Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 5104/2021 AI generated

Religious property restitution: rebutting presumption of abusive state takeover via res judicata effect of a civil judgment validating the donation contract

Case Number Decizia nr. 5104/2021
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the cassation appeal, upholding the lower court's rejection of the claimant's challenge to an administrative decision that refused the restitution or compensation of a 4,374.76 sq. m. plot of land in Bucharest; the dispute concerned whether the religious community could overturn the legal presumption of abusive state takeover under Emergency Governmental Ordinance No. 94/2000 by relying on the res judicata effect of a prior civil judgment that validated the underlying 1951–1952 donation contracts. The Court held that the validity of the donation acts, which were found not to be affected by consent vices or abuse of state power in a definitive civil judgment, constituted a sufficient proof to rebut the presumption of abusive acquisition, thereby distinguishing the civil law analysis of contract validity from the administrative law analysis of abusive pre-emption and confirming that the prior judicial settlement legally precluded re-litigation of the title’s legitimacy in the restitution proceedings.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ, art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ, art. 1 alin. (11) din O.U.G. nr. 94/2000, art. 430 alin. (1) din C. proc. civ, art. 431 alin. (2) din C. proc. civ, art. 496 din C. proc. civ; Religious property restitution: rebutting presumption of abusive state takeover via res judicata effect of a civil judgment validating the donation contract: m. plot of land in Bucharest; the dispute concerned whether the religious community could overturn the legal presumption of abusive state takeover under Emergency Governmental Ordinance No. 94/2000 by relying on the res judicata effect of a prior civil judgment that validated the underlying 1951–1952 donation contracts. The Court held that the validity of the donation acts, which were found not to be affected by consent vices or abuse of state power in a definitive civil judgment, constituted a sufficient proof to rebut the presumption of abusive acquisition, thereby distinguishing the civil law analysis of contract validity from the administrative law analysis of abusive pre-emption and confirming that the prior judicial settlement legally precluded re-litigation of the title’s legitimacy in the restitution proceedings.

Keywords

AI generated
restitution of property res judicata abuse of power civil dispute validity of contract legal presumption

Cited Legislation

AI generated

Cited Case Law

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 496 din C. proc. civ.

Legal basis for dismissing the cassation appeal as unfounded.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 28 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 03.09.2018 sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, a formulat contestaţie prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 7999/21.06.2018 şi obligarea pârâtei să emită decizia cu propunerea de acordare de despăgubiri pentru imobilul teren situat în Bucureşti, str. x (fosta str. x), in suprafaţă de 4.374,76 mp, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 571 din data de 15 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a (veche) contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi, după rejudecare, admiterea contestaţiei astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, a arătat că a arătat că sentinţa recurată este nemotivată, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., întreg silogismul juridic al primei instanţe fiind întemeiat pe efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 2030/2015 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2010, deşi în cadrul acestui dosar s-a analizat în exclusivitate validitatea actului de donaţie, nu caracterul abuziv sau nu al preluării imobilului de către stat.

A apreciat recurenta că instanţa de fond nu a realizat o analiză a caracterului abuziv sau nu al preluării imobilului care să poată fundamenta soluţia de respingere a contestatiei, în condiţiile în care singurul argument al instanţei de fond îl reprezintă invocarea puterii de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate într-un dosar care a avut drept obiect analizarea condiţiilor de validitate a unui act juridic civil.

Astfel, silogismul juridic al primei instanţe, fundamentat în exclusivitate pe puterea de lucru judecat, nu respectă standardul impus de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

A mai arătat recurenta că sentinţa este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ.

A susţinut că prima instanţă a pus în mod nelegal semnul egalităţii între analiza validităţii unui act juridic civil şi analiza caracterului abuziv sau nu al preluării unui imobil, doar această din urmă analiză fiind esenţială în vederea soluţionării contestaţiilor formulate în baza O.U.G. nr. 94/2000.

Contrar celor reţinute de către instanţa de fond, analiza validităţii actului de donaţie (realizată în Decizia ICCJ nr. 2030/2015) şi analiza caracterului abuziv sau nu al preluării unui imobil sunt două operaţiuni juridice distincte care presupun analizarea unor elemente de fapt şi de drept fără legătură între ele. Mai exact, în timp ce un act de donaţie este valabil încheiat dacă respectă cerinţele de fond şi formă impuse de normele de drept substanţial existente la data încheierii, caracterul abuziv sau nu al unei preluări presupune o analiză a contextului politic, economic şi social care a marcat perioada regimului comunist. În susţinerea acestui argument, are în vedere faptul că însăşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în practica judecătorească, a reţinut:

"Notiunea de,preluare abuziva" este strâns legata de politica de abolire a proprietăţii private şi de întărire a proprietăţii socialiste de stat, care a marcat perioada regimului comunist, scop în care s-au luat masuri de naţionalizare, expropriere, confiscare sau chiar preluare în fapt a unor bunuri proprietate privată, trecute ulterior în proprietatea statului". Distincţia între validitatea unui act de donaţie şi caracterul abuziv sau nu al acestuia este confirmată şi de prezumţia legală a caracterul abuziv al preluării imobilelor trecute în proprietate statului prin acte de donaţie, consacrată de art. 1 alin. (1') din O.U.G. nr. 94/2000.

Potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 94/2000, existenţa unui titlu al statului asupra imobilului nu reprezintă şi nici nu poate reprezenta un impediment legal în admiterea contestaţiei formulate în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, în condiţiile în care acest act normativ, în art. 1 alin. (1), prevede că sunt restituibile imobilele care au aparţinut cultelor religioase şi care au fost preluate abuziv de statul român, indiferent dacă au fost preluate cu titlu sau nu.

Aşadar, prin reţinerea faptului că titlul statului este unul valabil şi prin omisiunea de a analiza dacă preluarea a fost una abuzivă, soluţia primei instanţe de respingere ca neîntemeiată a contestaţiei formulate a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor O.U.G. nr. 94/2000, care instituie dreptul cultelor religioase de a cere restituirea imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist.

A mai arătat recurenta că prima instanţă a reţinut, cu încălcarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 94/2000, că prezumţia legală a caracterul abuziv al preluării imobilelor trecute în proprietate statului prin acte de donaţie, consacrată de art. 1 alin. (11) din O.U.G. nr. 94/2000, nu ar fi incidentă, întrucat validitatea actului de donaţie a fost deja analizată în dosarul nr. x/2010. A apreciat recurenta nelegal acest considerent, în condiţiile în care validitatea titlului nu exclude caracterul abuziv al preluării, cele două analize raportându-se la elemente de fapt şi de drept complet distincte.

Totodată, a mai arătat recurenta că distincţia între validitatea unui act juridic şi caracterul abuziv sau nu al unei preluări este esenţială şi în dovedirea nelegalităţii soluţiei instanţei de fond de a reţine puterea de lucru judecat a Deciziei ICCJ nr. 2030/2015. Mai exact, întrucât dosarul nr. x/2010 a avut ca obiect anularea actului de donaţie, respectivele instanţe nu au fost învestite cu analiza caracterului abuziv sau nu a preluării, analiză care se află în strânsă legătură cu politica de abolire a proprietăţii private şi de întărire a proprietăţii socialiste de stat, nu cu cerinţele legale necesare pentru valabila încheiere a donaţiei.

A susţinut recurenta că, dat fiind faptul că instanţele din dosarul x/2010 nu au fost învestite cu analizarea caracterului abuziv sau nu al preluării, în cuprinsul Deciziei nr. 2030/2015 nu există nicio menţiune cu privire la acest aspect care să poată fi opusă cu titlu de putere de lucru judecat. Astfel, contrar celor reţinute de prima instanţă, este esenţial faptul că în dosarul nr. x/2010 instanţele au avut în vedere doar dispoziţiile C. civ., speţa ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 fiind una de civil pur, respectivele instanţe de judecată nu au fost învestite cu analizarea caracterului abuziv al preluării.

4. Apărările intimatei

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 7999/21.06.2018 şi obligarea pârâtei să emită decizia cu propunerea de acordare de despăgubiri pentru imobilul teren situat în Bucureşti, str. x (fosta str. x), in suprafaţă de 4.374,76 mp.

Prin decizia contestată a fost respinsă cererea de retrocedare nr. x/04.02.2003 formulată de recurentă, reţinându-se de către Comisia specială de retrocedare faptul că aceasta nu se încadrează în prevederile O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, având în vedere că imobilul nu a fost preluat în mod abuziv de statul român.

Înalta Curte apreciază că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ. este nefondat.

A susţinut recurenta că silogimul juridic al primei instante a fost fundamentat în exclusivitate pe puterea de lucru judecat şi nu s-a analizat caracterul abuziv sau nu al preluării imobilului. Astfel, a apreciat recurenta că instanţa de fond nu a realizat o analiză a caracterului abuziv sau nu al preluării imobilului care să poată fundamenta soluţia de respingere a contestatiei, în condiţiile în care singurul argument al instanţei de fond îl reprezintă invocarea puterii de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate într-un dosar care a avut drept obiect analizarea condiţiilor de validitate a unui act juridic civil.

Totodată, a apreciat recurenta că silogismul juridic al primei instanţe, fundamentat în exclusivitate pe puterea de lucru judecat, nu respectă standardul impus de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt şi de drept pentru care instanţa le-a avut în vedere, cererea de chemare în judecată fiind examinată prin prisma motivelor invocate, a apărărilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente; instanţa a reţinut situaţia de fapt privind imobilul a cărui retrocedare s-a solicitat, cerere respinsă prin decizia emisă de pârâtă, dispoziţiile legale incidente şi a prezentat argumentele pentru care a constatat netemeinicia acţiunii.

Înalta Curte constată că, de fapt, în susţinerea acestui motiv de casare, recurenta a invocat încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, modalitatea în care instanţa de fond a aplicat dispoziţiile legale urmând a fi analizată în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ.

Raportat la situaţia de fapt, rezultată din probele administrate, acest motiv de casare este nefondat, instanţa de fond interpretând şi aplicând în mod corect dispoziţiile legale.

Instanţa de fond a reţinut din probatoriul administrat că imobilul care face obiectul Deciziei nr. 7999/21.06.2018 a fost donat de către Comunitatea Evreilor din Bucureşti în favoarea Sfatului Popular al Raionului "Tudor Vladimirescu", în baza actului de donaţie autentificat sub nr. x/19.12.1951 de către Notariatul de Stat Bucureşti, completat de Actul adiţional de donaţiune, autentificat sub nr. x/12.03.1952 de către Notariatul de Stat Bucureşti.

A mai reţinut că prin Decizia nr. 2030/08.10.2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2010, a respins ca nefondat recursul declarat de A., reţinând că nu s-a făcut dovada alterării consimţământului dat la încheierea actului, aspect ce rezultă din înscrisurile aflate la dosar, şi faptul că în mod corect s-a constatat că actul de donaţie supus analizei a avut drept scop intenţia de a gratifica o altă persoană.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a reţinut în mod corect că O.U.G. nr. 94/2000 nu prevede o prezumţie absolută privind preluarea abuzivă în cazul imobilelor trecute în proprietatea statului român prin acte de donaţie. Astfel, a reţinut în mod corect dispoziţiile art. art. 1 alin. (1)1 teza finală din O.U.G. nr. 94/2000 care prevăd că "prezumţia preluării abuzive poate fi înlăturată de deţinătorul imobilului, prin orice mijloc de probă, în faţa instanţei de judecată, în condiţiile art. 3 alin. (7)", precum şi faptul că o hotărâre judecătorească anterioară, care se bucură de autoritate de lucru judecat, constituie o probă în acest sens.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de fond nu a pus semnul egalităţii între analiza validităţii unui act juridic civil şi analiza caracterului abuziv sau nu al preluării unui imobil.

Instanţa de fond a reţinut efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2030/2015, pronunţată în dosarul nr. x/2010, constatând că acesta se manifestă prin faptul că actul juridic civil, contractul de donaţie, a fost analizat de instanţele judecătoreşti sub aspectul condiţiilor de validitate şi s-a reţinut că nu este lovit de nulitate pentru viciile invocate de donator.

În mod corect a avut în vedere instanţa de fond dispoziţiile art. 430 alin. (1) din C. proc. civ. care reglementează autoritatea de lucru judecat, ca efect al hotărârii judecătoreşti, în sensul că hotărârea judecătorească care soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată, iar art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. prevede efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în baza căruia oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă, caz în care nu este necesar să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, fiind suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie între aceleaşi părţi o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior, astfel încât dezlegarea jurisdicţională precedentă să nu poată fi contrazisă.

Efectul pozitiv nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, iar valorificarea acestuia se realizează la soluţionarea cauzei pe fond, astfel încât ceea ce s-a statuat printr-o hotărâre să nu mai poată fi contrazis printr-o hotărâre ulterioară. Efectul pozitiv urmăreşte, practic, ca dispozitivul sau considerentele unei hotărâri să nu contravină unei hotărâri care a rezolvat un aspect litigios care are legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecăţii.

Prin Decizia nr. 2030/2015, pronunţată în dosarul civil nr. x/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că "instanţa de apel a analizat actul de donaţie, a cărui nulitate absolută s-a solicitat să se constate, din perspectiva celor două elemente care compun cauza actului juridic, şi anume scopul imediat şi scopul mediat, reţinând că nu sunt îndeplinite cerinţele legale în vederea aplicării sancţiunii nulităţii (...) nefiind îndeplinite cerinţele legale pentru constatarea nulităţii actului de donaţie (...). bunurile donate se aflau în stare de degradare ori erau defectuos construite, scopul Comunităţii Evreieşti fiind protejarea propriilor interese iar actul de donaţie fiind mijlocul juridic cel mai profitabil la acel moment.

Având în vedere că în cauză nu s-a făcut dovada alterării consimţământului dat la încheierea actului, aspect ce rezultă din înscrisurile aflate la dosar, în mod corect s-a constatat că actul de donaţie supus analizei a avut drept scop intenţia de a gratifica o altă persoană.

Prin urmare, faptul că soluţia criticată nu coincide cu modul în care recurenta şi-a structurat acţiunea principală cu privire la inexistenţa intenţiei de a gratifica din partea autorului donaţiei, rezumându-se la afirmaţii pur teoretice şi generale, raportate la contextul istoric în care a fost încheiat actul juridic, aşa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuţie chestiunile de fond, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea sau modificarea deciziei recurate".

Recurenta a apreciat că este nelegal considerentul instanţei de fond privind faptul că nu ar fi incidentă prezumţia legală a caracterului abuziv al preluării imobilelor trecute în proprietatea statului prin acte de donaţie consacrată de art. 1 alin. (1)1 din O.U.G. nr. 94/2000, întrucât validitatea actului de donaţie a fost deja analizată în dosarul nr. x/2010, în condiţiile în care validitatea titlului nu exclude caracterul abuziv al preluării, cele două analize raportându-se la elemente de fapt şi de drept complet distincte.

Referitor la această susţinere, se constată că recurenta nu indică în mod concret elemente de fapt şi de drept diferite care fie analizate, în condiţiile în care prin hotărâre definitivă s-a decis că actul de donaţie este valid şi nu a existat o viciere a consimţământului la încheierea acestuia.

De asemenea, recurenta a mai susţinut că, în dosarul nr. x/2010, instanţele nu au fost învestite cu analiza caracterului abuziv sau nu al preluării.

Analiza caracterului abuziv al preluării presupune verificarea respectării prevederilor legale existente la momentul preluării, a concordanţei dintre actul de preluare şi dispoziţiile legale referitoare la proprietate în vigoare la data preluării. În cauză, imobilul a cărei retrocedare s-a solicitat a trecut în proprietatea statului român în temeiul Contractului de donaţie autentificat sub nr. x/19.12.1951, completat de Actul adiţional de donaţie autentificat sub nr. x/12.03.1952 de către Notariatul de Stat Bucureşti.

Contrar susţinerile recurentei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 2030/2015, a reţinut că instanţa de apel a apreciat că "scopul Comunităţii Evreieşti, la încheierea actului de donaţie, a fost acela de a dona, pentru protejarea propriilor interese, actul de donaţie fiind mijlocul juridic cel mai profitabil la data respectivă în condiţiile în care prin donarea acestor bunuri către organele puterii de stat urmează a se da la scădere toate impozitele, amenzile, cotizaţiile şi contribuţiile de orice fel datorate până în prezent oricăror organe ale puterii de stat, referitoare la imobilele donate prin prezentul act - astfel cum rezultă, în mod expres, din actul de donaţie", că "scopul mediat şi subiectiv al actului de donaţie a fost acela de realizare a unor obiective pur pragmatice ale Comunităţii Evreieşti din anul 1952, iar mijlocul juridic general de realizare a acestor obiective personale a fost contractul de donaţie, având ca scop imediat şi abstract, general, caracteristic oricărui act de donaţie, intenţia de a gratifica o altă persoană", astfel că "nu sunt îndeplinite cerinţele legale pentru constatarea nulităţii actului de donaţie deoarece imobilele nu au fost donate sub imperiul unei constrângeri psihice sau prin exercitarea abuzivă a atribuţiilor puterii de stat".

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a subliniat că "nu s-a făcut dovada alterării consimţământului dat la încheierea actului, aspect ce rezultă din înscrisurile aflate la dosar", astfel că "în mod corect s-a constatat că actul de donaţie supus analizei a avut drept scop intenţia de a gratifica o altă persoană".

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţa de fond a observat că actul civil (contractul de donaţie) a fost analizat de instanţele judecătoreşti sub aspectul condiţiilor de validitate şi s-a reţinut că nu este lovit de nulitate pentru viciile invocate de donator. Astfel, autoritatea pârâtă a răsturnat prezumţia legală de preluare abuzivă din legea nouă prin invocarea efectului pozitiv al hotărârilor judecătoreşti anterioare.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a constatat legalitatea Deciziei nr. 7999/21.06.2018 prin care a fost respinsă cererea de retrocedare formulată de reclamantă, recursul fiind nefondat.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 571 din data de 15 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a (veche) contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 571 din data de 15 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a (veche) contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 28 octombrie 2021.