Insurance indemnity claim barred by peremptory 90-day filing deadline; limitation and reinstatement rejected, appeal dismissed.

Şedinţa publică din data de 28 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea Deciziei nr. 15173/12.06.2018 şi, pe cale de consecinţa obligarea pârâtului la plata sumei de 15.954,32 RON reprezentând contravaloarea daunei, la plata unei penalizări de 0,2% calculată pe fiecare zi de întârziere de la data înregistrării cererii de plata a daunei şi până la data plăţii efective; cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 779 din data de 1 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă acţiunea ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, a prezentat situaţia de fapt şi a arătat că instanţa de fond a apreciat în mod eronat faptul că termenul de 90 de zile de depunere a cererii este un termen de decădere, iar nu de prescripţie şi a invocat prevederile art. 2546 şi 1257 C. civ.

A solicitat ca, în situaţia în care se va aprecia că este vorba despre un termen de decădere, să se dispună repunerea în termen, întârzierea depunerii cererii fiind datorată unor motive temeinic justificate, respectiv inducerea sa în eroare de către angajaţii FGA, astfel cum rezultă din probele depuse la dosar.

4. Apărările intimatului

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, având în vedere că recursul nu a fost motivat în termen de 15 zile de la data declarării, precum şi în raport de faptul că nu este indicat niciun motiv de casare în cuprinsul său.

În subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând cu prioritate, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului invocată de intimat, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată şi urmează să o respingă, având în vedere că motivele de nelegalitate invocate de recurentă pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Totodată, analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că recursul este motivat cu respectarea termenului.

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 15173/12.06.2018 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 15.954,32 RON reprezentând contravaloarea daunei, la plata unei penalizări de 0,2% calculate pe fiecare zi de întârziere de la data înregistrării cererii de plata a daunei şi până la data plăţii efective.

Prin decizia contestată a fost respinsă cererea de plată formulată de reclamantă, reţinându-se că, prin raportare la prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, aceasta a fost depusă după expirarea termenului legal de 90 de zile de depunere a cererilor de plată la FGA pentru asigurătorul B. S.A. în faliment.

Soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Înalta Curte apreciază că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este nefondat.

Astfel, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

De asemenea, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabileşte că, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Prin urmare, conduita oricărui creditor de asigurare era precis determinată prin actele normative evocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care-şi pot exercita drepturile de a obţine despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispoziţiile legii şi a actelor normative emise pentru organizarea şi executarea legii cu relevanţă pentru situaţia lor juridică.

Sub acest aspect, Înalta Curte apreciază că în mod corect a constatat prima instanţă înregistrarea cererii de plată a reclamantei cu nerespectarea termenului reglementat de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, reţinând că acest termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată, conform dispoziţiilor art. 2545 alin. (2) C. civ., incidente speţei.

Mai exact, s-a reţinut că momentul de la care începe să curgă termenul pentru formularea cererii de plată în situaţia dedusă judecăţii este data hotărârii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului B. S.A., respectiv 17.03.2017, fiind incidente prevederile tezei I a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. În raport de aceste prevederi, dreptul de creanţă al reclamantei s-a născut la data producerii riscului asigurat, aceasta formulând cererea de plată abia la data de 20.04.2018, cu depăşirea termenului legal.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reţine că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripţie deoarece, pentru a opera decăderea nu este necesar ca legea să prevadă această sancţiune pentru nerespectarea fiecărui termen în parte, fiind suficient ca titularul dreptului să nu-l fi exercitat în termenul peremptoriu fixat de lege.

În egală măsură, este de observat că termenul de 90 de zile este un termen de decădere deoarece toate termenele imperative sunt prezumate a fi stabilite sub sancţiunea decăderii, în lipsa unei derogări.

Aşa fiind, faţă de formularea neechivocă a textului de lege - 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţa atunci când acesta s-a născut ulterior - rezultă că suntem în prezenţa unui termen imperativ, iar conform art. 2548 C. civ. termenele de decădere nu sunt supuse suspendării şi întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel. Acest termen începe să curgă de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări, în cazul reclamantei de la data deschiderii posibilităţii executării dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească.

Prin urmare, nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuţie (art. 2545 alin. (2) C. civ.).

Astfel, executarea dreptului de creanţă al reclamantei a fost posibilă la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului B. S.A., respectiv 17.03.2017, dată la care a rămas definitivă hotărârea nr. 132/16.02.2017 a Tribunalului Sibiu, şi în raport de care reclamanta avea posibilitatea să depună cererea până la data limită de 16.06.2017. În acest context, în mod legal s-a reţinut prin decizia atacată că reclamanta a formulat cererea de plată la data de 20.04.2018, cu depăşirea termenului de 90 de zile calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului asigurătorului B. S.A..

Înalta Curte reaminteşte că termenele pentru exerciţiul drepturilor părţilor nu au ca scop îngrădirea dreptului la un proces echitabil şi efectiv, ci stimularea activităţii procesuale a părţilor prin sancţiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este şi cazul de faţă.

Sub acest aspect, nu pot fi reţinute alegaţiile recurentei-reclamante în ceea ce priveşte calificarea naturii termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Totodată, având în vedere art. 13 alin. (2) din Legea 213/2015 coroborat cu art. 17 alin. (2) şi (3) din Norma ASF nr. 16/2015, este necontestat că Fondul a publicat pe site-ul său informaţii referitoare la demersurile necesare pentru obţinerea de la Fond, de către creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizaţiilor, informaţii ce cuprind date referitoare la Fond, cadrul legal aplicabil, condiţiile şi modalităţile de efectuare a plăţilor, date referitoare la documentele, condiţiile şi formalităţile ce trebuie îndeplinite pentru încasarea despăgubirii/indemnizaţiei.

În acest context, Înalta Curte reţine că prin formularea cererii de plată cu depăşirea termenului prevăzut de lege, reclamanta nu a fost suficient de diligentă pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de aceasta în cererea de chemare în judecată nu poate fi primită, termenele pentru exerciţiul drepturilor subiective ale părţilor având ca scop stimularea activităţii procesuale a acestora prin sancţiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este şi cazul de faţă.

Pe cale de consecinţă, câtă vreme reclamanta a depus cererea de plată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor la data de 20.04.2018, după expirarea termenului de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului B. S.A., soluţia de respingere a acesteia ca tardivă este legală, urmând a fi menţinută ca atare.

Totodată, în mod judicios a reţinut prima instanţă că pentru acordarea despăgubirilor este necesară o cerere scrisă adresată Fondului de Garantare a Asiguraţilor, orice altă formă de solicitare fiind irelevantă.

În ceea ce priveşte cererea de repunere în termen formulată de recurentă în cadrul cererii de recurs, Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a fost învestită cu analiza acesteia, iar recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ. care prevăd expres şi limitativ motivele de casare.

În considerarea acestor argumente, Înalta Curte reţine că instanţa de fond a constatat în mod corect legalitatea actului administrativ contestat, pronunţând o hotărâre cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente situaţiei de fapt stabilite.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 779 din data de 1 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 779 din data de 1 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 28 octombrie 2021.