă în contradictoriu cu Guvernul, la care s-a limitat obiectul cererii de intervenţie accesorie în interesul acestuia, a fost admis de instanţă.

Sub acest aspect, Înalta Curte apreciază că, deşi, strict formal, susţinerile părţii sunt corecte, recurenta reclamantă nu relevă o vătămare care care să justifice casarea hotărârii instanţei de fond.

De altfel, în condiţiile în care petitul principal al acţiunii a fost admis, criticile recurentei apar ca fiind lipsite de un folos practic în ceea ce priveşte soluţia asupra cererii de intervenţie, cerere accesorie, în interesul Guvernului.

În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect acordarea daunelor morale în cuantum de 10.000 de euro, simpla afirmaţie potrivit căreia admiterea primului capăt de cerere ce vizează anularea art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 1/2016 ar determina implicit admiterea şi a capătului de cerere ce vizează plata sumei de 10.000 euro nu poate fi primită.

Analizând capătul de cerere prin care au fost solicitate daune morale, judecătorul fondului a constatat că din probele administrate nu rezultă ca prin acţiunea pârâţilor i s-a produs reclamantei un prejudiciu moral care să necesite o reparaţie materială. În plus, Curtea a reţinut că simpla anulare a dispoziţiei iegale contestate constituie o reparaţie adecvată şi suficientă.

Or, prin adoptarea H.G. nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal nu s-a făcut dovada faptului că recurentei-reclamante i-au fost lezate drepturile patrimoniale sau nepatrimoniale pentru a opera răspunderea civilă delictuală.

Aşa cum sesizează şi unul dintre intimaţi, nici prin calea de atac promovată recurenta-reclamantă nu aduce argumente pertinente care să infirme soluţia instanţei de fond cu privire la respingerea capătului de cerere prin care a solicitat plata a 10.000 euro.

7. Temeiurile de drept ale soluţiei pronunţate în recurs

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ., art. 20 din L.554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii din 26 noiembrie 2018 şi împotriva sentinţei nr. 1257 din 01 aprilie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-veche, ca nefondat.

Va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor împotriva încheierii din 11 martie 2019 şi împotriva sentinţei nr. 1257 din 01 aprilie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-veche, ca nefondat.

Va respinge recursul declarat de pârâtul Guvernul României împotriva sentinţei nr. 1257 din 01 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-veche, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul Guvernul României, invocată de recurenta-reclamantă.

Respinge excepţiile lipsei de interes în promovarea recursului şi a caracterului neavenit al recursului declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor, invocate de recurenta-reclamantă.

Respinge excepţia nulităţii întâmpinărilor depuse de recurenţii-pârâţi, invocată de recurenta-reclamantă.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii din 26 noiembrie 2018 şi împotriva sentinţei nr. 1257 din 01 aprilie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-veche, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor împotriva încheierii din 11 martie 2019 şi împotriva sentinţei nr. 1257 din 01 aprilie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-veche, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de pârâtul Guvernul României împotriva sentinţei nr. 1257 din 01 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-veche, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 octombrie 2021.